REGULAMENT VAMAL (таможенный устав)

REGULAMENT VAMAL (таможенный устав) – regulament care reglementa cu stricteţe modalitatea de activitate a instituţiilor vamale de frontieră din Rusia în sec. al XVIII-lea – începutul sec. al
XX-lea.

La prezentarea Consiliului de Stat, Senatul a confirmat la 14 decembrie 1819 Regulamentul Vamal în comerţul european. Acesta urma să intre în vigoare începând cu 1 ianuarie 1820[1].

Deşi Regulamentul Vamal prevedea modalităţi exacte în efectuarea comerţului european, au fost păstrate totuşi un şir de particularităţi în comerţul cu periferiile naţionale, cum ar fi: Regulamentul cu privire la comerţul de tranzit de la hotarele europene în Odesa, şi viceversa; tranzitul pentru postavurile din Prusia în Asia; Regulamentul cu privire la comerţul cu Regatul Finlandez şi regiunea Basarabia, precum şi un şir de particularităţi cu privire la taxele vamale pentru corpul diplomatic etc.[2]

Regulamentul prevedea instituirea la hotarele de vest ale Rusiei a vămilor şi divizarea lor în clase. Pentru efectuarea comerţului de import şi export european, pe întreaga linie de frontieră terestră şi maritimă, precum şi în interiorul Imperiului, în acelaşi rând în Regatul Polonez, erau instituite vămi şi posturi vamale[3].

Vămile, instituite în comerţul european, atât terestre, cât şi portuare, erau împărţite în 4 clase.

În categoria vămilor de clasa întâi intrau vămile de antrepozit, în care puteau fi importate toate mărfurile, acceptate de tariful vamal, pe cale terestră sau maritimă, sau de la alte vămi, fără plata taxei vamale. Aceste vămi aveau dreptul unic de antrepozit, unde negustorii care beneficiau de acest drept puteau să-şi depoziteze mărfurile timp de 8 luni, iar negustorii care nu beneficiau de acest drept – timp de 6 luni, fără a achita taxa vamală, potrivit tarifului vamal.

Au fost instituite următoarele vămi de antrepozit, de clasa întâi: Sankt Petersburg, Arhanghelsk, Riga, Odesa, Feodosia, Taganrog, Moscova, Vilensk, Kiev, Berdicev, iar în Regatul Polonez – Varşovia.

În categoria vămilor de clasa a doua intrau vămile principale terestre şi portuare, în care puteau fi aduse fără excepţie toate mărfurile, admise de tariful vamal, pentru a fi supuse taxelor vamale sau pentru a fi transmise mai departe în vămile de antrepozit. Timpul de încasare a taxelor vamale în vămile de clasa a doua pentru transmiterea lor ulterioară în vămile de antrepozit era stabilit de 2 luni. Vămile principale de clasa a doua erau: Revel, Libov, Kovno, Grodno, Movilău pe Nistru, Dubăsari, Eupatoria, iar în Regatul Polonez: Liublin şi No­vo­dvorski. Regulamentul mai prevedea unele trăsături specifice pentru anumite vămi.

În categoria vămilor de clasa a treia intrau vămile terestre şi portuare de declaraţii privind mărfurile, prin care se permitea importarea tuturor mărfurilor permise de tariful vamal, dintre care cele incluse în tariful vamal cu litera „A” şi impuse taxelor vamale în aceste vămi, iar cele care nu erau incluse în această listă – puteau fi direcţionate în vămile de antrepozit. Termenul de încasare a taxelor vamale şi de îndreptare a mărfurilor în vămile de antrepozit era stabilit timp de o lună de la data intrării mărfii în vamă. Vămile de declaraţii erau: Po­lan­gheni, Iurburg, Radzivil, Guseatin, Vindav, Perenov, Arenburg, Gapsal şi Narva, iar în Regatul Polonez erau instituite 13 vămi de declaraţie.

