CONTRACTUL NORMAL DIN 1846 (Нормальный контракт 1846 года)

CONTRACTUL NORMAL DIN 1846[1] (Нормальный контракт 1846 года) – contract care reflectă tentativa Administraţiei imperiale ruse, întreprinse în Basarabia, de a reglementa problema ţărănească, în baza unui Regulament adoptat la 27 martie 1846, care urma să reglementeze relaţiile dintre proprietarii funciari şi ţărani, în condiţiile când între ei n-au fost încheiate înţelegeri „benevole” în baza Regulamentului din 24 ianuarie 1834[2]. Noul Regulament avea o tangenţă directă cu Regulamentul din guberniile interne ruse din 1803 „privind agricultorii liberi”, care păstra caracterul voluntar al eliberării şerbilor şi asigurării lor cu pământ[3], cu proiectele şi regulamentele precedente adoptate special pentru Basarabia[4], precum şi cu Regulamentul Organic din Principatele Române din 1832[5].

La 26 mai 1839 Senatul Guvernant, în baza cererii din 25 martie 1838 prezentate ministrului de Interne de guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei M.S. Voronţov, cu referire la prelungirea încă cu 3 ani, începând cu 1 ianuarie 1840, a termenului de încheiere a contractelor între proprietarii funciari şi ţărani privind folosirea pământului, a confirmat propunerea Consiliului de Stat, potrivit căreia în cazul în care ţăranii nu vor încheia asemenea contracte, vor fi impuşi să îndeplinească prestaţiile în baza unui contract normal alcătuit special de către guvern[6]. Cârmuirea regională a pregătit proiectul regulamentului şi în 1841 îl prezintă Administraţiei Regionale pentru a fi discutat la şedinţa adunării nobiliare. Ulterior, acest Regulament a fost discutat de instituţiile abilitate din Sankt Petersburg.

Contractul normal din 1846 a fost analizat detaliat de mai mulţi istorici din Republica Moldova[7]. El este alcătuit din preambul, în care sunt stipulate cauzele care au impus guvernul să adopte Regulamentul în cauză şi expuse 3 condiţii în baza cărora Senatul îl va aplica în viaţă:

1.  Proprietarii funciari laici şi ecleziastici, care în timpul prevăzut de lege n-au încheiat cu ţăranii contracte reciproce benevole cu privire la modalităţile de arendare a pământului şi de îndeplinire a prestaţiilor, urmează să se conducă pe viitor de acest Regulament.

2.  În acelaşi timp, atât proprietarii funciari, cât şi ţăranii, indiferent de faptul au încheiat sau nu contracte benevole între ei, au dreptul să încheie asemenea contracte şi după adoptarea acestui Regulament, cu condiţia că, în cazul în care una din părţi va rezilia acest contract, va fi aplicat Regulamentul în cauză.

3.  Condiţiile privind trecerea ţăranilor în categoria orăşenilor sau strămutarea lor pe alte pământuri, specificate în Regulamentul din 1842 (art. 850-853), rămân în vigoare în continuare[8].

Regulamentul propriu-zis includea 34 de articole, care urmau să reglementeze relaţiile dintre proprietarii funciari şi ţărani, în cazul în care între ei n-au fost încheiate contracte benevole despre obligaţiunile reciproce. Regulamentul prevedea că proprietarii funciari laici şi ecleziastici erau obligaţi să-i asigure pe ţărani cu pământ, iar aceştia să îndeplinească în favoarea lor prestaţii. Mărimea lotului depindea de forţa de tracţiune de care dispuneau ţăranii şi varia de la 3 fălci pentru ţăranii care nu aveau forţă de tracţiune, 4 fălci şi 41 prăjini – pentru cei care aveau câte o pereche de boi sau cai, 6 fălci şi 42 de prăjini – pentru cei care aveau câte
două perechi de boi sau cai, 8 fălci şi 43 prăjini – pentru cei care aveau câte trei perechi de boi sau cai şi 10 fălci şi 44 prăjini – pentru cei care aveau câte patru perechi de boi sau cai. Terenul includea pământul arabil, livada, grădina, lotul pentru fânaţ şi păşuni şi lotul de pe lângă casă[9]. Mai mult de 10 fălci şi 44 de prăjini ţăranul nu putea primi, din simplul motiv că, având patru perechi de boi sau cai, el putea să-şi procure şi plug şi astfel să devină proprietar în adevăratul sens al cuvântului.

