NEGUSTOR
FĂRĂ REŞEDINŢĂ (иногородний
купец) – negustor care era
înscris în alte comunităţi negustoreşti decât acea a oraşului în care activa,
indiferent dacă era supus rus sau străin. În conformitate cu Statutul Oraşelor elaborat pe timpul
Ecaterinei a II-a (1785), persoanele din străinătate şi din alte oraşe erau înscrise
în a patra parte a Cărţii citadinilor[1],
adică formal se aflau pe aceeaşi treaptă în ierarhia urbană.
Creşterea importanţei burgheziei
comerciale impunea perfectarea bazei legale
care să reglementeze activitatea acesteia. De aceea, la 14 noiembrie
1824 a fost adoptată o Ordonanţă
Adiţională privind organizarea ghildelor şi comerţul altor categorii sociale
în Imperiul Rus, cu alte cuvinte – un Regulament
al ghildelor[2]. În conformitate cu
prevederile acestui act, negustorii primelor două ghilde puteau realiza
comerţul cu amănuntul potrivit drepturilor negustorilor de ghilda a treia
doar în oraşul în care aveau reşedinţă, pentru alte oraşe aceştia urmau să-şi
procure certificate de negustor de ghilda a treia. De altfel, negustorii de ghilda
a treia puteau să se înscrie în mai multe oraşe, cu condiţia ca să-şi cumpere
în fiecare din ele certificate comerciale de ghilda a treia. Îndeplinirea
prestaţiilor orăşeneşti rămânea de datoria negustorului doar în oraşul unde
aceştia îşi aveau locul permanent de trai. Negustorii nu puteau să se înscrie
în alte societăţi orăşeneşti decât după ce se concediau din societatea
orăşenească din care făceau parte.
Negustorii de ghilda întâi şi a doua
ce realizau comerţ angro în alte oraşe decât în cele în care erau înscrişi, fără
a dispune de proprietăţi imobiliare acolo, nu erau impuşi să se înscrie în
calitate de oaspeţi în ghildele de acolo şi achitau doar prestaţiile orăşeneşti
obişnuite. În schimb, dacă dispuneau de proprietăţi imobiliare sau realizau
comerţ de speculaţie, de cumpărare-vânzare, sau îşi aveau locul permanent de trai
acolo, urmau să se înscrie ca oaspeţi sau negustori în ghildele din acel oraş,
cu îndeplinirea tuturor prestaţiilor în ambele locuri. Negustorii de ghilda a treia
din oraşele cu înlesniri urmau să achite pentru activitatea în alte oraşe toate
prestaţiile orăşeneşti şi să-şi procure certificate comerciale, chiar dacă nu
dispuneau de proprietăţi imobiliare în acele oraşe. Negustorii fără reşedinţă
nu achitau prestaţii orăşeneşti în caz că îşi comercializau mărfurile temporar
direct de pe vase sau din depozite bursiere, dar achitau toate accizele locale de
alt gen. Acestora li se interzicea să-şi comercializeze mărfurile din case sau
prin livrare, sub pericolul confiscării.
În Basarabia, până la aplicarea
sistemului de ghildă negustorii fără reşedinţă au avut un statut deosebit faţă de
restul Imperiului, dispunând de largi drepturi în practicarea comerţului atât
angro, cât şi cu amănuntul, fiind scutiţi de toate impozitele ordinare. Acest
lucru crea nemulţumiri în rândul negustorilor locali, de aceea ei au susţinut
în faţa instanţelor locale şi provinciale ideea ca negustorii fără reședință să
fie impuși unor taxe speciale. Cu toate că la 16 noiembrie 1817 Comitetul
Provizoriu al Basarabiei a decis ca, cu excepţia făinii, sării şi altor produse
alimentare, precum şi a tutunului, mărfurile aduse de negustorii care nu aveau
reşedinţă în oraşele din Basarabia pentru comercializare să fie supuse taxei de
2% ad valorem[3],
legitimitatea acestei decizii a fost contestată în dese cazuri atât de negustorii
din guberniile interne ruse, cât şi de cei străini[4].
