AVAET (havaet)
(авает) – iniţial a însemnat orice venit. În Ţările Române apare sub regimul
fanariot şi îmbracă forme multiple, de la venituri ocazionale, reprezentând
venitul marilor dregători, obţinut prin vânzarea unor slujbe, venituri cu
caracter periodic – dări sau dajdii plătite anual sau trimestrial, fie cu
caracter de taxe ocazionale sau întâmplătoare[1].
În Basarabia avaet este cunoscut ca impozit de stat,
dijmă, luată de la ţăranii de stat până în 1825 în mărime de 15 lei de la
familie şi de 7,5 lei de la burlaci. Un asemenea impozit plăteau şi locuitorii
câşlelor (staţionări temporare ale păstorilor)[2].
La 8 iulie 1825 a urmat
decizia Guvernului Regional al Basarabiei, conform căreia „avaetul şi burlacita nu
mai erau încasate în veniturile de stat, nici de la locuitorii câşlelor (câşlari)
şi nici de la slujitori”[3].
Decizia respectivă a produs unele confuzii pentru administraţia judeţelor de sud
ale Basarabiei, unde erau mulţi supuşi austrieci şi turci care se ocupau
cu agricultura şi creşterea vitelor, trăiau pe pământurile statului şi achitau
în folosul statului doar aceste dări. La 14 iulie 1825 ispravnicul de Akkerman
înaintează Direcţiei economico-financiare a Guvernului Regional al Basarabiei
un demers prin care cerea informaţii suplimentare cu privire la încasarea
acestor două dări, aducând mai multe argumente, în favoarea păstrării lor,
inclusiv condiţiile de dare în concesiune a veniturilor de stat pentru perioada
20 aprilie 1825-20 aprilie 1826[4]. Se
ştie însă că la licitaţia organizată în legătură cu darea în concesiune a acestor
două dări nu s-a prezentat nici o persoană. Ca rezultat, la 26 iunie 1824
Consiliul Suprem al Basarabiei a împuternicit isprăvniciile judeţelor Akkerman,
Bender şi Ismail cu dreptul de a încasa aceste dări. Dar, ispravnicii nu ştieau
în baza căror principii urmează a fi încasate aceste două dări[5].
La 13 octombrie
1825 Consiliul Suprem al Basarabie discută adresa din 24 iulie a Guvernului
Regional al Basarabiei prezentată de Direcţia economico-financiară în baza
raportului din 14 iulie a ispravnicului de Akkerman. Reieşind din
considerentul că avaetul şi burlacita nu sunt dări încasate de vistieria
statului, dar sunt un venit încasat de pe pământ, care până în 1825 era plătit
vistieriei atât de locuitorii Basarabiei, cât şi de străinii care locuiau în
sate, oraşe şi câşle aflate pe pământurile statului, conform legilor şi
obiceiurilor moldoveneşti, Consiliul Suprem al Basarabiei a decis ca, în baza
deciziei Guvernului Regional din 1 ianuarie 1825, toţi locuitorii înscrişi
în recensământul fiscal din 1824, aflaţi pe pământurile statului, în locul dărilor
avaet şi burlacita să fie impuşi la un impozit în valoare de 23 rub. 50
kop. de familie şi 5 rub. 70 kop. de la fiecare burlac, indiferent de plata
birului. Însă, străinii care locuiau,
în baza unor paşapoarte speciale, pe pământurile statului, dar care nu erau
înscrişi în recensământul fiscal, nu erau impuşi birului şi nici dărilor avaet
şi burlacita, în pofida faptului că până la efectuarea recensământului fiscal
achitau avaetul în valoare de 11 rub. 40 kop. de la fiecare familie şi
burlacita – 5 rub. 70 kop. de la fiecare burlac [6].
Această
decizie a provocat nemulţumirea ispravnicului de Akker-man. La 10 octombrie
1825 Direcţia economico-financiară a Guvernului Regional, în baza cererii din 9 octombrie
a ispravnicului de Akkerman, se adresează Consiliului Suprem al Basarabiei cu
cererea de a soluţiona problema privind încasarea taxei avaet şi burlacita. La
17 octombrie 1825 este emisă dispoziţia Consiliului Suprem al Basarabiei
conform căreia toţi străinii care se ocupau cu agricultura şi creşterea
vitelor, pe pământurile statului, erau impuşi taxei avaet în valoare de 11 rub. 40 kop., iar burlacii – taxei
numite burlacita, în valoare de 5 rub.
70 kop. Ispravnicii judeţelor Akkerman, Bender şi Ismail erau obligaţi să
alcătuiască listele tuturor persoanelor cu viză de reşedinţă temporară sau
permanentă pe pământurile statului şi până la 1 ianuarie 1826 să încaseze
aceste taxe[7].
