CĂPITAN DE O MIE - CĂPITAN DE VOLUNTARI - CĂPIŢĂ - CĂTUN | Muzeul din inima mea |

CĂPITAN DE O MIE - CĂPITAN DE VOLUNTARI - CĂPIŢĂ - CĂTUN



CĂPITAN DE O MIE (капитан де о мие) – nouăsprezece căpitani de o mie[1], strânşi din toate ţinuturile Moldovei. Dar aşa-zişii căpitani de o mie erau în realitate căpitanii sau marii căpitani de ţinut[2].


[1] Efectivele de 1000 de oameni erau în realitate exagerate.
[2] Nicolae Stoicescu. Curteni şi slujitori. Contribuţii la istoria armatei române. – Bucureşti, 1968, p. 256-257.


CĂPITAN DE VOLUNTARI (капитан де волунтирь) – conducătorul detaşamentului militar format din diferite categorii sociale, din Moldova şi Ţara Românească, de origine etnică diferită, cum ar fi: albanezi, sârbi, bulgari, români etc., precum şi din cazaci de la Dunăre, din Bugeac şi din Secea Zaporojană, care au participat la război împotriva Imperiului Otoman de partea Rusiei[1].
CĂPIŢĂ (копна) – unitate de măsură a volumului de păioase şi fân. În Basarabia o căpiţă reprezenta 4 cruci, alcătuită din 13 snopi fiecare. În unele gubernii ale Rusiei căpiţa era alcătuită din 60-100 de snopi. Un cosaş cu un legător de snopi cosea într-o zi 2,5-4 căpiţe, iar în Bugeac – 5-7 căpiţe, în timp ce un legător de snopi lega doar 2,5 căpiţe[2].


[1] AISR, F. 560, inv. 6, d. 575, f. 4.
[2] ЗИОСХЮР. – Одесса, 1854, №2, с. 128.


CĂTUN (деревушка/хутор) – termen, probabil, de origine autohtonă, tracă („ketun” – în limba albaneză), cu înţeles de aşezare păstorească; aşezare – anexa unui sat mai mare şi mai aşezat[1]. În Moldova medievală nu se întrebuinţa.
Sursele ne informează că cătunele se formează prin roirea unor grupuri de persoane, provocată de creşterea populaţiei şi intensificarea lucrării pământului stăpânit în comun. Grupurile despărţite din satul de baştină se aşezau pe acelaşi hotar. La început ele erau legate de viaţa comună a satului, despărţindu-se de ea numai după câteva generaţii, când nu se mai aflau în legătură directă cu vatra, având viaţa lor proprie şi devenind aproape autonome[2].


[1] P.P. Panaitescu. Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova. – Bucureşti, 1964, p. 20.
[2] Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 133.