ADMINISTRAŢIA
RURALĂ (Сельское
Управление) – include instituţiile administrative în a căror competenţă
intră conducerea efectivă a populaţiei din localităţile rurale. În Moldova
medievală satele erau administrate, de regulă, de un organ colectiv –
„oameni buni şi bătrâni”, care aveau atribuţii fiscale şi poliţieneşti. În
fiecare sat era un vataman şi un vornicel. Vatamanul era împuternicit cu
funcţii administrative şi poliţieneşti, iar vornicelul se ocupa de probleme
fiscale. În satele boiereşti vorniceii colectau veniturile în folosul
proprietarului, repartizau ţăranilor prestaţiile şi urmăreau îndeplinirea cu
stricteţe a acestora. Tot ei judecau în numele proprietarului litigiile şi
conflictele neînsemnate. Vatamanul era ales de către obştea sătească, iar
vornicelul era reprezentantul proprietarului. Această stare de dualitate s-a
menţinut până în sec. al XVIII-lea şi s-a terminat în favoarea vornicelului[1].
După anexarea în 1812 a Basarabiei la Imperiul Rus acest sistem de administrare
a satului s-a păstrat. Potrivit proiectului Regulamentului
din 1819, administraţia sătească era alcătuită din vornic (vornicel) care era numit în funcţie de către
ispravnic, împuternicit cu funcţii poliţieneşti, staroste (şoltuz) sătesc ales de locuitorii satelor şi trei bătrâni, pentru
a-i impune pe săteni să îndeplinească „…datoriile lor către stăpânii moşiilor”[2].
Pentru îndeplinirea funcţiilor starostii săteşti erau scutiţi de toate dările
şi prestaţiile faţă de stăpânul moşiei şi faţă de stat.
În funcţiile starostelui
intra: trimiterea sătenilor la îndeplinirea boierescului, supravegherea
prestării la timp de către săteni a tuturor prestaţiilor în folosul moşierului.
Starostele, în faţa moşierului sau vechilului, îi chema pe cei 3 bătrâni şi, în
prezenţa lor, dovedea vinovăţia ţăranului nesupus. Aceştia îi porunceau
ţăranului să îndeplinească îndatoririle faţă de moşier. În cazul în care şi
după aceasta ţăranul nu se supunea, starostele era împuternicit să-l pună pe
ţăranul nesupus sub strajă şi să-l trimită la isprăvnicia ţinutului pentru a fi
deferit judecăţii. În locul ţăranului nesupus trebuia căutată o altă persoană
care urma să îndeplinească toate îndatoririle acestuia. Remunerarea muncii urma
să fie recuperată din averea celui vinovat[3].
De competenţa
starostelui ţineau şi alte funcţii în timpul lucrărilor agricole: era dator să
angajeze, cu ştirea bătrânilor, în locul persoanelor plecate fără voia
moşierului alte persoane pentru îndeplinirea boierescului. Ca şi în cazul
precedent, remunerarea muncii urma să fie recuperată din averea ţăranilor care
au plecat de pe moşie[4].
Pagubele cauzate
moşierului de incompetenţa sau neatenţia starostelui erau recuperate din averea
starostelui, sau, în cazul când averea starostelui
era insuficientă, din averea tuturor sătenilor etc. Dar, pretenţia moşierului
„…trebuia să fie dovedită prin rânduiala judecăţii”[5].
Potrivit Regulamentului cu privire la
ţărani din regiunea Basarabia din 24 ianuarie 1834, în calitate de organ
al administrării săteşti publice era administraţia rurală constituită din:
adunarea sătească şi starostele satului (vornic)
ales pe o perioadă de trei ani, sutaşii (aleşi anual de la 100 de gospodării)
şi zeciaşii (aleşi anual de la 10 gospodării)[6].
În competenţa administraţiei rurale era: alegerea persoanelor cu funcţie de răspundere
din sat, repartizarea prestaţiilor şi impozitelor, convocarea şi dizolvarea
adunărilor satului, executarea deciziilor adunării satului şi a dispoziţiilor Administraţiei
de plasă, supravegherea executării serviciului militar, perfectarea registrelor
contribuabililor, acordarea ajutorului în situaţii excepţionale –
incendii, epidemii, inundaţii etc.[7]
Potrivit dispoziţiei Senatului
Guvernant din 19 septembrie 1860, concomitent cu cele 28 de gubernii
velicoruse, în Basarabia, începând cu 1 ianuarie 1861, administraţia
rurală este lichidată şi înlocuită cu Cârmuirea de plasă, în noua ei componenţă[8].
Sistemul administraţiei rurale a fost
suspendat în anul 1917.
[1] Elena Aramă. Istoria dreptului românesc. –
Chişinău, 1998, p. 72; Sergiu Cornea. Organizarea
administrativă a Basarabiei. – Cahul, 2003, p. 18-19.
[2] Paul Mihail, Zamfira Mihail.
Op. cit., p. 166.
[3] Paul Mihail, Zamfira Mihail.
Op. cit, p. 166-167.
[4] Ibidem, p. 167.
[5] Ibidem.
[6] Despre administraţia rurală
din Basarabia a se vedea mai
detaliat: Regulamentul despre ţărani din 1834.
[7] ПСЗРИ. Собр. II, т. IX, отд.
первое, 1834, №6739. – СПб., 1835, с. 77-81.
[8] ПСЗРИ. Собр. II, т. XXXV,
1860, отд. второе. – СПб., 1862, №36157, с. 120.
