MAGALIT (магалит) – taxă încasată pentru dreptul de a transporta la piaţă
băuturi spirtoase (vin, rachiu şi bere), pentru încărcarea şi descărcarea cu
lucrătorii pieţei, care dispuneau de toate instrumentele necesare, a butoaielor
şi poloboacelor şi pentru transportarea lor în beciuri[1]. De
regulă, această taxă era dată negustorilor şi industriaşilor în concesiune. Spre
exemplu, în 1818, în Chişinău, această taxă a fost dată în concesiune, pe
termen de un an, evreilor I.Mordcovici şi M.Haimovici, pentru o sumă de 200 de cervoneţi
olandezi[2]. În
Chişinău de la fiecare poloboc cu o capacitate de până la 70 de vedre se încasa
o taxă de 60 de parale, iar mai sus de 70 de vedre – câte 3 lei. Pentru
mutarea în beciuri a butoaielor şi poloboacelor cu vin se încasa o taxă de 5
lei. Pentru descărcatul sau încărcatul butoaielor şi poloboacelor cu rachiu şi
spirt în căruţă se încasa o taxă de 60 de parale, iar pentru mutarea în beciuri
a butoaielor şi poloboacelor se încasa o taxă de 1 lei[3]. În
anii 1832-1833, venitul încasat de la această taxă în oraşul Chişinău a constituit
3525 rub.[4]
[1] AISR, F. 1287,
inv. 5, d. 980, f. 59.
[2] ANRM, F. 5,
inv. 1, d. 23, f. 209.
[3] ANRM, F. 2,
inv. 1, 1818, d. 554, f. 23-23 verso.
[4] AISR, F. 1287,
inv. 5, d. 980, f. 9 verso, 36 verso.
MARELE AGĂ
(ага) – dregătorie
apărută în Ţara Românească în sec. al XVI-lea, în timpul domniei lui Mihai
Viteazul. El asigura comanda mercenarilor balcanici şi români (seimeni), în vreme
ce pe timp de pace asigura poliţia internă în capitală şi reşedinţele de judeţ,
judecând pricinile penale cu competenţă proprie şi pricinile civile, cu delegaţie
domnească. În Moldova, marele aga asigura comanda tuturor efectivelor de pedestraşi
din armata moldovenească, pe timp de pace având atribuţii de poliţie şi
judecată în Suceava[1].
Din alte surse aflăm că pentru menţinerea ordinii
la Iaşi şi Bucureşti, în 1684 a fost numit un mare agă, până atunci comandantul
trupelor de darabani[2]. El avea
grijă de aprovizionarea oraşului cu mărfuri alimentare, păzea isnafurile
(breslele negustoreşti) la vânzarea mărfurilor potrivit cartei Divanului, în
care erau înscrise privilegiile şi drepturile breslelor negustoreşti, controla
respectarea unităţilor de măsură şi greutate („la
cumpene şi dramuri”), asigura ordinea publică
în târg, judeca litigiile şi neînţelegerile dintre târgoveţi şi păzea zi şi
noapte târgul de incendii şi răufăcători. Nu avea salariu de la vistierie.
Venitul anual era de circa 30000 de taleri[3].
MARELE
ARMAŞ (армаш) – dregător
în Ţările Române care se ocupa de prinderea, cercetarea şi întemniţarea celor
vinovaţi de crime, precum şi punea în aplicare sentinţele capitale. Marele
armaş răspundea de închisorile domneşti pe timp de pace, iar pe timp de război
veghea soldaţii ca aceştia să nu dizerteze. În plus, avea jurisdicţie asupra
tuturor robilor domneşti, iar pe timp de război asigura comanda artileriei[4].
Dimitrie
Cantemir menţiona că „Marele Armaş e comandantul celorlalţi armaşi (sau lictori), al
câtor număr e cam de 60. Dacă cuiva are să i se aplice o pedeapsă, e grija lui
ca să se execute porunca Domnului; are, afară de acestea, supravegherea
închisorilor şi a muzicilor militare (zise tabulhana)”[5].
Din alte surse aflăm că
marele armaş era şeful închisorii, îndeplinea sentinţele adoptate de către
Divan faţă de condamnaţi; lui i se supuneau toţi ţiganii domneşti, de la care
el aduna birul în bani, iar de la ţiganii aurari (care extrăgeau nisip aurifer
din apele râurilor) birul era adunat în aur.