În categoria vămilor de clasa a patra intrau vămile şi posturile vamale de frontieră şi portuare, la care erau permise pentru import doar mărfurile indicate în tariful vamal cu litera „A”. Timpul stabilit pentru încasarea taxelor vamale era doar de o lună de zile, de la data intrării mărfii în vamă, fără dreptul de direcţionare a acestei mărfi în alte vămi pentru a o impune taxelor vamale. În această categorie intrau următoarele vămi: Onega, Kolsk, Mezensk, Gorjdovsk, Drujko-polck, Volcinsk, Isakoveţ, Maiaki, Nikolaev, Herson, Ovidiopol, Balaklavsk, Kerci, Enikolsk, Bugaz şi Mariupoli[4].

În partea de mijloc dintre Imperiul Rus şi Regatul Polonez au fost instituite 7 vămi de control de clasa a IV-a. Exportul mărfurilor din Rusia era permis prin toate vămile şi posturile vamale, inclusiv cele de control. Regulamentul stabilea şi modalitatea de încasare a taxei vamale[5].

Potrivit regulamentului, la frontiera europeană a Rusiei erau instituite 9 districte vamale: Srhanghelck, Sankt Petersburg, Revel, Riga, Liubava, Kovno, Grodnno, Radzivil (vămi: de antrepozit – Kiev şi Berdeacev; de clasa a III-a – Radzivil şi Guseatinsk şi de clasa a IV-a – Drujkopolsk, Volcinsk şi Isakoveţ) şi Dubăsari (vămi: principale – Dubăsari, Movilău şi de clasa a IV-a – Maiaki)[6].

După instituirea în 1817 a cordonului sanitaro-vamal de la Prut şi Dunăre, în Noua Suliţă, Sculeni şi Reni sunt instituite vămi, iar în Lipcani, Leova, Ismail şi Akkerman – posturi vamale[7].

Noua organizare vamală şi sanitară instituită în 1817 este fixată în noul Regulament de administrare a Basarabiei adoptat la 29 aprilie 1818. Regulamentul fixa numărul funcţionarilor vamali şi carantinali şi salariile anuale ale acestora. Pentru întreţinerea vămilor în Noua Suliţă, Sculeni şi Reni erau alocate anual 7970 rub., iar a posturilor vamale Ismail, Leova, Akkerman şi Lipcani – 6720 ruble. Şi mai impunătoare erau sumele alocate pentru întreţinerea carantinelor, constituind anual 45710 ruble[8]. Ele vor face parte din componenţa districtului vamal Basarabia[9].

Ceva mai târziu, la 21 august 1818, prin decret imperial este adoptat Statutul carantinal, de care urmau să se conducă toate carantinele din Basarabia[10], iar la 28 mai 1823 este înfiinţată Direcţia vamală de district, în frunte cu consilierul Ivanovski, care exercita funcţia de şef al vamei Sculeni[11].

---

[1] ПСЗРИ. Собр. I, т. XXXVI, 1819, №28030. – СПб., 1830, c. 417-418.

[2] Ibidem, p. 418.

[3] Ibidem.

[4] ПСЗРИ. Собр. I, т. XXXVI, 1819, №28030. – СПб., 1830, c. 418-419.

[5] Despre modalitatea de încasare a taxei vamale a se vedea mai detaliat: ПСЗРИ. Собр. I, т. XXXVI, 1819. – СПб., 1830, №28030, c. 420.

[6] Ibidem, p. 420-421.

[7] Г.П. Небольсин. Статистические записки о внешней торговле России, часть II, с. 132.

[8] Paul Mihail, Zamfira Mihail. Acte în limba română tipărite în Basarabia. I. 1812-1830, p. 106-112.

[9] AISR, F. 19, inv. 3, d. 158, f. 12.

[10] Paul Mihail, Zamfira Mihail. Op. cit., p. 271-274.

[11] Dinu Poştarencu. O istorie a Basarabiei în date şi documente (1812-1940), p. 11.