AUTONOMIE (gr. autos – însuşi; nomos – lege) (автономия) – libertate de a guverna prin norme, legi proprii (a. administrativă, a. teritorială,
a. regională, a. financiară, a. bisericească
etc.); regim politic prin care metropola acordă dreptul de autoconducere unei
regiuni sau unei provincii, când puterea centrală delegă o parte din putere
organismelor de conducere locală. Autonomie
administrativă – investirea instituţiilor de conducere
teritorial-administrative cu anumite competenţe deciziţionale în anumite
domenii, delimitate prin lege, în timp ce alte competenţe rămân în obligaţia
instituţiilor de conducere la nivel naţional. Autonomie teritorială –
autonomie acordată unei unităţi teritorial-administrative care implică ideea de
separare teritorială de statul din care face parte. Autonomie regională –
aplicarea principiului autonomiei teritoriale la nivelul regiunilor istorice
din componenţa unei ţări.
În anii 1812-1828 Basarabia avea statut de autonomie limitată în componenţa Imperiului Rus[1].
[1] Я.С. Гросул. Автономия
Бессарабии в составе России (1812-1828 гг.). – În: Труды по истории Молдавии. – Кишинев,
1982, с. 110-203.