Din suprafaţa de pământ pe care ţăranul o primea, prevăzută în paragraful întâi al Regulamentului, o parte era rezervată pentru casă şi celelalte încăperi gospodăreşti: câte 10 prăjini pentru ţăranii care nu aveau forţă de tracţiune, 11 prăjini – pentru cei care aveau câte o pereche de boi sau cai, 12 prăjini – pentru cei care aveau câte două perechi de boi sau cai, 13 prăjini – pentru cei care aveau câte trei perechi de boi sau cai şi 14 prăjini fălceşti – pentru cei care aveau câte patru perechi de boi. Proprietarii funciari urmau să-i dea în folosinţă ţăranului un lot fertil, bun pentru cultivarea cerealelor, pentru fânaţ şi păşunatul animalelor, cât mai aproape de casă, dar nu mai departe de 10 verste, iar acolo unde va fi posibil – un lot integru. În schimb, ţăranii urmau să se folosească de lotul de pământ gospodăreşte şi a treia parte din lot erau obligaţi s-o însămânţeze cu diferite soiuri de cereale. Moşierul era obligat să-l asigure pe ţăran cu vaduri pentru adăpatul animalelor, iar ţăranul se angaja să le întreţină în stare bună[10].

Regulamentul prevedea şi modalitatea de acordare a loturilor de pământ, timpul şi condiţiile de folosire a acestor loturi[11]. Pentru lotul primit ţăranul urma să lucreze atât lotul său, cât şi pământul moşieresc, din primăvară şi până toamna târziu, adică de la începutul şi până la sfârşitul lucrărilor agricole, 12 zile de nart şi, în plus, să îndeplinească diferite prestaţii, prevăzute în paragrafele 16-22.

Zilele de nart includeau:

1. Fiecare ţăran care avea câte o pereche de boi sau cai era obligat să are într-o zi de nart 9 prăjini de ţelină sau 14 prăjini fălceşti de pământ afânat. Ţăranul care avea două, trei sau patru perechi de boi sau cai era obligat să lucreze pentru fiecare pereche de boi sau cai aceeaşi suprafaţă, care i s-a dat lui în folosinţă. Ţăranul urma să prelucreze lotul moşieresc cu uneltele şi forţa de tracţiune proprii.

2. Să recolteze într-o zi de nart 16 prăjini sau să cosească 20 de prăjini, inclusiv să transporte recolta în locurile de depozitare, care trebuie să fie nu departe de câmp, dar nu mai departe de două verste.

3. Să treiere într-o zi de nart cu mâinile o căpiţă sau 60 de snopi de grâu arnăut sau in; să treiere câte o căpiţă şi jumătate sau 90 de snopi de celelalte soiuri de grâne de primăvară; ţăranul care avea cal urma să treiere câte două căpiţe sau 120 de snopi de grâu arnăut sau in şi câte trei căpiţe sau 180 de snopi de celelalte soiuri de grâne de primăvară. Tot ei urmau să adune de pe câmp paiele şi să le aşeze în stog.

4. Să prăşească într-o zi de nart 12 prăjini de porumb, iar dacă va fi necesar, să prăşească a doua oară 18 prăjini.

5. O zi de nart era rezervată pentru recoltarea şi transportarea porumbului în coşare, care erau construite, după necesităţi, tot de către ţărani.

