CĂPITAN DE O
MIE (капитан де о мие) – nouăsprezece
căpitani de o mie[1],
strânşi din toate ţinuturile Moldovei. Dar aşa-zişii căpitani de o mie erau în
realitate căpitanii sau marii căpitani de ţinut[2].
[1] Efectivele de 1000 de oameni
erau în realitate exagerate.
[2] Nicolae Stoicescu. Curteni şi slujitori. Contribuţii la istoria
armatei române. – Bucureşti, 1968, p. 256-257.
CĂPITAN DE VOLUNTARI (капитан де волунтирь) – conducătorul detaşamentului militar format din diferite categorii
sociale, din Moldova şi Ţara Românească, de origine etnică diferită, cum ar fi:
albanezi, sârbi, bulgari, români etc., precum şi din cazaci de la Dunăre, din
Bugeac şi din Secea Zaporojană, care au participat la război împotriva
Imperiului Otoman de partea Rusiei[1].
CĂPIŢĂ (копна) – unitate de măsură a volumului de păioase şi fân. În Basarabia
o căpiţă reprezenta 4 cruci, alcătuită din 13 snopi fiecare. În unele gubernii
ale Rusiei căpiţa era alcătuită din 60-100 de snopi. Un cosaş cu un legător
de snopi cosea într-o zi 2,5-4 căpiţe, iar în Bugeac – 5-7 căpiţe, în timp ce
un legător de snopi lega doar 2,5 căpiţe[2].
[1] AISR, F. 560,
inv. 6, d. 575, f. 4.
[2] ЗИОСХЮР. – Одесса,
1854, №2, с. 128.
CĂTUN (деревушка/хутор) – termen, probabil, de origine autohtonă,
tracă („ketun” – în limba albaneză), cu înţeles de aşezare păstorească; aşezare –
anexa unui sat mai mare şi mai aşezat[1]. În
Moldova medievală nu se întrebuinţa.
Sursele ne informează că cătunele
se formează prin roirea unor grupuri de persoane, provocată de creşterea
populaţiei şi intensificarea lucrării pământului stăpânit în comun. Grupurile
despărţite din satul de baştină se aşezau pe acelaşi hotar. La început ele erau
legate de viaţa comună a satului, despărţindu-se de ea numai după câteva generaţii,
când nu se mai aflau în legătură directă cu vatra, având viaţa lor proprie şi
devenind aproape autonome[2].
[1] P.P. Panaitescu. Obştea ţărănească în Ţara Românească şi
Moldova. – Bucureşti, 1964, p. 20.
[2] Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar,
p. 133.
