ACT STATUTAR
DE ÎMPROPRIETĂRIRE (ACT REGLEMENTAR) (уставная грамота) – document în
baza căruia se efectua împroprietărirea ţăranilor clăcaşi (aflaţi pe
pământurile moşierilor şi instituţiilor bisericeşti) din Basarabia în urma
reformei agrare din 14 iulie 1868. El era elaborat după un model unic,
pentru toate satele şi moşiile din provincie. Articolul 3 al Regulamentului din
14 iulie 1868 stipula că „raporturile funciare dintre proprietari şi
ţărani stabiliţi pe moşiile lor erau fixate în actele statutare de împroprietărire care se elaborau în ordinea
indicată în articolele 101-110 ale prezentului Regulament”[1].
Actul de împroprietărire specifica: 1. denumirea localităţii şi judeţul
din care aceasta făcea parte; 2. numele şi prenumele
proprietarului, gradul sau titlul acestuia; 3. numărul ţăranilor ce
aveau dreptul la împroprietărire în conformitate cu articolul 7 al
Regulamentului din 14 iulie 1868; 4. câţi dintre ei dețineau
terenuri agricole şi câţi nu aveau deloc pământ; 5. în ce bază foloseau
ţăranii pământul: a unei înţelegeri mutuale sau a unui contract; 6.
suprafaţa totală a terenurilor agricole care erau exploatate de către ţărani; 7.
suprafaţa terenurilor arabile aflate în proprietatea moşierului şi partea din
aceasta ce era ocupată de păduri; 8. dacă ţăranii aveau dreptul la un
lot suplimentar de pământ şi anume de ce mărime; 9. suprafaţa totală a terenurilor
arabile ce treceau în folosinţa ţăranilor şi hotarele bine stabilite ale acestora;
10.
câte loturi personale erau în sat şi ce suprafaţă aveau acestea; 11.
în ce bază ţăranii îndeplineau prestaţiile în folosul moşierului: în baza unei
înţelegeri mutuale sau a unor norme juridice scrise; 12. care era mărimea
dării în bani pentru pământul primit; 13. care erau condiţiile de folosire
a vadului de adăpare a vitelor, a drumurilor pentru cirezi şi a ţarcurilor[2].
Elaborarea
actelor de împroprietărire revine Administraţiei Regionale pentru problemele
ţărăneşti din Basarabia, iar corectitudinea punerii în aplicare a acestora era urmărită
atât de instituţia menţionată, cât şi de judecătoriile de pace şi de Congresele
judeţene ale judecătoriilor de pace. Actele de împroprietărire urmau să fie
elaborate şi puse în vigoare în timp de doi ani din ziua publicării
Regulamentului din 14 iulie 1868, adică de la 1 octombrie 1868 până
la 1 octombrie 1870. În pofida acestui fapt, elaborarea actelor de împroprietărire
s-a tergiversat. Aceasta se explică prin faptul că în Basarabia actele de împroprietărire
erau puse în aplicare nu imediat, ci, în diferite moşii, în termene diferite,
din simplul considerent că până la aplicarea reformei ţăranii din Basarabia
foloseau pământul moşieresc în baza unor contracte speciale încheiate cu proprietarul.
Ca rezultat, actele de împroprietărire au putut fi puse în aplicare doar după
expirarea termenului stipulat în contract. Până la 1 octombrie 1870 urmau
să fie implementate doar actele pentru moşiile mari, iar actele pentru moşiile
mici (ce nu depăşeau 300 desetine de pământ) – abia după 4 aprilie
1875, când au fost aprobate Normele
privind relaţiile agrare ale ţăranilor stabiliţi pe moşiile răzeşeşti şi
moşiile mici din gubernia Basarabia[3].
În realitate, implementarea actelor de împroprietărire pentru moşiile mari s-a finisat abia
în 1872, iar pentru moşiile mici şi mai târziu[4].
