COMUNITATE ARMENEASCĂ (армянское общество)

COMUNITATE ARMENEASCĂ (армянское общество) – încă de la începutul epocii medievale în multe oraşe din Principatele Române populaţia armenească era unită în cadrul obştii religioase armeano-gregoriene. Obştea acorda populaţiei orăşeneşti armeneşti o anumită autonomie: dreptul de a alege din cadrul membrilor săi sfatul bătrânilor obştii. Obştea administra nu doar cu viaţa spirituală a membrilor obştii, dar se implica direct şi în întrebările legate de comerţ, meşteşugărit; îndeplinea funcţii juridice şi fiscale etc. Un rol important în cadrul obştii aveau negustorii bogaţi şi clerul.

După anexarea Basarabiei la Rusia şi după ce ţarismul rus a acordat regiunii un şir de privilegii, inclusiv comerciale[1], a sporit numărul micilor comercianţi şi al negustorilor (îndeosebi al armenilor) pe pieţele orăşeneşti locale veniţi nu doar din guberniile ucrainene şi ruse, dar şi de peste hotare. Către 1817 numărul armenilor stabiliţi cu traiul în Basarabia constituia 2738 de persoane (544 familii), sau 0,25% din toţi locuitorii ţinutului. Partea considerabilă a populaţiei armeneşti era concentrată în câteva judeţe: Orhei – 229 familii (598 – bărbaţi, 547 – femei), Bender – 153 (392 – bărbaţi, 373 – femei), Ismail – 96 (259 – bărbaţi, 231 – femei), Hotin – 34 (92 – bărbaţi, 78 – femei) şi Iaşi – 32 familii (89 – bărbaţi, 81 – femei)[2].

Destul de numeroasă era şi obştea armenească din Chişinău, unde armenii deţineau poziţii importante atât în comerţul interior, cât şi în cel exterior. Potrivit tabelului de taxare privind impozitul bir şi prestaţiile locale pe anul 1818, obştea armenească din Chişinău constituia 101 familii[3]. Mulţi armeni s-au transferat cu traiul în Basarabia la începutul sec. al XIX-lea, având sprijinul autorităţilor imperiale. Potrivit decretului din 30 ianuarie 1802, armenilor din Grigoriopol li se permitea stabilirea cu traiul în alte oraşe. Obţinând acest drept, mulţi din ei au părăsit acest oraş şi au trecut cu traiul în Chişinău. Şefii obştii armeneşti din Chişinău Kalos Bogdasarov, Hadji Vemson, Marderos Cernitov şi Kirkar Hadji Bogdasarov scriau la 6 septembrie 1821 că „încă până la ocuparea regiunii Basarabia de către oştirile ruseşti au venit împreună cu alţi armeni din oraşul Grigoriopol (gubernia Herson) în oraşul Chişinău, unde s-au statornicit cu traiul, se ocupă cu comerţul şi achită împreună cu alţi locuitori dările şi prestaţiile”[4]. Din Grigoriopol s-au strămutat în Chişinău 26 de familii armeneşti, care s-au aşezat în sectoarele I şi IV ale oraşului Chişinău şi se ocupau în special cu comerţul[5].

În obştea armenească din Chişinău au intrat şi supuşii-turci armeni, care au venit „…în 1816 din Principatul Moldova la invitaţia armenilor din Grigoriopol”[6]. Fiind însă în primul rând negustori, ei nu s-au transferat în Grigoriopol, care în acel timp începuse treptat să cedeze poziţiile de centru comercial portului Odesa, dar au preferat să rămână în Basarabia (fiind, probabil, atraşi de privilegiile comerciale acordate negustorilor basarabeni), unde în 1817 au acceptat cetăţenia rusă şi au primit dreptul „de a locui în Chişinău şi de a se ocupa liber cu comerţul”[7]. Potrivit datelor din 21 decembrie 1820, aceşti armeni constituiau 17 familii (92 persoane)[8].

Între anii 1818-1820 în Chişinău se numărau deja 116 familii de armeni; anual ei plăteau 1740 lei bir şi 1044 lei prestaţii locale[9].