6. Să treiere şi să vânture din coşarele moşierului, într-o zi de nart, câte 36 cetverici de porumb uscat.

7. Să cosească în 4 zile de nart câte o falce de iarbă, s-o usuce şi s-o aşeze în stoguri.

8. Să îndeplinească toate lucrările ce ţin de cultivarea cartofului în gospodăria moşierului[12]. Ţăranii care nu aveau, în general, forţă de tracţiune urmau să lucreze toate zilele de nart cu mâinile.

Regulamentul confirma dreptul moşierului de a stabili numărul zilelor, din cele 12 zile de nart, pe care ţăranul urma să le muncească cu boii sau caii. Dar, moșierul nu avea dreptul să ceară de la ţăran ca acesta să lucreze fără boi sau cai mai mult de 8 zile, cu excepţia cazului în care va exista acordul benevol dintre el şi ţăran. Ţăranul care avea mai multe perechi de boi sau cai era obligat să muncească cu mâinile (să prăşească, să treiere etc.) la moşier un număr mai mare de zile: cel care avea două sau trei perechi de boi sau cai – două zile, cel care avea patru perechi de boi sau cai – trei zile[13]. Numărul zilelor de nart pe care ţăranul urma să le lucreze în gospodăria moşierului este indicat în Tabelul 22.

Tabelul 22

Zilele de nart pe care ţăranul urma să le lucreze în gospodăria moşierului, conform Regulamentului din 1846*

Munci efectuate de ţăran	Ţăranul care dispunea de forţă de tracţiune (boi sau cai)
	1 pereche	2 perechi	3 perechi	4 perechi
Cu forţă de tracţiune	4	4	4	4
Fără forţă de tracţiune	8	16	16	24
În total	12	20	20	28

* ПСЗРИ. Собр. II, т. XXI, 1846, отд. первое, №19881. – СПб., 1847, c. 407.

Regulamentul prevedea şi alte munci pe care ţăranul era obligat să le îndeplinească în folosul moşierului.

1.  Fiecare ţăran era obligat să aducă în casa moşierului, care se afla pe ocina sa, anual câte două care de lemne, de la o distanţă de 20 de verste (4 ore de mers). Dacă nu era pădure și moşierul cumpăra lemn din altă parte, atunci ţăranul era obligat să-l taie şi să-l aducă, de la o distanţă nu mai mare de cea indicată, la casa moşierului. În cazul în care la această distanţă nu era lemn, atunci ţăranul era obligat să aducă în gospodăria moşierului vreascuri, stuf şi alt material de foc, care era în gospodăria moşierului sau în gospodăria moşierului vecin, dar de la o distanţă nu mai mare de 20 de verste.

2.  În plus, ţăranul era obligat ca, ţinându-se cont de numărul de boi sau de cai pe care îi avea, să pună anual la dispoziţia moşierului câte un car pentru a transporta cu el greutăţi (până la 3 merţă[14]) la o distanţă de 80 de verste (16 ore de mers).

3.  Ţăranii transportau lemnele de la 15 mai până la 15 iunie, sau de la 15 septembrie până la 1 noiembrie, deci când nu erau ocupaţi la munci agricole, iar vitele aveau hrană. Moşierului putea, cu acordul ţăranului, să folosească carele în zilele de iarnă în locul celor de vară.

4.  Pentru transportarea lemnului, precum şi pentru alte lucrări în beneficiul moşierului, ţăranul folosea carele proprii.

5.  În locul prestaţiilor indicate, ţăranii care nu aveau boi sau cai urmau să muncească în gospodăria moşierului o zi la alte munci, la indicaţia acestuia.

6.  Toţi ţăranii, indiferent de numărul cailor sau boilor pe care îi aveau, erau obligaţi să muncească la reparaţia construcţiilor, aflate pe ocina moşierului: la reparaţia acoperişurilor din paie şi stuf, îngrădirilor pentru animale, dar nicidecum la reparaţia clădirilor capitale, la întreţinerea în ordine a şanţurilor etc. La lucrările indicate ţăranul urma să muncească 4 zile în an. Muncea de la răsăritul până la apusul soarelui; se odihnea 2 ore, în timpul mesei. În cazul în care moşierul nu va avea nevoie de asemenea munci din partea ţăranului, în anul următor el nu va mai putea cere de la ţăran o anumită recompensă.

