POPULAŢIE ALOGENĂ (exemplu: negustori alogeni)

POPULAŢIE ALOGENĂ (exemplu: negustori alogeni) – populaţie venită pe parcursul sec. al XIX-lea în Basarabia din alte ţări sau din diferite gubernii ale Imperiului Rus, care se deosebeşte de majoritatea populaţiei autohtone prin provenienţă şi origine etnică.

Pentru a concepe procesele legate de constituirea în Basarabia a alogenilor, să examinăm imigraţia şi activitatea comercială doar a unei etnii, căreia i-a revenit un rol deosebit în acest proces – a armenilor.

Armenii s-au aşezat cu traiul pe teritoriul dintre Nistru şi Prut mai ales în sec. al XVIII-lea[1]. A.Skalkovski menţionează că încă până în 1779, când armenii au părăsit Crimeea şi s-au transferat cu traiul pe râul Don, în gubernia Ekaterinoslav, formând colonia armenească Nahicevan, mulţi dintre ei s-au stabilit în sudul Basarabiei, în oraşele-porturi Akkerman, Ismail, Chilia, la fel în Căuşeni, Ganchişle, Tatar-Bunar şi chiar în Hotin şi Balta pentru a se ocupa cu comerţul[2]. Unii armeni s-au strămutat în Basarabia din Polonia, aşezându-se cu traiul în judeţele Hotin şi Iaşi[3]. La începutul sec. al XIX-lea armenii locuiau şi în localităţile Orhei, Teleneşti etc.[4]

După anexarea în 1791 la Rusia a teritoriilor din partea stângă a Nistrului, pe aceste teritorii apar un şir de noi centre comerciale –
Grigoriopol[5], Dubăsarii-Noi[6], care întreţin strânse legături comerciale cu Moldova şi cu Ţara Românească.

În acest timp, populaţia armenească statornicită în Chişinău şi încadrată în comerţul interior şi exterior al Basarabiei era numeric neînsemnată. În 1795, în Chişinău, au fost impuse impozitului circa 55 de prăvălii şi 30 de cârciumi, iar proprietarii acestora au plătit un impozit de 1696 lei, dintre care – 800 lei au plătit moldovenii, 720 – evreii, 96 – sârbii şi 80 lei – armenii[7]. Majoritatea negustorilor armeni care locuiau în Basarabia aveau viză de reşedinţă în oraşele din sudul Basarabiei.

La începutul sec. al XIX-lea în Chişinău şi în alte oraşe ale Basarabiei au început a se strămuta cu traiul mulţi negustori armeni, greci şi evrei din Imperiul Austriac şi din Moldova de peste Prut. Administraţia rusă din Principate depune eforturi considerabile în atragerea negustorilor străini pe piaţa moldovenească. Astfel, numai în ianuarie 1810 în Chişinău au primit cetăţenie rusească patru armeni care s-au transferat aici cu traiul din Imperiul Austriac[8]. Asemenea exemple în izvoarele de arhivă se întâlnesc destul de frecvent.

Totuşi, în pofida acestui fapt, la momentul anexării provinciei la Rusia populaţia armenească din Basarabia era numeric neînsemnată – aproximativ 400 de familii[9]. Explicaţia este că după fondarea coloniei Grigoriopol muţi armeni (aproximativ 507 familii) din oraşele Ismail, Akkerman, Chilia, Căuşeni şi Bender s-au transferat cu traiul în acest oraş nou, pentru a beneficia de privilegiile comerciale acordate acestui oraş[10].

După anexarea Basarabiei la Rusia şi acordarea de către ţarismul rus provinciei a unui şir de privilegii, inclusiv a celor comerciale, a sporit numărul micilor comercianţi şi al negustorilor, îndeosebi al armenilor, grecilor, bulgarilor şi al evreilor pe pieţele orăşeneşti locale veniţi nu doar din guberniile ucrainene şi ruse, dar şi de peste hotare. Către 1817 numărul armenilor stabiliţi cu traiul în Basarabia constituia 2738 de persoane (544 familii), sau 0,25% din toţi locuitorii provinciei. Partea considerabilă a populaţiei armeneşti era concentrată în câteva judeţe: Orhei – 229 familii, Bender – 153, Ismail – 96, Hotin – 34 şi Iaşi – 32 familii[11].

