HADARAG (хадараг) –
băţ gros, parte a îmblăciului formată din lemn gros, prins de prăjină, cu care
se băteau cerealele[1].
HAN (постоялый двор) – local cu ospătărie, în oraş sau la marginea
drumurilor de ţară, unde se adăposteau, peste noapte, drumeţii cu caii şi căruţele lor. În 1818, pentru adăpost, în
timpul iarmarocului din Chişinău, negustorii plăteau de la 200 până la 300
ruble asignate[1].
HARABAGIE[2] (harabagiu, vataji de arabaji) (арабаджия) –
taxă încasată de la arendarea carelor (haraba/araba),
dată în concesiune. Concesionarul era obligat ca, la orice cerinţă a persoanelor
care se ocupau cu comerţul, să pună la dispoziţie care pentru transportarea
mărfurilor şi o persoană care trebuia să răspundă de siguranţa transportului,
iar pe căruţaşi să-i apere de abuzurile din partea comercianţilor. Banii încasaţi
erau vărsaţi în sumele pentru asigurarea instituţiilor locale[3].
În Basarabia această taxă a existat
în perioada 2 octombrie 1812 până la 28 noiembrie 1813. Din acesta
dată taxa a fost lichidată de
către Guvernul Regional[4]. Potrivit altor surse, harabagia constituia taxă încasată de la arendarea carelor, egală cu 4 parale de la fiecare 1 leu[5]. Împreună cu taxa cantarji[6] ea a constituit: în 1813 – 1200 lei, în 1814 – 51010 lei şi în 1815 – 23000 lei[7]. Potrivit altor surse, această taxă a fost anulată abia în 1816[8].
către Guvernul Regional[4]. Potrivit altor surse, harabagia constituia taxă încasată de la arendarea carelor, egală cu 4 parale de la fiecare 1 leu[5]. Împreună cu taxa cantarji[6] ea a constituit: în 1813 – 1200 lei, în 1814 – 51010 lei şi în 1815 – 23000 lei[7]. Potrivit altor surse, această taxă a fost anulată abia în 1816[8].
HARABAGIU-BAŞI (garabadju-başi) (гарабажиу-баши) – în Principatul
Moldova, în oraşele mari, existau bresle denumite harabagia. Pentru vizitii se
stabilea în oraş o Curte aparte, într-un loc special, de regulă, într-un loc
public sau la piaţă, unde avea loc angajarea birjarilor. În fruntea acestei bresle
stătea un harabagiu-başi (un fel de staroste al birjarilor). El era ales la
cercul sau adunarea birjarilor, din cei mai buni, cei mai înstăriţi birjari.
Harabagiu-başi conducea cu harabagia şi era obligat să deţină informaţii despre
starea şi comportamentul fiecărui birjar[9].
[1] ANRM, F. 5,
inv. 2, d. 743, f. 100.
[2] În Moldova această dare se
numea harabagealic şi era plătită de
posesorii de harabale (care mari de transport) (Instituţii feudale din Ţările
Române. Dicţionar,
p. 214).
[3] AISR, F. 379,
inv. 2, d. 12, f. 24.
[4] ANRM, F. 2,
inv. 1, 1818, d. 554, f. 21-21 verso.
[5] Ibidem, F. 5,
inv. 3, 1816-1818, d. 130, f. 1.
[6] Izvorul nu specifică care
anume taxă.
[7] ANRM, F. 4,
inv. 1, d. 44, p. II, f. 330 verso-331.
[8] Ibidem, F. 5,
inv. 3, d. 130, f. 1-1 verso.
[9] Ibidem, F. 2,
inv. 1, d. 554, f. 21-21 verso.
HECTAR (гектар) –
unitate de măsură a suprafeţei, egală cu 91,533 desetine sau cu 2400 stânjeni
pătraţi[1].
