FÂNĂRIT – obligaţie în natură,
existentă în Moldova medievală, de a cosi fân pentru curtea domnească, ulterior
înlocuită cu dijma în bani[1].
Cositul
fânului ca prestaţie în muncă pentru stat s-a păstrat şi în Basarabia după
anexarea ei la Imperiul Rus. Despre prezenţa acestei dări atestă numeroasele
plângeri adresate de ţărani guvernatorului civil al Basarabiei. Spre exemplu,
ţăranii din satul Văsieni, ocolul Măetinele, ţinutul Orhei, în reclamaţia
înaintată în 1813 guvernatorului civil al Basarabiei îşi exprimau nemulţumirea de
faptul că au fost impuşi să achite diferite dări (sulgiul – suma de 100
lei, au transportat pentru staţiile de poştă 7 chile de orz, au arat pământul
serdarului timp de o zi cu 3 pluguri, iar la strânsul meiului au lucrat timp de
2 zile câte 2 persoane) fără a fi remuneraţi. Inclusiv, la cositul fânului,
pentru căpitanul de mazili, au lucrat, timp de 2 zile, toţi locuitorii satului,
munca fiind prestată sub pretextul că sunt obligaţi să îndeplinească „claca”:
„Şi toate muncile au fost efectuate în mod forţat, la insistenţa oamenilor
Serdăriei, ţăranii fiind întrerupţi de la muncile în folos propriu”[2].
Pe parcursul
anilor ’20 ai sec. al XIX-lea încasarea acestei dări, alături de alte dări în
natură, devine nu doar o povară pentru diferite categorii sociale, dar şi un
obstacol pentru instituţiile de stat care se ocupau cu încasarea acestor dări.
Drept exemplu elocvent în acest sens poate servi încasarea dijmei la care erau impuse diferite persoane aflate pe pământurile
statului, acestea fiind dependente economic faţă de stat (se ocupau temporar cu
creşterea vitelor, agricultura şi pregătirea fânului). Astfel, ele trebuiau să
plătească dijme în natură – diferite cereale şi fân, care ulterior erau
realizate de Administraţia regională, iar banii încasaţi de la comercializarea
lor erau vărsaţi în vistieria regională[3].
