NEGUSTOR RUS / NEGUSTOR BASARABEAN (русский / бессарабский купец/торговец)

NEGUSTOR RUS / NEGUSTOR BASARABEAN (русский / бессарабский купец/торговец) – categorie socială privilegiată din Rusia, îndeplinea prestaţiile de ghildă, era eliberată de capitaţie şi pedepse corporale.

Pe timpul lui Petru I unităţile vechi corporative ale negustorilor au fost lichidate şi, potrivit Regulamentului Magistraturii principale din 16 noiembrie 1721, negustorii au fost stratificaţi în ghilde comerciale[1]. În categoria negustorilor de ghildă putea să se înscrie orice persoană liberă. Ulterior, drepturile şi privilegiile negustorilor şi ale mic- burghezilor au fost fixate în hrisovul de danie oraşelor din 1785. Negustorii erau împărţiţi în trei ghilde, potrivit sumei capitalului comercial declarat şi anumitor drepturi la diverse forme ale comerţului – cu ridicata, cu amănuntul, local şi de tranzit. Negustorii de ghilda întâi urmau să declare un capital comercial în valoare de la 50 mii de ruble; de ghida a doua – de la 5 mii rub. (din 1807 – 30 mii rub.); de ghilda a treia – de la 1-5 mii rub. (din 1807 – 8 mii rub.). Capitalul comercial nu se verifica. Negustorii primelor două ghilde prestau impozitul potrivit capitalului comercial declarat, erau scutiţi de pedeapsa corporală şi serviciile grele de stat, aveau dreptul de a se răscumpăra de sistemul de recrutare, participau la autoadministrarea orăşenească etc.[2]

În legătură cu abolirea dreptului de şerbie în Rusia, după reforma agrară din 19 februarie 1861, în urma căreia mulţi ţărani se puteau încadra în relaţiile comerciale şi, respectiv, se aştepta o creştere substanţială a veniturilor de stat, la 30 decembrie 1861 a fost majorat întreg cuantumul de impozite, inclusiv preţurile pentru certificatele comerciale. A crescut şi mărimea capitalului comercial declarat, în afara de cea stabilită pentru negustorii de ghilda întâi încă în 1830, care a rămas în mărime de 15000 rub. argint, iar taxa pentru certificatele comerciale s-a micşorat de la 660 la 600 rub. Valoarea capitalului comercial al negustorilor de ghilda a doua şi a treia s-a mărit considerabil, din considerentul că în aceste ghilde puteau să se înscrie mulţi ţărani eliberaţi de şerbie, pentru care, după cum se menţiona în decret, „…modalităţile de a obţine câştiguri sunt mult mai variate decât în perioadele precedente”. Negustorii de ghilda a doua urmau să declare capital comercial în mărime de 7500 rub. în loc de 6000, iar pentru certificatele comerciale urmau să achite 300 rub. în loc de 264; negustorii de ghilda a treia – un capital comercial de 2750 rub. în loc de 2400 rub., iar pentru certificatele comerciale – 155 rub. în loc de 66 ruble[3].

În baza legii din 1 ianuarie 1863[4] (intrată în vigoare de la 1 iulie) şi a celei din 9 februarie 1865[5], a fost efectuată reforma fiscală în industrie şi comerţ.

Potrivit Regulamentului despre taxe pentru dreptul la comerţ şi alte îndeletniciri din 1 ianuarie 1863, negustorii au fost divizaţi în două ghilde comerciale, iar taxele au fost divizate în taxe pentru patente şi taxe pentru bilete. Patentele comerciale erau de 3 tipuri şi se stabileau în dependenţă de tipul comerţului: angro, cu amănuntul şi mărunt[6]. Pentru patentele de categoria întâi se încasa peste tot 265 rub. (în loc de 6000 rub. încasate anterior); pentru patentele de categoria a doua se încasau taxe diferite, în dependenţă de clasa localităţii (acestea erau împărţite în 5 clase) – în limitele de la 25 până la 65 rub. (în loc de 150 şi 300 rub. încasate anterior); pentru patentele de categoria a treia taxa se stabilea analogic – în mărime de la 8 până la 20 ruble[7]. Pentru dreptul de a poseda întreprinderi comercial-industriale separate era necesar a procura bilete speciale, al căror preţ la fel depindea de clasa localităţii şi de categoria comerţului (preţul biletelor varia de la 10 până la 30, de la 5 până la 20 şi de la 2 până la 10 ruble). Pentru întreţinerea întreprinderilor supuse accizelor, în locul biletelor era necesar a procura patente speciale. În acelaşi timp, deţinătorii de patente de categoriile întâi şi a doua urmau să plătească în folosul statului şi guberniei impozite locale: primii – în valoare de 39 rub., iar ultimii – de la 5,5 până la 14 ruble[8].