O parte din aur aparţinea soţiei domnului, altă parte – armaşului.
El nu primea leafa de la vistierie, dar avea un venit anual de până la 70000 de
taleri[6].
Marele armaş avea în subordine o serie de subalterni:
armaşul al
doilea, armaşul al treilea şi un
aparat executiv format din armaşi şi armăşei organizaţi milităreşte.
MARELE BAN (бан/наместник) – cea mai importantă dregătorie
a Ţării Româneşti. Avea atribuţii administrative şi judecătoreşti în raport cu
teritoriile Ţării Româneşti aflate în dreapta Oltului. Instituţia apare la
sfârşitul sec. al XV-lea şi reproduce la scară redusă cea mai mare parte a atribuţiilor
domneşti. Îndeplinea funcţia de judecător alături de ceilalţi
boieri divaniţi, avea în Ţara Românească în subordinea sa Divanul Craiovei,
numindu-i în funcţii pe toţi membrii acestui
Divan, pe judecătorii celorlalte departamente şi alţi mici funcţionari din cele cinci judeţe de peste Olt, intervenea în chestiunile privitoare la stăpânirea pământului şi a altor bunuri materiale (întărirea sau reconfirmarea drepturilor de stăpânire), cerceta şi fixa hotarele satelor şi ale ocinilor, asigura desfăşurarea activităţilor de poliţie etc. Primea lunar de la vistierie câte 1000 de taleri, iar venitul anual constituia 34200 de taleri[7].
Divan, pe judecătorii celorlalte departamente şi alţi mici funcţionari din cele cinci judeţe de peste Olt, intervenea în chestiunile privitoare la stăpânirea pământului şi a altor bunuri materiale (întărirea sau reconfirmarea drepturilor de stăpânire), cerceta şi fixa hotarele satelor şi ale ocinilor, asigura desfăşurarea activităţilor de poliţie etc. Primea lunar de la vistierie câte 1000 de taleri, iar venitul anual constituia 34200 de taleri[7].
În Ţara Moldovei
dregătoria de mare ban a fost înfiinţată în 1695, de Constantin Duca, primul
mare ban fiind Teodosie Dudău, fost mare logofăt. Antioh Cantemir, în 1705, a aşezat-o
„cu temei”, fixând-o după marele spătar. În sec. al XIX-lea marele ban era
dregător onorific, „fără funcţiune”[8].
MARELE
CĂMĂRAŞ (камергер/боярин казначей) –
mai marele peste cămara domnească, ţinea socoteala veniturilor şi cheltuielilor
cămării domneşti, din care slujbă avea un venit de până la 2500 de taleri, fără
leafa de la vistierie[9].
MARELE
CĂMINAR (сборщик налогов) –
îndeplinea slujba căminăritului, adunând dările de la vânzarea cerii şi vama
tutunului. De la vistierie nu primea leafă, dar venitul anual al acestui
dregător era de circa 20000 de taleri[10].
MARELE CLUCER
(клучер) – până la sfârşitul sec. al XVII-lea era membru al sfatului domnesc, în
rangul 6. Avea sarcina de a aproviziona curtea domnească cu grâu, vin şi alte
alimente necesare curţii domneşti[11]. Dimitrie
Cantemir scrie că „Marele clucer (mai mare peste sufragerie) are grijă de toate
cămările domneşti în cari se păstrează fructele, untul, mierea, brânza, sarea
şi altele de acest fel, caută ca toate să se strângă la timpul lor şi să se
adune în cămări şi de acolo să se scoată la rând cu măsură când trebuie sau
când porunceşte domnul. Domnii i-au acordat ca venit zecimea din plata pentru
oile pe cari le cresc ţăranii moldoveni pe munţi”[12].
Din alte surse aflăm că marele clucer era boier
fără dregătorie, îndeplinea numai funcţia de judecător. Primea
250 de taleri pe lună de la vistierie[13].
MARELE CLUCER DE ARIE – la început subaltern al marelui clucer, cu titlul de clucer de arie, care purta şi denumirea de
gomenic (var. gumelnic). Ulterior această funcţie a trecut în sarcina jitnicerului[14]. La începutul sec. al XIX-lea este
menţionat fără indicarea
funcţiilor[15].
MARELE COMIS
(конюший) – responsabil
de caii domneşti de călărie, de aprovizionarea lor cu furaje şi de toate
cheltuielile grajdului. Avea atâta venit cât dorea să-i dea Domnul, fără
salariu de la vistierie[16].