Destul de numeroasă era şi obştea armenească din Chişinău, unde armenii deţineau poziţii importante atât în comerţul interior, cât şi în cel exterior. Potrivit tabelului de taxare privind impozitul bir şi prestaţiile locale pe anul 1818, obştea armenească din Chişinău constituia 101 familii[12]. Mulţi armeni s-au transferat cu traiul în Basarabia la începutul sec. al XIX-lea, având sprijinul autorităţilor imperiale. Potrivit decretului din 30 ianuarie 1802, armenilor din Grigoriopol li se permitea stabilirea cu traiul în alte oraşe. Obţinând acest drept, mulţi din ei au părăsit acest oraş şi au trecut cu traiul în Chişinău. Şefii obştii armeneşti din Chişinău Kalos Bogdasarov, Hadji Vemson, Marderos Cernitov şi Kirkar Gadji Bogdasarov scriau la 6 septembrie 1821 că „încă până la ocuparea regiunii Basarabia de oştirile ruseşti au venit împreună cu alţi armeni din oraşul Grigoripol (gubernia Herson) în oraşul Chişinău, unde s-au statornicit cu traiul, se ocupă cu comerţul şi achită împreună cu alţi locuitori dările şi prestaţiile”[13]. Din Grigoriopol s-au strămutat în Chişinău 26 de familii armeneşti, care s-au aşezat în sectoarele I şi IV ale oraşului Chişinău şi se ocupau în special cu comerţul[14].

În obştea armenească din Chişinău au intrat şi supuşii-turci armeni, care au venit „…în 1816 din Principatul Moldova la invitaţia armenilor din Grigoriopol”[15]. Fiind însă în primul rând negustori, ei nu s-au transferat în Grigoriopol, care în acel timp începuse treptat să cedeze poziţiile de centru comercial portului Odesa, dar au preferat să rămână în Basarabia (fiind, probabil, atraşi de privilegiile comerciale acordate negustorilor basarabeni) unde în 1817 au acceptat cetăţenia rusă şi au primit dreptul „de a locui în Chişinău şi de a se ocupa liber cu comerţul”[16]. Potrivit datelor din 21 decembrie 1820, aceşti armeni constituiau 17 familii (92 persoane)[17].

Între anii 1818-1820 în Chişinău se numărau deja 116 familii de armeni; anual ei plăteau 1740 lei bir şi 1044 lei prestaţii locale[18].

Transferarea pe teritoriul Basarabiei a armenilor din Grigoriopol, precum şi a celor de peste hotare poate fi explicată prin faptul că până în 1831 negustorii locali nu erau divizaţi în ghilde comerciale şi aveau dreptul, potrivit vechilor obiceiuri moldoveneşti, de a practica liber atât comerţul interior, cât şi cel exterior[19].

Numărul negustorilor alogeni – armeni, greci, evrei, bulgari, precum şi al celor veniţi din guberniile interne ruse în oraşele-porturi din sudul Basarabiei era destul de impunător. Datele privind repartizarea prăvăliilor în oraşul Ismail potrivit grupurilor etnice sunt sistematizate în Tabelul 19.

Tabelul 19

Categoriile de populaţie şi numărul de prăvălii comerciale

în oraşul Ismail în 1817*

Categoriile de populaţie	Numărul total		Raportul, în %		Cota prăvăliilor potrivit apartenenţei etnice, în %
	Populaţie	Prăvălii	Populaţie	Prăvălii
Armeni	272	37	3,5	19,9	13,6
Evrei	173	21	2,2	11,3	12,1
Greci	131	12	1,7	6,5	9,2
Bulgari	508	44	6,5	23,6	8,7
Velicoruşi	1722	33	22,1	17,7	1,9
Moldoveni	1726	27	22,2	14,5	1,6
Ucraineni	3251	12	41,8	6,5	0,4
În total	7783	186**	100,0	100,0	2,4

* ANRM, F. 5, inv. 2, d. 495, f. 14 verso, 54, 88, 96 verso, 142 verso, 238 verso, 244 verso, 245.