Cu timpul, practica a demonstrat că Regulamentul despre taxe pentru dreptul la comerţ şi alte îndeletniciri, adoptat la 1 ianuarie 1863, avea nevoie, pe de o parte, de anumite completări, iar, pe de altă parte, de anumite rectificări care au şi fost introduse în Regulamentul cu acelaşi titlu din 9 februarie 1865[9]. Regulamentul revăzut a păstrat divizarea comercianţilor în ghilde, burgheziei comerciale fiindu-i acordate privilegii personale. Ca şi în Regulamentul din 1 ianuarie 1863, în noul Regulament negustorii erau divizaţi în două ghilde comerciale: prima ghildă pentru comerţul cu ridicata, iar a doua – pentru comerţul cu amănuntul. Prin urmare, ambele regulamente confirmau destul de explicit că certificatele comerciale erau determinate nu de mărimea capitalului comercial, ca în cazul Regulamentului din 1824, ci de tipul propriu-zis al comerţului: angro, cu amănuntul sau mărunt. Comerţul angro se efectua din oficii comerciale, ambare şi depozite, pe vase comerciale şi consta în comercializarea tuturor mărfurilor pe partide. Comerţul cu amănuntul prevedea comercializarea mărfurilor din prăvălii, magazine şi alte încăperi comerciale, comerţul mărunt – comercializarea mărfurilor înregistrate într-o listă specială din anumite încăperi, iar comerţul ambulant – livrarea mărfurilor la domiciliu[10].

Activitatea comercială mai presupunea şi întreţinerea vaselor comerciale, îndeplinirea dispoziţiilor comerciale de vânzare, cumpărare, transportare şi livrare a mărfurilor, transferurile băneşti în oraşele ruse şi în cele de peste hotare şi alte activităţi bancare, întreţinerea prăvăliilor pentru schimbul banilor, a birourilor de asigurări, a magazinelor, ambarelor, depozitelor, beciurilor pentru depozitarea şi comercializarea mărfurilor, întreţinerea fabricilor şi uzinelor, a întreprinderilor pentru prelucrarea produselor agricole – a morilor, a teascurilor de unt, a fabricilor de cherestea şi cărămidă etc.[11]

Regulamentul din 9 februarie 1865 reglementa activitatea comercială a negustorilor. Comerţul cu cereale, in, cânepă, produse agricole, vite, lână, piei, lemn, materiale de construcţie etc. era permis în toate oraşele şi satele, cu ridicata şi amănuntul, tuturor stărilor, inclusiv negustorilor străini în baza certificatelor comerciale[12].

Taxa pentru dreptul de a efectua comerţ şi de a practica alte îndeletniciri era încasată pentru certificatele comerciale ce acordau dreptul la diferite tipuri de comerţ şi pentru biletele ce acordau dreptul de a deţine întreprinderi comerciale. Certificatele erau de două tipuri: comerciale (sau de ghildă) şi meşteşugăreşti. Certificatele comerciale mai acordau, în afară de dreptul la comerţ şi titlul comercial, avantaje personale. Certificatele meşteşugăreşti nu acordau nici un fel de avantaje personale, în afară de dreptul la comerţ, potrivit legii.

Certificatele comerciale erau de două categorii: pentru negustorii de ghilda întâi – care făceau comerţ cu ridicata şi pentru negustorii de ghilda a doua – care făceau comerţ cu amănuntul. Certificatele meşteşugăreşti erau de 5 tipuri: pentru comerţul mărunt, pentru comerţul ambulant, pentru transportul la domiciliu, meşteşugurile mic-burgheze şi cele eliberate vânzătorilor[13].

Atât certificatele comerciale, cât şi cele meşteşugăreşti permiteau negustorilor să dispună, în locul unde ei activau, de un număr nelimitat de întreprinderi comerciale sau industriale, dar cu procurarea unor bilete speciale pentru fiecare din ele. În plus, negustorul era obligat să procure, contra plată, cel puţin un bilet ce-i acorda dreptul de a poseda o întreprindere comercială sau industrială. Ambele tipuri de certificate puteau fi acordate persoanelor de ambele sexe, cetăţenilor ruşi şi celor străini de toate stările sociale, în afară de slujitorii cultului, militari şi persoane cu funcţie de răspundere[14].

Taxa pentru certificatele comerciale nu depindea, ca în trecut, de mărimea capitalului declarat, fiind stabilită în baza Regulamentului din 14 noiembrie 1824, ci de situaţia economică a regiunii în care negustorul avea viza de reşedinţă. Cu cât mai dezvoltată economic era regiunea, cu atât mai dezvoltat era comerţul, cu atât mai extinse erau căile comerciale etc. şi – cu atât mai mare era taxa. Această regulă se reflecta asupra tuturor certificatelor comerciale şi meşteşugăreşti, în afară de taxa pentru certificatele comerciale negustoreşti de ghilda întâi, care constituia în toate regiunile 265 ruble[15].