7.  Fiecare ţăran era obligat să dea moşierului dijma (desetina) de la toate produsele obţinute de pe pământul pe care îl foloseşte şi tre­buia s-o aducă în depozitul moşierului, cantitatea acesteia fiind măsurată în unitatea de măsură de care el se foloseşte la cântăritul produselor sale. Dar, înainte de a prezenta moşierului dijma, ţăranul era obligat să informeze poliţia rurală şi proprietarul pământului de care el se foloseşte despre cantitatea desetinei. Aceştia urmau s-o verifice pe loc şi, prin intermediul administratorului de moşie, s-o primească în decurs de 6 zile. În cazul în care moşierul nu primea desetina, ţăranul putea singur s-o aducă în depozitul moşierului, nemaiaşteptând decizia lui, şi, în prezenţa martorilor, s-o depoziteze în locul cuvenit.

8.  Ţăranii erau obligaţi să muncească în folosul moşierului cu întreaga familie, inclusiv persoane de sex feminin, şi să îndeplinească muncile corespunzător vârstei şi sexului, exact cum ar munci pentru sine. Moşierul, însă, nu avea dreptul să cheme la muncă copii sub 14 ani, persoane cu vârsta peste 60 de ani, femei gravide şi bolnavi.

9.  Moşierul nu avea dreptul să-i folosească pe ţărani la diferite munci în zilele de sărbătoare sau să ceară ca ţăranul să îndeplinească la rând cele 12 zile lucrătoare. Zilele de muncă erau împărţite în 3 părţi: zile de muncă pe care ţăranul era obligat să le îndeplinească primăvara, zile de muncă pe care ţăranul era obligat să le îndeplinească vara şi zile de muncă pe care ţăranul era obligat să le îndeplinească toamna, deci câte 4 zile de muncă în fiecare anotimp. Muncile pe care ţăranul trebuia să le îndeplinească erau stabilite în dependenţă de necesităţile moşierului. Se interzicea, însă, ca moşierul să-l trimită pe ţăran la lucru la o depărtare mai mare de 20 verste de la sat.

10.  În cazul în care ţăranul, din diferite motive, nu putea ieşi la lucru, comunitatea sătească urma să îndeplinească imediat în locul lui toate lucrările stabilite şi, în general, tot ce intra în obligaţiunile acestuia. Responsabilitatea pentru fiecare ţăran şi-o asuma comunitatea sătească.

11.  La cererea preventivă a moşierului, comunitatea rurală era obligată să pună la dispoziţie numărul cerut de lucrători, cu sau fără forţă de tracţiune, iar ţăranii trebuiau să muncească conştiincios.

12.  În cazul în care unii ţărani nu erau apţi de muncă, comunitatea rurală urma să pună la dispoziţia moşierului alţi ţărani care trebuiau să îndeplinească întocmai aceste munci.

13.  De îndeplinirea corectă şi la timp a funcţiilor comunităţilor rurale, în special a muncilor îndeplinite de ţărani în favoarea moşierului, răspundea poliţia rurală şi cea de plasă. În cazul în care ţăranii se eschivau de la îndeplinirea funcţiilor, judecătoriile locale delegau un reprezentant al lor la faţa locului, care, prin intermediul judecătoriilor de obşte, îi impuneau să-şi onoreze obligaţiile.

14.  Ţăranii puteau să se folosească de lemnul din pădurea moşierului doar cu consimţământul acestuia, pentru o anumită plată sau în baza unor condiţii stipulate special.

15.  În acele locuri unde ţăranul avea în proprietate vii sau livezi, indiferent de mărimea acestora, era obligat să presteze în folosul moşierului dijma (desetina), excepţie făcând doar acele vii şi livezi care se aflau pe pământul din curtea ţăranului.