Transferarea pe teritoriul Basarabiei a armenilor din Grigoriopol, precum şi a celor de peste hotare poate fi explicată prin faptul că până în 1831 negustorii locali nu erau divizaţi în ghilde comerciale şi aveau dreptul, potrivit vechilor obiceiuri moldoveneşti, de a practica liber atât comerţul interior, cât şi cel exterior[10].

Armenii deţineau poziţii importante în comerţul interior şi exterior, îndeosebi în sudul Basarabiei, unde obştea armenească era destul de numeroasă. În 1813, şeful vămilor de control N.Baikov[11], caracterizând oraşul Akkerman, scria că „mulţi negustori greci, armeni şi evrei s-au aşezat aici folosindu-se de avantajele aşezării geografice”, că ei se ocupă nu doar cu comerţul interior, dar şi exportă „…diferite produse pentru a le vinde în Odesa şi în gubernia Herson”[12].

Numărul negustorilor alogeni – armeni, greci, evrei, bulgari, precum şi al celor veniţi din guberniile interne ruse în oraşele-porturi din sudul Basarabiei era destul de impunător. Datele privind repartizarea prăvăliilor în oraşul Ismail potrivit grupurilor etnice sunt sistematizate în Tabelul 19.

Tabelul 19

Categoriile de populaţie şi numărul de prăvălii comerciale

în oraşul Ismail în 1817*

Categoriile de populaţie	Numărul total		Raportul, în %		Cota prăvăliilor potrivit apartenenţei etnice, în %
	Populaţie	Prăvălii	Populaţie	Prăvălii
Armeni	272	37	3,5	19,9	13,6
Evrei	173	21	2,2	11,3	12,1
Greci	131	12	1,7	6,5	9,2
Bulgari	508	44	6,5	23,6	8,7
Velicoruşi	1722	33	22,1	17,7	1,9
Moldoveni	1726	27	22,2	14,5	1,6
Ucraineni	3251	12	41,8	6,5	0,4
În total	7783	186**	100,0	100,0	2,4

* ANRM, F. 5, inv. 2, d. 495, f. 14 verso, 54, 88, 96 verso, 142 verso, 238 verso, 244 verso, 245.

** Celelalte 11 prăvălii aparţineau altor categorii de negustori.

Datele Tabelului 19 relevă că armenilor, evreilor, grecilor şi bulgarilor, care constituiau un număr de doar 1084 (13,9%) locuitori, le aparţineau 144 prăvălii (61,3%) din numărul total de 186, velicoruşilor în număr de 1722 (22,1%) – 33 (17,7%), moldovenilor în număr de 1726 (22,2%) – 27 (14,5%) şi ucrainenilor în număr de 3251 (41,8%) – doar 12 prăvălii (6,5%).

Armenii din Basarabia se ocupau, în primul rând, cu comerţul şi meşteşugăritul; alţii, mai puţini la număr, cu pomicultura şi viticultura şi doar partea cea mai mică cu agricultura. În Ismail locuiau 73 familii de armeni (272 locuitori), uniţi în obştea armenească ce poseda 62 case de locuit, o cafenea, un magazin şi 37 prăvălii[13]. Din numărul total de familii 15 se ocupau cu activitatea comercială, 27 – cu comerţul cu amănuntul, 26 – cu meşteşugăritul, 2 – cu
giuvaiergeria, 2 – cu croitoria şi tăbăcăria, una – deţinea o cafenea[14]. Mulţi din ei erau destul de bogaţi. Astfel, armenii Hadji Mandrov şi Antip Nangaji, care se ocupau cu comerţul cu amănuntul, deţineau: unul – 4 prăvălii, celălalt – 3 prăvălii; Berdos Mogardicev avea în proprietate un magazin şi o prăvălie, iar Karabet Hadji Markarov – 2 clădiri şi o prăvălie[15].