Pentru certificatele comerciale de ghilda a doua, precum şi pentru certificatele meşteşugăreşti taxa se încasa în dependenţă de localităţi, care erau împărţite în 5 categorii. În categoria întâi intrau cele mai mari centre comercial-industriale – Sankt Petersburgul, Moscova, Odesa şi Riga. În categoria a doua intrau oraşele ce aveau o mare însemnătate comercială şi o populaţie în număr nu mai mic de 34 mii de oameni – în total 23 oraşe şi un sat, în numărul cărora intra şi oraşul Chişinău. Din categoria a treia făceau parte oraşele şi localităţile ce dispuneau de industrie manufacturieră. Din această categorie făceau parte oraşele Akkerman, Bender şi Hotin[16]. În categoria a patra intrau judeţele cu un nivel relativ înalt de dezvoltare a meşteşugului ţărănesc, încadrate în relaţiile marfare, în care erau surplusuri de produse agricole şi care aveau căi comerciale sigure de comercializare a mărfurilor. Din această categorie făceau parte judeţele Chişinău, Akkerman, Bender, Orhei, Soroca, Hotin şi Iaşi. Categoria a cincea cuprindea celelalte judeţe[17] cu o industrie destul de slabă, un volum redus al producţiei agricole, a cărei comercializare era împiedicată de lipsa pieţelor sau a căilor comerciale[18].

Taxa pentru certificatele comerciale de ghilda a doua depindea de categoria regiunii unde se ocupa cu comerţul negustorul: pentru regiunea de categoria întâi – 65 rub., a doua – 55 rub., a treia – 45 rub., a patra – 35 rub. şi pentru regiunea de categoria a cincea – 25 rub., iar taxa pentru certificatele ce permiteau comerţul mărunt constituia, respectiv, 20, 18, 15, 10 şi 8 ruble.[19]. Mărimea taxelor pentru biletele ce acordau dreptul de a poseda întreprinderi comerciale şi industriale depindea, ca şi taxele pentru certificatele comerciale, de categoria regiunii în care activa negustorul şi varia: pentru negustorii de ghilda întâi de la 30 la 10 rub., pentru cei de ghilda a doua – de la 20 la 5 rub., iar pentru negustorii care se ocupau cu comerţul mărunt – de la 10 la 2 ruble.

La stratificarea negustorilor în ghilde comerciale în Basarabia ţarismul a fost nevoit să ţină cont de unele particularităţi înrădăcinate aici pe parcursul secolelor. Regulamentul din 1818 determina statutul economic şi juridic şi al negustorilor. În Regulament se prevedea că „negustorilor…li se acordă dreptul comerţului liber, reglementat de normele generale în vigoare în Imperiu”[20]. Vom constata însă că negustorii nu vor putea beneficia de aceste privilegii, din simplul considerent că în Basarabia nu era aplicată structura de ghildă în care erau împărţiţi negustorii şi mica burghezie din Rusia[21]. Ulterior aceste prevederi legislative ale Regulamentului referitor la negustori şi mica burghezie au fost doar confirmate[22]. Izvoarele de arhivă datate cu anul 1828 atestă că „…în categoria negustorilor şi mic-burghezilor sunt incluşi, fără excepţie, toţi locuitorii oraşelor înscrişi în listele contribuabililor; deoarece în Basarabia locuitorii nu sunt împărţiţi în clase, iar negustorii nu sunt stratificaţi în ghilde, în cadrul acestei stări sociale sunt incluşi toţi acei care au capitaluri băneşti şi sunt predispuşi spre a se ocupa cu comerţul”[23].

Dat fiind că în Basarabia negustorii nu erau stratificaţi în ghilde ca acei din guberniile interne ruse, „…cei ce se ocupau cu comerţul plăteau în vistieria statului acel impozit, care era prevăzut pentru starea socială la care aparţinea fiecare din ei…, impozit care nu depăşea însă 15 lei pe an”[24]. Prin această facilitare în Basarabia au fost atraşi numeroşi negustori străini, atât de peste hotare, cât şi din guberniile interne ruse. Caracterizând oraşul Akkerman, şeful vămilor de control N.Baikov scria în 1813: „…mulţi negustori greci, armeni şi evrei s-au aşezat aici cu traiul, fiind atraşi de avantajele aşezării geografice a provinciei şi practică nu doar comerţul interior, dar şi exportă …diferite produse pentru a le realiza în Odesa şi în gubernia Herson”[25].