** Celelalte 11 prăvălii aparţineau altor categorii de negustori.

Datele Tabelului 19 relevă că armenilor, evreilor, grecilor şi bulgarilor, care constituiau un număr de doar 1084 (13,9%) locuitori, le reveneau 144 de prăvălii (61,3%) din numărul total de 186, velicoruşilor în număr de 1722 (22,1%) – 33 (17,7%), moldovenilor în număr de 1726 (22,2%) – 27 (14,5%) şi ucrainenilor în număr de 325 (41,8%) – doar 12 prăvălii (6,5%).

Armenii, grecii şi evreii din Basarabia se ocupau, în primul rând, cu comerţul şi meşteşugăritul, alţii, mai puţini la număr, cu pomicultura şi viticultura şi doar partea cea mai mică cu agricultura. În Ismail locuiau 73 familii de armeni (272 locuitori), uniţi în obştea armenească ce poseda 62 case de locuit, o cafenea, un magazin şi 37 prăvălii[20]. Din numărul total de familii 15 se ocupau cu activitatea comercială, 27 – cu comerţul cu amănuntul, 26 – cu meşteşugăritul, 2 – cu giuvaiergeria, 2 – cu croitoria şi tăbăcăria, una – deţinea o cafenea[21]. Mulţi din ei erau destul de bogaţi. Astfel, armenii Hadji Mandrov şi Antip Nangaji, care se ocupau cu comerţul cu amănuntul, deţineau: unul – 4 prăvălii, celălalt – 3 prăvălii; Berdos Mogardicev avea în proprietate un magazin şi o prăvălie, iar Karabet Hadji Markarov – 2 clădiri şi o prăvălie[22].

În anii ’30-’40 ai sec. al XIX-lea, mulţi din ei au devenit negustori destul de bogaţi de ghilda întâi (Karabet Hadji Markarov, spre exemplu), care exportau peste hotare cantităţi însemnate de cereale, iar capitalul lor comercial depăşea suma de 100 mii ruble argint[23].

După adoptarea la 14 noiembrie 1824 a reformei ghildelor, potrivit căreia negustorii din guberniile ruse erau impuşi să se înscrie în ghildele comerciale, negustorii armeni din Grigoriopol (cei bogaţi) au început să părăsească oraşul. Negustorii, ale căror interese comerciale erau legate de pieţele din Moldova de peste Prut şi din Basarabia, au început să se stabilească cu traiul în Chişinău şi în alte oraşe ale Basarabiei, completând rândurile burgheziei comerciale basarabene. Ocupându-se în Chişinău cu comerţul, ei devin deţinători ai bunurilor imobiliare şi ai prăvăliilor comerciale, considerându-se doar formal cetăţeni ai oraşului Grigoriopol [24].

Pornind de la faptul că Basarabia era separată de guberniile interne ruse prin cordonul sanitaro-vamal de la Nistru, iar Regulamentul ghildelor din 1824 permitea dreptul la comerţul exterior doar negustorilor mari angrosişti, ţarismul acordă noi privilegii acestor categorii de negustori. În ianuarie 1826 Consiliul de Miniştri le-a permis „negustorilor din Rusia, fără a lua în consideraţie apartenenţa de ghildă, să transporte prin oficiile şi punctele vamale de la Nistru mărfurile ruseşti şi basarabene, în afară de vin şi rachiu”[25]. În anul 1827 în Basarabia este aplicat decretul Senatului Guvernant ce-i scutea în decurs de un an de plata impozitelor pe negustorii ruşi de ghilda a 2-a şi a 3-a şi pe negustorii străini ce s-au aşezat cu traiul în oraşele privilegiate din Novorosia[26]. Aceste privilegii au contribuit la atragerea în comerţul Basarabiei a negustorilor din guberniile ucrainene şi ruse – îndeosebi a armenilor din Grigoriopol, cointeresaţi şi strâns legaţi de piaţa basarabeană.