Dimitrie Cantemir scrie că Marele comis
este „prefectul
locuinţelor (statului), are sub îngrijirea sa toate locuinţele şi grajdurile Domnului,
cu toate obiectele şi cu toţi slujitorii, fierarii, caretaşii. Are în
stăpânirea sa Braniştea, marea câmpie de lângă Prut, şi îngrijeşte să se cosească
fânul necesar curţii domneşti, din care se foloseşte şi el cu o provizie sigură.
Afară de aceasta, ia în fiecare an câte douăzeci de imperiali de la morile de apă,
cari sunt numeroase pe malurile Prutului”[17].
MARELE
GRĂMĂTIC (грамматик) – era şeful
Cancelariei domneşti (primul secretar al Domnului), pisar de limba greacă.
Primea salariu lunar de la vistierie de 500 de taleri[18].
MARELE
HATMAN (великий гетман) – boier
divanit, „căuta de treaba poştelor”. Nu primea salariu de la vistierie.
Hatmanul primea atât cât îi plătea Domnia, iar în timpul lui Constantin Ipsilanti
primea câte 1000 de taleri pe lună[19].
MARELE ISPRAVNIC DE CURTE – persoană
care răspundea de menţinerea ordinii la curtea domnească, asigurând şi alte
mici trebuinţe ale curţii domneşti, din care-i provenea şi venitul,
nefiind indicată mărimea lui. Nu avea leafă de la vistierie[20].
MARELE JITNICER (prefectul grâului) (житничер) –
dregător care adună din ţară grâul destinat folosinţei Domnului şi îngrijeşte să se
aşeze în hambarele publice[21]. Răspundea de distribuirea şi
aprovizionarea cetăţilor turceşti cu cereale[22].
MARELE
LOGOFĂT AL OBICEIURILOR – boier divanit, judecător,
avea atribuţii de maestru de ceremonii, scria şi păstra într-o condică specială
toate obiceiurile şi orânduielile ţării, având scrise în acea condică şi
hotarele ţării. Primea de la vistierie lunar câte 350 de taleri, iar venitul
anual era de 12000 de taleri[23].
MARELE LOGOFĂT DIN ŢARA DE SUS – boier divanit, judecător, şeful Cancelariei domneşti,
responsabil de îndeplinirea tuturor hotărârilor luate de Divan privitoare la
judeţele din Ţara de Sus. Prin intermediul acestuia erau numiţi judecătorii
departamentelor din capitală şi din judeţele Ţării de Sus, avându-i în
subordine pe toţi condicarii şi calemgiii Divanului, care lucrau pentru aceste judeţe.
Primea lunar de la vistierie câte 350 de taleri, iar venitul anual era de 17000
taleri[24]. Dimitrie Cantemir scrie că „Marele logofăt
(s-ar zice mai bine: primul cancelar al Statului)
întrece în rang şi în cinste pe toţi ceilalţi; este prezidentul şi conducătorul
tuturor consiliilor. El arată celorlalţi consilieri chestiunile asupra cărora Domnul
a poruncit să se discute şi comunică Domnului, după voturile lor, hotărârea
luată; apoi, dacă se cere ceva Domnului în numele tuturor boierilor, el expune
dorinţa lor, pe când ceilalţi tac, de aci i-a venit numele grecesc de logofăt[25]. Afară de acestea,
în căderea lui este dreptul de a stabili hotarele şi a soluţiona procesele de pământuri,
de proprietate şi de servituţi, el e mai mare peste curteni, adică peste acei
nobili, al căror neam n-a ajuns încă la rangul de boieri mari. El poartă la gât
o bulă mare de aur atârnată de un lanţ, care este semnul funcţiunii sale, şi în
mână un toiag lucrat cu aur. În vremea de înflorire a Moldovei, tot de funcţiunea
lui ţinea şi prefectura de Moncastro, numită azi Akkerman; după ce însă, prin
puterea Turcilor, Moldova a pierdut-o, i s-a dat în loc o zecime din venitul
ţinutului Cernăuţilor[26]. În
activitatea sa marele logofăt era ajutat de mai mulţi subalterni: al doilea logofăt, al treilea logofăt,
dieci, grămătici şi diverşi logofeţei,
care constituiau aparatul tehnic al Cancelariei domneşti[27].