Documentele de arhivă conţin un bogat şi variat material despre negustorii străini şi cei din guberniile ucrainene şi ruse statorniciţi în Basarabia. În rândul acestora se deosebesc, în special, evreii, grecii şi armenii[26]. Ei deţineau poziţiile-cheie în comerţul interior şi exterior, îndeosebi în capitală, în centrele judeţene şi în oraşele-porturi Ismail, Chilia, Reni şi Akkerman. Generalul rus Kozacikovski, în raportul „Descriere succintă a Basarabiei”, datat cu 6 martie 1819, scria că „…toate sferele comerţului au fost acaparate de greci şi evrei, care i-au oprimat pe moldovenii molatici şi ursuzi în speculaţii, devenind astfel unicii negustori”[27].

---

[1] Е.Анисимов. Время петровских реформ. – Ленинград, 1989, с. 325.

[2] И.Я. Рудченко. Исторический очерк обложения торговли и промыслов в России, с приложением материалов по торговой промышленной статистике. – СПб., 1893, с. 118-119.

[3] Ibidem, p. 144.

[4] ПСЗРИ. Собр. II, т. XXXVIII, отд. первое, 1863, №39118. – СПб., 1866, с. 3-15.

[5] ПСЗРИ. Собр. II, т. XL, отд. первое, 1865, №41779. – СПб., 1867, с. 157-175.

[6] ПСЗРИ. Собр. II, т. XXXVIII, отд. первое, 1863, №39118. – СПб.,1864, с. 4.

[7] ПСЗРИ, Собр. II, т. XXXVIII, отд. первое, 1863, №39118. – СПб., 1864, приложение, ч. II, с. 5.

[8] I.Ia. Rudcenko. Op. cit., p. 178-183; A.H. Kуломзин, В.Г. Рейтерн-Нолькен. М.Х. Рейтерн. Биографический очерк. С приложениями из посмертных записок М.Х. Рейтерна. – СПб., 1910, с. 44.

[9] ПСЗРИ. Собр. II, т. XL, отд. первое, 1865, №41779. – СПб., 1867, с. 157.

[10] ПСЗРИ. Собр. II, т. XL, отд. первое, 1865, №41779. – СПб., 1867, с. 157.

[11] Ibidem, p. 156-157.

[12] Ibidem, p.158.         

[13] Ibidem, p. 159-160.

[14] ПСЗРИ. Собр. II, т. XL, отд. первое, 1865, №41779. – СПб., 1867, с. 157, c. 160.

[15] Ibidem, p. 162. Anexa, p. 56.

[16] În timpul aplicării Regulamentului în clasa a treia au fost incluse toate oraşele
Basarabiei, în afară de Chişinău.

[17] V.I. Jukov constată că în clasa a cincea intra doar partea de sud-vest a Basarabiei ce cuprindea localităţile Cahul, Ceadâr-Lunga şi Leova (В.И. Жуков. Города Бесса­рабии. Очерки социально-экономического развития, с. 268).

[18] ПСЗРИ. Собр. II, т. XL, отд. первое, 1865, №41779. – СПб., 1867, приложе-ние, с. 55-56.

[19] Ibidem, p. 162. Anexa, p. 56.

[20] Устав образования Бессарабской области 1818 г., с. 19.

[21] În amănunte, a se vedea: Valentin Tomuleţ. Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi influenţa ei asupra constituirii burgheziei comerciale (1812-1868). – Chişinău, 2002, p. 226-258.

[22] În decizia Consiliului Regional din 1836 se menţiona că la cele prevăzute în Statutul din 1818 referitor la aceste două categorii sociale „..nu se mai poate adăuga nimic” (ANRM, F. 3,inv. 1, d. 214, cert. 18, f. 157-181).

[23] ANRM, F. 2, inv. 1. d. 1199, f. 4-4 verso.

[24] AISR, F. 560, inv. 4, d. 402, f. 22-22 verso.

[25] Ibidem, F. 19, inv. 3, d. 129, f. 222.

[26] Valentin Tomuleţ. Activitatea comercială a negustorilor armeni în Basarabia în prima treime a sec. al XIX-lea. – În: Tiragetia. Anuarul Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei. Anuar IV-V. – Chişinău, 1997, p. 239-250; Idem. Burghezia evreiască din Basarabia sub raport îndeletnicitar (în baza datelor statistice inedite din 1858). – În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumane”. – Chişinău, 1998, p. 73-80; Idem. Influenţa activităţii comerciale a negustorilor evrei asupra evoluţiei stărilor mijlocii din Basarabia (anii 1812-1868). – În: Sympozia Professorum. Seria „Istorie”. Materialele Sesiunii ştiinţifice din 4-5 mai 2001. – Chişinău, 2001, p. 47-53.

[27] AIMSR, F. AM, inv. 182 ^“a”, cert. 7, f. 12.