16.  Comunitatea sătească era obligată să protejeze câmpurile de cereale şi fânețele, atât proprii, cât şi ale moşierului, de stricăciuni din partea vitelor cornute, cailor şi porcilor, iar pentru păşunatul vitelor, în special pentru întreținerea porcilor, să angajeze persoane speciale.

17.  Pentru a îmbunătăţi situaţia ţăranilor care aveau vii pe pământurile moşiereşti, după ce aceştia dădeau a zecea parte din vin moşierului, restul vinului îl puteau comercializa moşierului sau concesionarului acestuia, fie altor persoane particulare, dar numai cu ridicata, în poloboace cu un volum de nu mai puţin de 10 vedre.

18.  Ţăranii care aveau plantaţii de vii pe pământurile moşierului, după ce achitau în folosul stăpânului a zecea parte din cantitatea obţinută, puteau folosi, fără nici un obstacol, vinul pentru necesităţile proprii. Dar, moşierul urmărea cu stricteţe ca ţăranul să nu se ocupe cu comercializarea vinului cu amănuntul sau să nu aducă vin din alte localităţi.

19.  Ţăranii nu puteau beneficia de veniturile pe care le obţinea moşierul de la comercializarea vinului, folosirea morilor, fabricilor, pădurilor, de la pescuit etc., care aparţineau în exclusivitate moşierului.

20.  În acelaşi timp, şi moşierul nu putea cere de la țăran alte prestaţii, servicii sau munci în afară de cele fixate în prezentul Regulament. Cele care au existat anterior (torsul inului şi lânii, paza pădurilor, diferite munci timp de două zile împreună cu întreaga familie, în folosul moşierului, numite clacă, taxa bănească numită adet[15], taxa încasată pentru întreţinerea oilor, păsărilor şi albinelor, plata pentru întreţinerea vitelor cornute etc.) au fost anulate[16].

---

[1] Denumirea completă a Regulamentului: Правила, определяющие взаимные обязанности владельцев земель и живущих на оных царан, когда между ними не заключено добровольных условий.

[2] Regulamentul integral a se vedea: ANRM, F. 134, inv.1, d. 71, f. 33-44; ПСЗРИ. Собр. II, т. XXI, 1846, отд. первое, №19881. – СПб., 1847, c. 404-410.

[3] Nicholas V. Riasanovsky. O istorie a Rusiei. – Iaşi, 2001, p. 319.

[4] Ne referim la proiectele Regulamentelor din 1819, 1825 şi la Regulamentul despre ţărani din 1834.

[5] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 3426, f. 6.

[6] ПСЗРИ. Собр. II, т. XIV, 1839, отд. первое, №12293. – СПб., 1830, c. 404.

[7] Я.С. Гросул. Крестьяне Бессарабии (1812-1861 гг.). – Кишинев, 1956, c. 318-330; М.П. Мунтян. „Нормальный контракт” 1846 г. и его крепостническая сущность (Из истории аграрных отношений в Бессарабии). – În: Ученые записки Кишиневского университета. – Кишинев, 1958, т. 35, с. 31-42.

[8] ПСЗРИ. Собр. II, т. XXI, 1846, отд. первое, №19881. – СПб., 1847, c. 404.

[9] Ibidem, p. 404-405.

[10] Ibidem, p. 405.

[11] Mai detaliat a se vedea paragrafele 8-12 ale Regulamentului (Ibidem, p. 405-406).

[12] Ibidem, p. 406-407.

[13] ПСЗРИ. Собр. II, т. XXI, 1846, отд. первое, №19881. – СПб., 1847, c. 407.

[14] A se vedea: Merţă.

[15] Adet – taxă plătită de locuitori moșierilor pentru deținerea în posesiune a loturilor de pământ (ANRM, F. 5, inv. 2, d. 51, f. 3).

[16] ПСЗРИ. Собр. II, т. XXI, 1846, отд. первое, №19881. – СПб., 1847, c. 408-410.