HELIAŞTI – comunitate confesională, de
etnie germană, venită în Basarabia din Wurttemberg pe Dunăre în ambarcaţiuni
numite „Ulmer Sehachteln”, după locul lor de pornire – oraşul Ulm. Ei
împărtăşeau concepţia mistică religioasă despre împărăţia de o mie de ani a lui
Dumnezeu, împărăţie care trebuia să se instaureze înainte de sfârşitul lumii,
după a doua venire a lui Christos[2] şi
vroiau să întâlnească sfârşitul lumii în Transcaucazia, pe muntele Ararat. Veniţi
în Basarabia, la Ismail, sunt supuşi unei carantine dure, din cauza capacităţii
foarte reduse a ambarcaţiunilor şi a igienei proaste, care a condus la cazuri de
îmbolnăvire. În plus, în Imperiul Otoman, pe care ei l-au traversat, bântuia ciuma.
La dispoziţia împăratului, heliaştii au fost aşezaţi cu traiul în Basarabia şi în
gubernia Herson. În 1817, 98 de familii (conform altor surse, 96) au ocupat pământurile
prevăzute pentru coloniştii varşovieni. Pentru amenajarea lor, din veniturile
regiunii au fost cheltuite 226 mii de lei sub formă de asignate[3].
[1] ASRO, F. 1,
inv. 16, cert. 1227, d. 29, 1859, f. 10.
[3] Е.И. Дружинина. Южная Украина в период
кризиса капитализма 1800-1825 гг. – М., 1970, c. 135; Valentina Chirtoagă. Colonizarea
Basarabiei de Sud cu germani la înc. sec. XIX: premise, obiective, etape. –
În: Destin Românesc (serie nouă). Revistă de istorie şi cultură (Chişinău),
2010. An V (XVI), nr. 1 (65), p. 126.
HATALM –
amendă foarte grea, pentru încălcarea hotarelor în Moldova medievală, plătită
în bunuri (vite), bani sau mixtă. Termenul provine de la cuvântul unguresc care
semnifică putere, forţă[1].
HATIŞERIF (tur. hati şerif) – denumire dată unui
decret sau ordin emis în trecut de Cancelaria Porţii Otomane, în numele
sultanului, către marii demnitari ai Imperiului şi către domnii Ţării Româneşti
şi ai Moldovei[2].
HATMAN (гетман) – titlu dat în Evul mediu, în
Moldova, boierului însărcinat de Domn cu comanda întregii oşti, având în
acelaşi timp funcţiile de pârcălab şi de portar de Suceava.
Denumirea de
hatman este împrumutată în sec. al XVI-lea din Polonia. Este considerată ca
dregătorie specifică Moldovei. Caracterul predominant militar al hatmanului
rezultă din atribuţia sa de a comanda întreaga armată. De la început hatmanul a
fost mare dregător, cu rang imediat după vornici, membru al Sfatului Domnesc. Veniturile
hătmăniei făceau din ea una dintre cele mai mănoase dregătorii[3].
În afară de atribuţii militare, hatmanul mai avea şi prerogative judecătoreşti
în competenţa sa fiind judecarea tuturor pricinilor în care erau antrenaţi
robii domneşti[4].
HAVALEA (хаваля) – orice contribuţie în numerar sau în produse, impusă
Ţărilor Române de demnitarii turci (zaherea, cherestea, salahor etc.); nu se
putea solicita sau percepe, principial, decât în virtutea unei porunci venind
direct de la Poartă, în baza rapoartelor de necesitate înaintate acolo de către
demnitarii otomani locali[5].
În Basarabia havalea constituia o prestaţie de stat – cărăuşia, încartiruirea,
prestaţia pentru asigurarea calităţii drumurilor etc.[6]
[1] P.P. Panaitescu. Obştea sătească în Ţara Românească şi
Moldova. – Bucureşti, 1964, p. 100.
[2] Dicţionar enciclopedic român. – Bucureşti, 1964, Vol. II,
p. 660.
[3] Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar,
p. 216-217.
[4] Cristian Nicolae Apetrei. Istoria administraţiei publice. –
Galaţi, 2009, p. 37.
[5] Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar,
p. 219.
[6] ANRM, F. 5,
inv. 2, d. 28, f. 301.