Negustorii armeni din Chişinău deţineau poziţii importante nu doar în comerţul interior, ei erau strâns legaţi şi de piaţa internă moldovenească, cu care erau demult cunoscuţi. În anul 1820 negustorii armeni din Chişinău Z.Hristovici, N.Lebedev, C.Sar­datianov, Ovanes şi Mardiras Ruşciuplu ş.a. au înaintat în Duma orăşenească din Chişinău cererea de a li se elibera certificate comerciale pentru exportul mărfurilor basarabene peste hotare[16]. Însă, autorităţile vamale puneau obstacole negustorilor în ce priveşte exportul mărfurilor peste hotare, cerându-le „certificate eliberate de autorităţile locale prin care s-ar confirma că ei într-adevăr fac comerţ în baza capitalului propriu”[17]. De aceea, în mai 1820, la insistenţa negustorului armean Ovanes Ruşciuplu, autorităţile locale au fost nevoite să recunoască că „în Basarabia nu există anumite dispoziţii privind înscrierea negustorilor în ghilde, din care considerent tuturor locuitorilor băştinaşi ce se ocupau cu comerțul… li se acordă dreptul de a practica liber și comerţul exterior, însă fără nici un fel de privilegii care i-ar deosebi unii de alţii”[18].

În anii ’30-’40 ai sec. al XIX-lea, după aplicarea în Basarabia a structurii de ghildă, mulţi negustori armeni au devenit destul de bogaţi – de ghilda întâi (Karabet Hadji Markarov, spre exemplu), care exportau peste hotare cantităţi însemnate de cereale, iar capitalul lor comercial depăşea suma de 100 mii ruble argint[19]. Destul de puternice erau poziţiile armenilor în structura negustorilor de ghilda întâi şi de ghilda a doua în oraşele-porturi Ismail, Chilia şi Reni[20].

La mijlocul sec. al XIX-lea, după includerea Basarabiei în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus, încadrarea provinciei în sistemul pieţei interne ruse, lichidarea treptată a particularităţilor sociale şi juridice ale diferitelor grupuri etnice, obştea armenească îşi pierde statutul ei de altădată şi continuă să administreze doar viaţa spirituală şi să acorde ajutor financiar membrilor săi.

---

[1] В.И. Жуков. Города Бессарабии 1812-1861 годов. Очерки социально-экономического развития. – Кишинев, 1964, с. 172-173.

[2] Ştefan Ciobanu. Basarabia. Monografie. – Chişinău, 1993, p. 68-69.

[3] ANRM, F. 75, inv. 1, d. 57, f. 34-35 verso, 82.

[4] Ibidem, d. 121, f. 19.

[5] ANRM, F. 75, inv. 1, d. 121, f. 25-26.

[6] Ibidem, f. 13 verso.

[7] Ibidem, f. 6.

[8] Ibidem, f. 3-4 verso.

[9] Ibidem, f. 13.

[10] Ibidem, d. 426, f. 41-42.

[11] În rusește: начальник контрольных таможен, камер-юнкер 5-го класса (AISR, F. 19, inv. 3, d. 129, f. 4).

[12] AISR, F. 19, inv. 3, d. 129, f. 222.

[13] ANRM, F. 5, inv. 2, d. 495, f. 96 verso.

[14] ANRM, F. 5, inv. 2, d. 495, f. 89 verso -96 verso.

[15] Ibidem, f. 89 verso, 90-90 verso, 91 verso.

[16] Ibidem, F. 75, inv. 1, d. 103, f. 1, 3, 8, 11, etc.

[17] Ibidem, F. 5, inv. 1, d. 86, f. 116 verso.

[18] Ibidem, f. 116-116 verso.

[19] Ibidem, d. 3200, f. 25 verso.

[20] Tomuleţ Valentin. Rolul porturilor Ismail şi Reni în comerţul exterior al Basa-rabiei prin Marea Neagră (1812-1856). – În: In honorem Gheorghe Gonţa. Ţara Moldovei în contextul civilizaţiei europene. Materialele Simpozionului Internaţional. Noiembrie 2008. – Chişinău, 2008, p. 689-721.