MARELE LOGOFĂT DIN ŢARA DE JOS – boier divanit, judecător, responsabil de îndeplinirea
tuturor hotărârilor Divanului privitoare la judeţele din Ţara de Jos, avându-i
în subordine pe toţi condicarii şi calemgiii Divanului, care lucrau pentru
judeţele Ţării de Jos. Primea lunar de la vistierie câte 350 taleri, iar
venitul anual era de 15000 de taleri[28].
MARELE MEDELNICER
(меделничер) –
boier divanit, judecător, responsabil de îndeplinirea tuturor hotărârilor
Divanului privitoare la judeţele
din Ţara de Jos, avându-i în subordine pe toţi condicarii şi calemgiii Divanului, care lucrau pentru judeţele Ţării de Jos.
Primea lunar de la vistierie câte 350 taleri, iar venitul anual era de 15000 de
taleri[29].
MARELE PAHARNIC (ceaşnic)
(чашник) – dregător menţionat
numai în calitate de judecător, alături de ceilalţi veliţi boieri, deşi, în
Evul mediu, acest dregător avea grijă de băuturile Domnului, servindu-1 personal
la ospeţe şi gustând primul din băutură, pentru a proteja Domnul în cazul
tentativei de otrăvire; aproviziona pivniţele domneşti; administra viile
domneşti; încasa zeciuieli din producerea de vin a locuitorilor ţării[30].
Dimitrie Cantemir
scrie că Marele paharnic este „mai mare peste paharnici, toarnă principelui vin în
primul pahar. Are în seamă toate vinurile Domnului, le îngrijeşte şi, la timpul
potrivit, porunceşte să se culeagă strugurii. Este mai mare peste toţi
podgorenii din Moldova. Nimeni în ţară nu poale să-şi culeagă via fără
permisiunea lui, permisiune pe care obişnuieşte a o da la 14 septembrie,
după ce primeşte un mic dar din care poate să aibă destul câştig. Afară de
aceasta, are şi prefectura târgului Cotnarilor”[31]. Marele paharnic primea de la vistierie 160 de taleri pe
lună[32].
MARELE
PITAR (питар) –
dregător menţionat
fără indicarea funcţiei. În Evul mediu răspundea de aprovizionarea Curţii şi
armatei cu pâine şi furaje, supraveghea brutăria domnească şi pe brutari, răspundea
de mijloacele de transport şi de telegari (cai). Avea venit cât dorea să-i dea Domnul[33].
Dimitrie Cantemir scrie că „Marele pitar e peste brutari şi are grijă
să se pregătească făina şi să se coacă pâine proaspătă în fiecare zi atât
pentru Domn, cât şi
pentru ceilalţi care au drept la taiu zilnic”[34].
MARELE
PORTAR (портар) –
dregător care avea grijă de primirea şi găzduirea turcilor veniţi în musafirie
la Domn şi la curtea domnească şi este regăsit doar în organizarea Ţării
Româneşti. Din sec. al XVI-lea primeşte prerogative judecătoreşti, acestea
fiind legate de punerea în practică a hotărniciilor de moşii, precum şi de luarea
jurământului marilor jurători în orice tip de pricină[35].
Primea de la vistierie 250 de taleri pe lună, mai având şi alte venituri,
nemenţionate[36].
MARELE POSTELNIC (boierie
domnească, stratornic) (постель-ник) – dregător
care avea grijă, la început, de patul şi camera de culcare a Domnului.
Ulterior, pornind de la accesul neîngrădit la persoana Domnului, postelnicului
i s-a încredinţat atribuţia de primire şi introducere a trimişilor statelor
străine, primind astfel o atribuţie legată de organizarea statului. În sec. al
XVII-lea, marele postelnic a primit şi atribuţii judecătoreşti la curtea
domnească, având jurisdicţie asupra personalului de deservire: aprozi, curieri
etc.[37]
Dimitrie Cantemir scrie că „Marele postelnic, funcţionarul cel mai mare al
curţii, conduce toată Curtea, are sub ordinele sale pe toţi curtenii, pe soldaţii
care însoţesc pe trimişii la Constantinopol şi la Crimeea, numiţi de popor beşlii. În sfatul domnesc n-are scaun,
nici vot, dar foarte adesea este chemat, fie după învoirea celorlalţi, fie prin
porunca Domnului. În acest caz e un fel de reprezentant al Domnului şi are
grijă ca membrii Consiliului să hotărască despre diferitele nevoi ale ţării
cât mai repede şi potrivit cu voinţa Domnului. Afară de aceasta, are prefectura
Iaşilor, pe ai căror cetăţeni are drept să-i judece. La Curte poartă ca semn al
demnităţii sale – toiagul argintat”[38].