În 1830 în Chişinău se ocupau cu comerţul negustorii armeni din Grigoriopol Gadji Asvadur Merzunov şi Arutiun Muradov, care dispuneau în oraş de bunuri imobiliare, aveau vii şi livezi imense şi comercializau „mărfuri preţioase”. Sarchiz Melkanov şi Cerchez Kirka-rov aveau în proprietate clădiri şi prăvălii, făceau comerţ cu mărfuri de băcănie; Carabet Arakelov şi Mardiras Agapov la fel dispuneau de bunuri imobiliare, aveau în posesie loturi de viţă-de-vie şi dădeau în chirie prăvălii comerciale, cârciumi, vindeau în prăvălii „mărfuri preţioase”[27].

Acest exemplu ne permite să conchidem că burghezia comercială basarabeană s-a format în mod succesiv, fiind destul de neomogenă din punct de vedere etnic şi social.

Ţarismul, promovând o politică colonială, protejând interesele şi afacerile propriei burghezii, fiind cointeresat, în acelaşi timp, în valorificarea cât mai rapidă a teritoriului nou-anexat, susţine şi protejează negustorii străini (care primeau cetăţenia rusă) şi din guberniile interne ruse ca aceştia să treacă cu traiul în Basarabia, să se stabilească şi să se constituie ca stare socială. Măsurile întreprinse de ţarism până la suprimarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru şi unificarea vamală a ţinutului cu Rusia au contribuit direct la consolidarea pe piaţa basarabeană a poziţiilor negustorilor alogeni – greci, armeni, evrei, bulgari, ruşi, ucraineni etc., care în majoritate s-au transferat de peste hotare sau din guberniile interne ruse.

Toate acestea demonstrează că instituţiile administrative imperiale s-au implicat direct în procesul de constituire a acestei stări sociale, căutând să o dirijeze, pentru a evita orice posibilitate de constituire a unei burghezii comerciale naţionale, contribuind în mod direct la crearea în Basarabia a unei burghezii comerciale cosmopolite.

PORT DE ANTREPOZIT (deposito franco – it., entrepôt – fr.) – port în care mărfurile puteau fi antrepozitate intermediar în traseul acestora din porturile de origine în cele de destinaţie, fără plata taxelor vamale.

În Imperiul Rus, instituirea primului port de antrepozit a fost dispusă, prin decretul lui Alexandru I din 5 martie 1804, în Odesa pentru o perioadă iniţială de 5 ani, începând cu deschiderea navigaţiei în acel an. Privilegiul se răspândea asupra tuturor mărfurilor, cu excepţia celor interzise potrivit Tarifului Vamal. Perioada maximă de depozitare a mărfurilor nu trebuia să depăşească 1,5 ani, după care termen negustorul era impus să achite taxele de import potrivit Tarifului Vamal sau să le exporte în afara Imperiului. În cazul în care stăpânul mărfurilor decidea să le comercializeze pe piaţa internă rusă, el trebuia să achite toate accizele vamale, însă era scutit de plata depozitării. În cazul în care acesta dorea să le exporte în altă ţară, el nu plătea nici un acciz vamal, dar era impus să plătească magazinajul. Cu construirea magaziilor respective a fost împuternicit guvernul. Administrarea magaziilor era efectuată de funcţionari speciali desemnaţi de către şeful Administraţiei Speciale a oraşului Odesa, iar supravegherea acestora – de către garda militară. Pentru a beneficia de dreptul respectiv, negustorii trebuiau să informeze în scris oficialităţile vamale, care şi desemnau magazia în care marfa urma să fie trimisă din carantină[28].