Implementarea în Basarabia a sistemului
ghildelor s-a realizat prin decretul din 26 septembrie 1830. Astfel,
începând cu 1 ianuarie 1831, negustorilor din Basarabia, indiferent de origine,
li s-a impus practicarea comerţului potrivit principiilor stipulate în Regulamentul ghildelor din 14 noiembrie
1824. Supuşii ruşi, care erau înscrişi în ghildele negustoreşti în oraşele din
afara Basarabiei, nu puteau beneficia nici ei de privilegii fiscale dacă
activau în Basarabia. Cei străini însă, neînscrişi încă în ghilde, puteau să
beneficieze de aceste privilegii cu condiţia obţinerii cetăţeniei ruse[5].
La 22 iunie 1837, Consiliul de Stat
a aprobat raportul ministrului de Interne privind cererea Dumei din Chişinău, prin
care se solicita ca negustorii fără reşedinţă străini sau din alte oraşe care
doreau să practice comerţul în Chişinău doar temporar, de la 1 la 15 zile, dar
nu mai mult de 20 de zile, să fie supuşi unui acciz moderat, în folosul oraşului,
de 0,5% din capitalul declarat cu eliberarea unui certificat de către Dumă, în
care să fie stipulat termenul exact de şedere. Acei dintre ei care nu dispuneau
de proprietăţi imobiliare în Chişinău şi practicau comerţul angro urmau să fie
supuşi taxelor în folosul oraşului egale cu cele plătite de negustorii cu
reşedinţă; iar acei care aveau proprietăţi imobiliare în Chişinău sau erau
stabiliţi cu traiul permanent, în caz că se înscriau în rândul oaspeţilor,
urmau să îndeplinească toate prestaţiile şi să achite toate dările orăşeneşti
ca şi negustorii cu reşedinţă. Mic-burghezii din alte oraşe care practicau
comerţul în Chişinău urmau să fie supuşi unei taxe de 20 ruble în folosul
oraşului şi la încă 20 ruble ca dări comunale[6].
[1] ПСЗРИ, собр. I, т. XXII,
1784-1788, №16188. – СПб., 1830, c. 364.
[2] ПСЗРИ, собр. I, т. XXXIX, 1824,
№30115. – СПб., 1830, c. 588-612.
[3] ANRM, F. 4,
inv. 2, d. 22, f. 19.
[4] Ibidem, F. 17,
inv. 1, d. 117, f. 120 verso-21; d. 119, f. 363
verso-364, F. 75, inv. 1, d. 105, f. 28.
[6] AISR, F. 1281,
inv. 2, d. 55, 1837, f. 2-2 verso.
NEMERNIC (немерник/чужеземный) – cuvântul derivă de la verbul „a nimeri”,
adică omul care a nimerit într-un sat din altă parte. În limba veche română
nemernic este considerată persoana venită din străini („nemernic am fost şi
m-aţi dus în casă”, Cazania – Varlaam). Mai târziu – om de nimic, om
mârşav[1].
Alte surse confirmă că nemernic
semnifică omul de condiţia cea mai umilită, locuitor de rând („nemernicul,
adică locuitorul”)[2].
[1] P.P. Panaitescu. Op. cit., p. 184.
[2] Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar,
p. 318.
OASPETE STRĂIN (иностранный
гость/заезжий иностранный купец) – potrivit Regulamentului ghildelor
din 14 noiembrie 1824, acesta putea activa doar în oraşele porturi sau
în cele de graniţă, şi doar în acel oraş în care era înscris. Pentru a se
înscrie în această categorie, oaspeţii
străini urmau să-şi procure certificate de ghilda întâi şi să plătească
toate impozitele orăşeneşti. Oaspeţilor
străini[1] li se interzicea să-şi comercializeze mărfurile cu amănuntul, din
prăvălii, magazine, apartamente, beciuri sau prin livrare[2].
[1] Despre activitatea negustorilor străini în Basarabia a se vedea
detaliat: Valentin Tomuleţ. Politica
comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi influenţa ei asupra constituirii
burgheziei comerciale (1812-1868). – Chişinău, 2002, p. 289-423.