Marele postelnic era responsabil
de corespondenţa Domnului cu Ţarigradul (Istanbul) şi cu serhaturile turceşti de
peste Dunăre. Prin intermediul acestuia erau adunaţi în Divan boierii aleşi de către
Domn în dregătorii. Avea în subordine câte un al doilea şi al treilea postelnic
şi 12 postelnicei. Avea venit cât îi dădea Domnul, iar după plecarea din ţară a
lui Constantin Ipsilanti primea 1000 de taleri pe lună[39].
MARELE SERDAR
(сердар) – dregător menţionat din
sec. al XVII-lea, fără a i se indica funcţiile, care a funcţionat doar în aparatul
de stat al Moldovei. În Evul mediu acest dregător comanda călărimea, în special
cea alcătuită din boierii mazili. Era primul subaltern al marelui spătar. Singurul
venit era leafa de la vistierie, de 100 de taleri pe lună[40].
Dimitrie Cantemir menţiona
că „Serdarul (sau, după expresia europeană, locotenentul general) are
comanda călăreţilor din judeţele Lăpuşnei, Orheiului şi Sorocei şi păzeşte
teritoriul dintre Prut, Nistru şi Basarabia contra năvălirii Tătarilor de la
Grâm şi din Bugeac”[41].
MARELE
SLUGER (слуджер) – dregător menţionat
în izvoare la începutul sec. al XIX-lea fără funcţie. În Evul mediu acest
dregător se ocupa cu aprovizionarea Curţii şi a armatei, primind venit atâta
cât dorea să-i ofere Domnul[42].
Dimitrie Cantemir menţiona că „Marele sluger (sau prefectul măcelarilor)
are sarcina de a aduna vitele care se taie pentru masa Domnului şi a celor de la
Curte şi de a împărţi carnea celor care au drept de la Curte la un traiu zilnic,
în numărul cărora, pe lângă ceilalţi, se consideră şi pedestrimea Segbanilor (seimenilor)”[43].
MARELE
SPĂTAR (спэтар) – boier
divanit, judecător, comandant al mahalalelor Bucureştiului, stabilea normele
bunei orânduieli, păzea oraşul de incendii, dar mai ales de hoţi şi răufăcători,
nu numai în mahalalele Bucureştiului, ci şi în toate judeţele ţării cu ajutorul
polcovnicilor, zapciilor, căpitanilor şi slujitorilor pe care-i avea în subordine,
judeca litigiile dintre locuitorii mahalalelor Bucureştiului, controla pe toţi
cei care intrau şi ieşeau din oraş cu ajutorul străjerilor de pe drumurile şi
podurile oraşului. Păzea hotarele ţării cu ajutorul căpitanilor de margine. Nu
primea salariu lunar de la vistierie, însă acest dregător avea anual un venit de
70000-80000 de taleri[44].
Dimitrie Cantemir scrie că în Moldova „Marele spătar, cel mai mare
purtător de spadă al Domnului, e conducătorul funcţionarilor spătăriei şi are
prefectura jumătăţii ţinutului Cernăuţilor. În zilele de sărbători mari, cari
se numesc „domneşti”, purtând veşminte aurite şi cască împodobită cu pietre
preţioase, când principele ascultă slujba în biserică şi stă la prânz, el
obişnuieşte să-i ţie spada”[45].
În Ţara
Românească, marele spătar a avut iniţial sarcina de a purta sabia Domnului la
diferite solemnităţi, pentru ca în cursul sec. al XVII-lea să ajungă
comandantul armatei muntene. În Moldova marele şătrar a rămas mai mult un
dregător de Curte. Pe lângă sarcina de a purta sabia Domnului, lui îi revenea
comanda militară asupra slujitorilor spătăriei răspândiţi în întreaga ţară[46].
MARELE
STOLNIC (стольник) – dregător
menţionat fără a fi indicată slujba. În Evul mediu, însă, era responsabil de masa
domnească, fiind şeful bucătarilor, pescarilor şi grădinarilor. Degusta prealabil
bucatele, pentru a evita otrăvirea Domnului; răspundea de aprovizionarea curţii
domneşti cu alimente şi strângerea dijmei din peşte cuvenite Domniei. Ridica
lunar de la vistierie 100 de taleri[47].