Societatea Comercială din Ismail şi guvernatorul general al Novo-rosiei şi Basarabiei M.S. Voronţov au înaintat în anul 1828 câteva propuneri privind acordarea anumitor privilegii oraşului Ismail. Principala iniţiativă prevedea ca portului Ismail să i se acorde dreptul de antrepozitare similar celui acordat oraşului-port Odesa. În raportul prezentat Comitetului de Miniştri, ministrul de Finanţe denunţa iniţiativa respectivă, subliniind, printre altele, că aceasta ar putea dăuna portului Odesa „prin abaterea peste măsură a comerţului, mai ales că Odesa, (...), nu s-a afirmat încă în bunăstarea sa”. Ca urmare a acestui raport, Comitetul de Miniştri a decis la 10 iulie 1828 să refuze cererea adresată de Societatea Comercială din Ismail de a i se acorda oraşului Ismail dreptul de antrepozitare[29].

---

[1] Гавриил Айвазовский. Заметка о происхождении Новороссийских армян. – În: ЗООИД. –Одесса, 1856, т.VI, с.554.

[2] А.Скальковский. Опыт статистического описания Новороcсийского края, ч. I. – Одесса, 1850, с. 286.

[3] Ibidem, p. 292.

[4] ANRM, F. 5, inv. 2, d. 743, f. 35-35 verso.

[5] Oraşul Grigoriopol (colonie armenească) a fost fondat oficial potrivit decretului Eкaterinei a II-а din 12 octombrie 1794. (Ж.А. Ананян. Армянская колония Григо-риополь. – Ереван, 1969, с. 42, 83).

[6] В.А. Кочергин. Наброски по истории города Дубоссар и прилежащего Поднестровья (Херсонской губернии) (1648-1870). – Одесса, 1911, с. 11, 25-26; А.Шмидт. Материалы для географии и статистики России. Херсонская губер-ния, ч. I. – СПб., 1863, с. 61.

[7] М.П. Мунтян. Экономическое развитие дореформенной Бессарабии, с. 270.

[8] ANRM, F. 1, inv. 1, d. 1906, f. 17-18.

[9] Н.В. Лашков. Бессарабия к столетию присоединения к России, с. 59.

[10] Ж.А. Ананян. Армянская колония Григориополь, c. 38-41.

[11] В.С. Зеленчук. Население Бессарабии и Поднестровья в XIX в., c. 220.

[12] ANRM, F. 75, inv. 1, d. 57, f. 34-35 verso, 82.

[13] ANRM, F. 75, inv. 1, d. 121, f. 19.

[14] Ibidem, f. 25-26.

[15] Ibidem, f. 13 verso.

[16] Ibidem, f. 6.

[17] Ibidem, f. 3-4 verso.

[18] Ibidem, f. 13.

[19] Ibidem, d. 426, f. 41-42.

[20] ANRM, F. 5, inv. 2, d. 495, f. 96 verso.

[21] Ibidem, f. 89 verso-96 verso.

[22] ANRM, F. 5, inv. 2, d. 495, f. 89 verso, 90-90 verso, 91 verso.

[23] Ibidem, d. 3200, f. 25 verso.

[24] Ж.А. Ананян. Армянская колония Григориополь, c. 194-195; ANRM, F. 75, inv. 1, d. 121, f. 13-14 verso.

[25] AISR, F. 560, inv. 4, d. 337, f. 4.

[26] ПСЗРИ. Собр. II, т.II, 1827. – СПб., 1830, №1623, c. 1078-1080.

[27] ANRM, F. 75, inv. 1, d. 426, f. 58 verso, 59 verso; d. 486, f. 22.

[28] ПСЗРИ, собр. 1, т. XXVIII, 1804-1805, №21197. – СПб., 1830, c. 195-197.

[29] ASRO, F. 1, inv. 214, anul 1828, d. 21, f. 15-20 verso.