POLITICĂ DE RUSIFICARE (русификация) – politică promovată de Administraţia imperială
rusă în teritoriile nou-anexate în vederea deznaţionalizării popoarelor neruse,
prin impunerea forţată a valorilor naţionale şi spirituale ruse în detrimentul
celor locale ale autohtonilor[1].
Pentru a înţelege adecvat acele
schimbări ce vor interveni în urma politicii de rusificare, să constatăm, la
început, starea românităţii basarabene până la anexarea ei la Imperiul Rus în
1812.
În ajunul anexării la Rusia
teritoriul dintre Prut şi Nistru constituia parte integrantă a Principatului
Moldova şi prezenta:
· un sistem economic şi social
constituit în decursul secolelor pe baza bogăţiilor naturale ale ţării,
raionării economice, comerţului sau schimbului de valori materiale stabilite în
cadrul aceluiaşi teritoriu sau între statele româneşti;
· un sistem de relaţii spirituale,
sufleteşti, duhovniceşti şi de rudenie statornicite în acest spaţiu de mii de ani;
· un sistem de relaţii legate de tradiţie,
cultură, învăţământ şi educaţie specifice anume acestui şi nu altui neam;
· un sistem de raporturi juridice,
axate pe sfera administraţiei de stat şi pe relaţiile dintre diferite stări
sociale, încetăţenite de sute de ani, în temeiul legilor nescrise („obiceiul
pământului”) sau scrise;
· un sistem religios format pe
fundalul ideologiei ortodoxismului bazat pe o organizare unitară a bisericii
româneşti;
· un sistem de securitate format în
decursul secolelor şi bazat atât pe organizarea apărării integrităţii
teritoriale, cât şi pe sistemul de fortificaţii ridicat pe frontiera naturală,
geografică a Nistrului etc.
Toate acestea au fost distruse,
parţial sau cu desăvârşire, odată cu anexarea Basarabiei la Rusia.
Încorporarea forţată a Basarabiei
în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus a marcat începutul declinului
economic şi politic atât pentru Principatul Moldova, care a pierdut cele mai
mănoase pământuri, cât şi pentru teritoriul dintre Prut şi Nistru. Pentru a-şi
păstra dominaţia în Basarabia, ţarismul a folosit metodele şi practicile deja cunoscute
de dezlocuire a naţiunii titulare şi de purificare a teritoriului, folosite pe
larg la periferiile naţionale ale Imperiului Rus:
· schimbarea structurii demografice
prin colonizarea pământurilor cu neamuri străine – ruşi, ucraineni,
bulgari, găgăuzi, germani, greci, armeni, evrei, elveţieni etc.;
· asimilarea – politică ce
urmăreşte contopirea unor comunităţi etnice,
diferite prin origine etnică, limbă, religie etc., în masa populaţiei
majoritare, prin măsuri de impunere, fiind astfel expresia unei politici de deznaţionalizare;
· deznaţionalizarea –
rusificare prin învăţământ, administraţie de stat, politică a populaţiei
dispersate;
· înstrăinarea valorilor spirituale
ale neamului şi pregătirea unei elite cosmopolite, bazate pe alt sistem de
valori decât cel românesc etc.[2];
·
anularea autonomiei Basarabiei, a legilor şi a
obiceiului pământului;
· transformarea Basarabiei într-o
gubernie rusă, introducerea legislaţiei ruse şi a limbii ruse în administraţie,
şcoală şi biserică;
· anularea drepturilor şi
libertăţilor naţionale şi interzicerea utilizării limbii române şi a limbilor
altor grupuri etnice în toate domeniile vieţii sociale;
· denaturarea numelor de familie, a
denumirilor localităţilor, străzilor, prin lipsirea românilor basarabeni de propriile
valori spirituale şi impunere a valorilor spirituale ruse[3].
[1] Dicţionar de Istoria Românilor. – Chişinău, 2005, p. 244.
[2] Valentin Tomuleţ. Influenţa regimului de dominaţie ţarist
asupra genezei şi evoluţiei burgheziei comerciale din Basarabia (1812-1868). –
În: In memoriam professoris. Mihail Muntean. Studii de istorie modernă. –
Chişinău, 2003, p. 157-158.
[3] Dicţionar de Istoria Românilor. – Chişinău, 2005, p. 245.
