Cultura din "gura" presei

Presa - după unii "câini turbaţi", după alţii - a patra putere în stat. Dar mai degrabă seamănă cu nişte ciocănitori care bat "lemnul" ca să scoată la suprafaţă "viermii". Doar că nu-i mănâncă, ci ni-i hrănesc nouă, consumatorilor de media, ca la nişte puişori, care căscăm "ciocurile" în căutare de hrană informaţională. Jurnaliştii au, trebuie să recunoaştem, o misiunea dificilă, trebuie să se descurce în toate sferele vieţii, începând cu politica şi terminând cu cultura. Ultima e la capătul priorităţilor, fiindcă nu poate fi mediatizată în deplină măsură, ea trebuie trăită doar pe "viu".  Spectacolele teatrale, de operă şi balet, de muzică clasică, expoziţiile muzeale nu pot fi redate prin cuvinte, fie chiar completate cu imagini video. Presa a sesizat acest lucru şi respectă principiul "despre cultură ori informativ, ori deloc". Doar că nici "informativ" nu e întotdeauna "sigur" pentru cultură. 

Aceasta deoarece jurnaliştii şi-au elaborat un şablon în care încearcă să "bage" orice merge şi respiră în domeniul culturii. Probabil acest şablon e învăţat încă de pe băncile universitare, deoarece e foarte generalizat, şi practic nu există deosebiri de la o "casă" la alta. În această ordine de idei voi enumera câteva observaţii proprii despre principiile de lucru ale presei în sfera culturii:

1) ea alege la care manifestare culturală să se prezinte, iar pe care să o ignore, chiar dacă este invitată la toate;

2) ea ştie ce întrebări să pună, şi nu te lasă să o "încurci", chiar dacă ţii să-i atragi atenţia asupra unor lucruri importante;

3) după ce te chinuie cu întrebări vreo 5-10 minute, ea prezintă doar 20 secunde de imagini video, sau 2-3 rânduri de text, în care, de regulă, scapă esenţialul, sau îl mistifică şi denaturează peste limita cuviinţei deontologice (uneori în conştiinţă de cauză, pentru a se încadra în politica editorială supra-politizată a "casei");

4) ea este gata să se suie şi pe pereţi, pentru a surprinde ceva banal, însă nu observă lucruri cu adevărat extraordinare, deşi se desfăşoară chiar "sub nasul" ei; 

5) ea vine, de regulă, la final, doar pentru a pune întrebări, şi nu consideră necesar a "pierde" timpul să găsească de sine stătător răspunsuri;

6) ea întotdeauna face erori, fie la denumirea instituţiei pe care o reprezinţi, fie la numele tău, şi se arătă destul de surprinsă şi deranjată dacă încerci să o corectezi;

7) ea e rareori punctuală, şi te poate face să aştepţi până "îţi creşte barba".

Ar mai fi încă ceva. Dacă presa ar acorda culturii tot atâta atenţie cât acordă politicii şi politicienilor (mai ales celor care se scobesc în nas şi cască după muşti), atunci cred că populaţia n-ar mai fi atât de politizată  precum este acum, şi ouăle s-ar sparge exclusiv în tigaie şi nu de capurile poliţiştilor. Preferinţele presei, ar putea replica unii, reflectă preferinţele "celor mulţi". E adevărat, dar apare atunci întrebarea: Rolul presei e să-i educe sau să-i prostească şi mai mult pe aceştia? Şi mai grav este că în goana după senzaţii şi tragedii, care chipurile sunt preferabilele publicului, presa, de fapt, ne face să nu mai apreciem evenimentele culturale, fără ca să ştim că anume ele sunt antibioticii perfecţi împotriva bolilor secolului XXI, precum depresia şi fobiile paranoidale.