Dimitrie Cantemir scrie că
din categoria boierilor mari face parte şi Marele stolnic
(cum s-ar zice: marele bucătar). El este răspunzător de „toată bucătăria
Domnului şi peste toţi slujitorii acesteia. La praznice şi la orice mare
sărbătoare, el orânduieşte mâncărele la masa domnească, gustă întâiu din toate
şi stă lângă masă până la al 3-lea pahar. Pe lângă alte foloase, are drept şi
la oarecari provizii din bucătăria domnească”[48].
MARELE ŞĂTRAR
(шатрарь) – dregător, atestat documentar începând cu sec. al
XVI-lea, care avea în supraveghere corturile taberelor în timp de război şi
încartiruirea armatei. În Moldova, în afara acestor prerogative, marele şătrar
asigura şi comanda artileria domnească[49]. Dimitrie Cantemir menţiona că „Marele şătrar are grija
corturilor domneşti, iar în timp de lupte comandă maşinile de război şi toate
celelalte unelte şi fixează locul taberelor, adică îndeplineşte tot deodată
funcţiunea de comandant al artileriei şi de comandant al taberelor”[50]. Marele şătrar primea câte 60 de taleri pe lună de la vistierie[51].
MARELE UŞAR –
dregător,
în Moldova, similar marelui portar din Ţara Românească. El avea aceleaşi
atribuţii de primire şi găzduire a turcilor sosiţi la curtea domnească, motiv
pentru care trebuia să fie un bun cunoscător al limbii turce[52].
MARELE VAMEŞ – dregător care avea în subordine
pe toţi vameşii din ţară, atribuţiile acestuia fiind centralizarea şi contabilizarea
veniturilor aduse de exploatarea vămilor[53].
MARELE
VISTIERNIC (казначей) –
boier divanit, cu funcţii identice în ambele Ţări Româneşti: strângerea
veniturilor, păstrarea şi contabilizarea cheltuielilor Domnului şi ale ţării,
procurarea şi păstrarea obiectelor de lux vestimentar necesare Domnului (ulterior
atribuţia a trecut cămăraşului),
gestionarea catastifelor vistieriei în care se înregistrau obligaţiile
financiare ale satelor din ţară, judeca toate pricinile în legătură cu
repartizarea şi încasarea dărilor către Domnie[54].
Cu referinţă la vistiernic, sau
marele casier, Dimitrie Cantemir scrie că
„el adună banii statului şi cheltuieşte după porunca Domnului. Ţine socoteală de
încasări şi cheltuieli şi are sub ordinele sale pe toţi funcţionarii vistieriei,
pe care poporul îi numeşte dieci de vistierie. Ţine cheile sălii unde se
adună sfatul şi numai cu numele este al optulea între sfetnici, dar n-are nici
scaun, nici vot. Dacă se discută în sfat
vreo chestiune bănească, el are drept să ia parte, dar nu ca să-şi spuie cuvântul, ci ca să asculte hotărârile celorlalţi şi să le execute”[55].
vreo chestiune bănească, el are drept să ia parte, dar nu ca să-şi spuie cuvântul, ci ca să asculte hotărârile celorlalţi şi să le execute”[55].
Marele
vistiernic era responsabil de adunarea tuturor dărilor, de zaherea, de mijloacele
de transport, salahori şi toate celelalte dări impuse de către Poarta Otomană,
iar în timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812 – de către administraţia
rusă. El repartiza cotele impozitelor pentru judeţe, sate şi locuitori, fiind
responsabil de adunarea impozitelor şi dărilor care se cuveneau vistieriei şi
supraveghea ca încasările să fie juste. La propunerea lui Divanul numea
ispravnicii judeţelor, în subordinea lui aflându-se sameşii judeţelor, calemgiii şi zarafii
vistieriei. Vistiernicul primea venitul ce se cuvenea acestei dregătorii: de
la dajdie câte 2000 de taleri, iar venitul anual era de circa 60000 de taleri[56].
În
aparatul administrativ al marelui vistiernic mai intrau: al doilea vistier, al treilea vistier şi numeroşi logofeţi de vistierie cu rosturi tehnice.
În plan teritorial marele vistier dispunea de un aparat administrativ, format
din birari şi globnici care încasau dările datorate de populaţie vistieriei
domneşti[57].
