ARNĂUT (арнаут) – la început, albanezul lefegiu din garda domnească
ori suita boierilor. Deoarece mai târziu aceşti lefegii au fost recrutaţi şi
din alte neamuri (greci, bulgari, sârbi, muntenegreni), termenul şi-a pierdut
sensul etnic de albanez, păstrându-l numai pe acela de mercenar în garda
domnului, în potere sau în suita boierilor. Termenul este utilizat şi pentru
denumirea voluntarilor din Principatele Române, încadraţi în armatele ruse sau
austriece în timpul războaielor din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea –
începutul sec. la XIX-lea purtate cu Imperiul Otoman. Arnăuţii constituiau
armata neregulată uşoară, formată din rândurile locuitorilor Bulgariei,
Serbiei, Moldovei şi Ţării Româneşti. Spre deosebire de voluntari, care nu erau
remuneraţi bănește, arnăuţii primeau o soldă bănească[1].
În cazul Basarabiei –
servitor înarmat în suita boierilor, angajat pentru paza personală[2]. În
alt caz, arnăuţii sunt cunoscuţi în Basarabia ca o categorie etnică de persoane
transferate în 1810 din satul bulgăresc Devi, din apropierea Varnei, în număr de
300 de familii de albanezi împreună cu alţi colonişti transdanubieni şi
localizaţi în satele din Bugeac – Ciumai, Vulcăneşti şi Karakurt.
Cercetătorul V.Zelen-ciuk constată că majoritatea albanezilor din sudul
Basarabiei s-a aşezat cu traiul în satul Karakurt, unde până la sfârşitul sec.
al XIX-lea şi-au păstrat limba şi cultura[3].