MARELE VORNIC – dregător în Ţara Românească, cu
atribuţii precumpănitor judiciare (cu excepţia Olteniei, unde judeca marele
ban), în materie penală (furt, încălcare de hotar, rănire, pagube produse de vitele
de pripas, în timp ce cazurile care reclamau pedeapsa cu moartea erau transmise
spre judecare Divanului) şi materie civilă (chestiuni legate de stăpânirea
pământului, a rumânilor şi ţiganilor). În Moldova, marele vornic este cel mai
important dinte dregători, instituţia dublându-se la jumătatea sec. al XVI-lea.
Ca rezultat, apare un mare vornic al Ţării de Sus, cu reşedinţa în Dorohoi, şi
un mare vornic al Ţării de Jos, cu sediul în Bârlad, atribuţiile cărora erau
raportate strict la partea de ţară care le revenea. Atribuţiile marelui vornic
erau de natură judecătorească, în fond de materie penală. Dar, spre deosebire de
omologul său muntean, marele vornic din Moldova avea dreptul să judece toate
tipurile de pricini, putând pronunţa inclusiv pedeapsa cu moartea[58].
MARELE VORNIC AL OBŞTIRILOR – dregător mai mare peste aşezămintele
de binefaceri şi cutia milosteniilor, aduna veniturile cutiei din diverse
slujbe şi dregătorii, împărţindu-le boierilor scăpătaţi, săracilor şi
orfanilor, potrivit catastifului primit de la Mitropolie şi Divan. Primea lunar
500 de taleri de la vistierie şi 100 de taleri de la cutie[59].
MARELE
VORNIC DE POLIŢIE – mare boier care aduna impozitele, furniza carele, salahorii
şi alte dări cerute de la locuitorii oraşului Bucureşti, primind un salariu
lunar de 400 taleri de la vistierie[60].
[1] Cristian
Nicolae Apetrei. Istoria administraţiei
publice. – Galaţi, 2009, p. 37.
[2] Miron
Costin. Opere. – Bucureşti,
1958, p. 386, 384.
[3] Alexei
Agachi. Op. cit., p. 61.
[4] Cristian Nicolae Apetrei. Op. cit., p. 37.
[5] Dimitrie Cantemir. Op. cit., p. 81.
[6] Alexei Agachi. Op. cit., p. 62.
[7] T.G. Bulat. Boieriile – slujbe în Ţările Române la sfârşitul secolului al
XVIII-lea şi începutul celui al XIX-lea. – În: Arhivele Basarabiei,
1932, nr. 1, p. 32-36; 1933, nr. 3, p. 238-241; Radu Rosetti. Op. cit., fasc. IV, p. 2-4;
T.G. Bulat. Dregătoria armăşiei şi
ţiganii la sfârşitul veacului al XVIII-lea. – În: Arhivele Basarabiei,
1936, nr. 1, p. 3-8; Alexei Agachi. Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub
ocupaţia militară rusă (1806-1812). – Chişinău, 2008, p. 58-62;
Cristian Nicolae Apetrei. Istoria
administraţiei publice. – Galaţi, 2009, p. 35.
[9] Alexei Agachi. Op. cit., p. 61.
[10] Ibidem, p. 61.
[12] Dimitrie Cantemir. Op. cit., p. 80-81.
[13] Alexei Agachi. Op. cit., p. 61.
[15] Alexei
Agachi. Op. cit., p. 62.
[16] Ibidem,
p. 62.
[17] Dimitrie
Cantemir. Op. cit., p. 80.
[18] Alexei
Agachi. Op. cit., p. 62.
[19] Ibidem,
p. 60.
[20] Ibidem,
p. 62-63.
[21] Dimitrie
Cantemir. Op. cit., p. 81.
[23] Alexei
Agachi. Op. cit., p. 60.
[24] Ibidem, p. 59-60.
[25] Grec. logos – vorbire.
[26] Dimitrie Cantemir. Op. cit., p. 78.
[28] Alexei Agachi. Op. cit., p. 60.
[29] Ibidem, p. 60.
[31] Dimitrie Cantemir. Op. cit., p. 79.
[32] Ibidem, p. 61-62.
[33] Alexei Agachi. Op. cit., p. 62.
[34] Dimitrie Cantemir. Op. cit., p. 81.
[35] Cristian Nicolae Apetrei. Op. cit., p. 36.
[36] Alexei Agachi. Op. cit., p. 62.
[37] Cristian Nicolae Apetrei. Op. cit., p. 36.
[38] Dimitrie Cantemir. Op. cit., p. 79.
[39] Alexei Agachi. Op. cit., p. 61.
[40] Ibidem, p. 62; Cristian
Nicolae Apetrei. Op. cit.,
p. 37.
[41] Dimitrie Cantemir. Op. cit., p. 81.
[42] Alexei Agachi. Op. cit., p. 62.
[43] Dimitrie Cantemir. Op. cit., p. 81.
[44] Alexei Agachi. Op. cit., p. 60.
[45] Dimitrie Cantemir. Op. cit., p. 79.
[46] Cristian Nicolae Apetrei. Op. cit., p. 38.
[47] Ibidem; Alexei Agachi. Op. cit., p. 62.
[48] Dimitrie Cantemir. Op. cit., p. 80.
[49] Cristian Nicolae Apetrei. Op. cit., p. 37.
[50] Dimitrie Cantemir. Op. cit., p. 81.
[51] Alexei Agachi. Op. cit., p. 62.
[52] Cristian Nicolae Apetrei. Op. cit., p. 37.
[53] Ibidem, p. 38.
[54] Ibidem, p. 36.
[55] Dimitrie Cantemir. Op. cit., p. 80.
[56] Alexei Agachi. Op. cit., p. 60-61.
[57] Cristian Nicolae Apetrei. Op. cit., p. 36.
[59] Alexei Agachi. Op. cit., p. 60.
[60] Ibidem, p. 61.
MARII VORNICI – al treilea şi al patrulea
erau judecători, având în subordine câte şase vornici de rangul al doilea, care
judecau litigiile de încălcare a hotarelor şi primeau de la vistierie fiecare
câte 500 de taleri pe lună, iar venitul anual era de câte 9000 de taleri[1].
MARII VORNICI (din Ţara de Sus şi din Ţara de Jos) – boieri
divaniţi, judecători, purtau corespondenţa, respectiv, cu plaiurile judeţelor de
munte ale Ţării de Sus şi ale Ţării de Jos, care se mărgineau cu
Transilvania, prin intermediul lor fiind numiţi vătafii de plai, care păzeau
hotarele ţării şi ale plaiurilor. Fiecare mare vornic avea în subordine
câte opt vornici de rangul al doilea, care judecau litigiile dintre locuitorii
oraşului Bucureşti, în cazul încălcării hotarelor locurilor pe care le
stăpâneau, primind salarii lunare câte 500 de taleri de la vistierie şi aveau
venituri anuale de 20000 de taleri[2].
Dimitrie Cantemir scrie că „Vornicul de
Ţara de Jos, guvernatorul Moldovei de Jos[3],
prezintă la curtea domnească toate afacerile acestei provincii; el face toate
judecăţile, ascultă plângerile, dă hotărâri; poate judeca pe hoţi, pe ucigaşi,
pângăritorii celor sfinte şi pe rău-făcătorii de orice fel, pedepsindu-i chiar
cu moartea fără a fi nevoie de aprobarea Domnului. Ca semn al demnităţii sale,
poartă toiagul lucrat cu aur. Odinioară, când Basarabia făcea parte din
Moldova, şi Chilia era sub puterea lui, după ce s-a răpit
acest oraş, i s-a dat prefectura Bârladului, unde are locţiitori doi vornici de
un rang mai mic, căci rostul funcţiunii sale şi nevoile ţării cer ca el să fie
totdeauna la Curte. Vornicul de Ţara de Sus, guvernatorul
Moldovei de Sus[4], are
aceleaşi drepturi în provincia sa ca vornicul Ţării de Jos şi poartă ca semn al
funcţiunii toiagul aurit. Lui i-e încredinţată în mod special prefectura
judeţului Dorohoi”[5].
[1] Alexei Agachi. Op. cit., p. 59.
[2] Ibidem, p. 58-59.
[3] Ţara de Jos cuprinde
judeţele: Iaşi, Cârligătura, Roman, Tutova, Tecuci, Putna, Covurlui, Fălciu,
Lăpuşna, Orhei şi Soroca.
[4] Ţara de Sus cuprinde
judeţele: Hotin, Dorohoi, Hârlău, Cernăuţi, Suceava, Neamţ şi Bacău.
[5] Dimitrie Cantemir. Descrierea Moldovei. Ed. Academiei,
1973, p.78-79.
