ÎNCARTIRUIRE (расквартирование) | Muzeul din inima mea |

ÎNCARTIRUIRE (расквартирование)



ÎNCARTIRUIRE (расквартирование) – obligaţie la care este supusă populaţia din Basarabia, în special în timpul ostilităţilor militare, în vederea asigurării trupelor militare de ocupaţie, staţionate temporar în diferite localităţi, cu locuinţe, alimente, furaje etc. Dislocarea trupelor militare este, de regulă, permanentă şi temporară, extinsă (largă) şi îngustă (compactă). Cea mai răspândită era amplasarea temporară a trupelor, care avea loc, îndeosebi, în timpul dislocării lor dintr-o regiune în alta, construirii cazărmilor, exerciţiilor militare etc. Obiectul încartiruirii îl constituie: încăperile, com­bus­ti­bilul, iluminarea încăperilor, paturile sau aşternutul. Încartiruirea este de două tipuri: în natură, când se pune la dispoziţie încăperea, iar celelalte obiecte sunt prestate în formă naturală şi bă­neas­că – când sunt plătiţi bani în contul sumei generale, atât pentru în­chirierea încăperilor, cât şi pentru combustibil şi iluminarea în­că­perilor. De încartiruirea în formă bănească beneficiază numai ofiţerii şi funcţionarii militari, în cazul în care ei nu pot fi dislocaţi în cazarmă sau în apartamente de stat[1].
Încartiruirea trupelor ruseşti care staţionau în Basarabia era o prestaţie insuportabilă pentru orăşeni şi ţărani. Confirmare servesc plângerile orăşenilor adresate guvernatorului civil al Basarabiei. La 18 februarie 1813, comunitatea creştinilor din Hotin se adresează guvernatorului civil al Basarabiei cu rugămintea să elibereze membrii ei „...de încartiruire, să-i apere de cerinţele exagerate ale militarilor de
a-i asigura cu carne, lemne de foc etc.”[2] La 10 ianuarie 1814, ţăranii din satele Cainari şi Cainara, ţinutul Hotărniceni, se plâng guvernatorului civil al Basarabiei împotriva căpitanului Muratov şi militarilor încartiruiţi în aceste sate, care „...îi asupresc peste măsură: le iau caii şi căruţele, cer de la ei pâine, găini etc.”[3] La 7 august 1814, ţăranii din satul Budeşti, ţinutul Orhei, scriu guvernatorului civil al Basarabiei că militarii încartiruiţi în satul lor îi asupresc şi îi bat[4].
Pentru a-şi camufla fărădelegile şi crimele comise în timpul încartiruirii, comandanţii de regiment îi impuneau pe ţărani să prezinte recipise ce ar confirma comportamentul adecvat al militarilor. De cele mai multe ori însă, aceste recipise nu se adevereau. Spre exemplu, potrivit raportului autorităţilor locale din 6 februarie 1814, răzeşii din satul Ialoveni şi ţăranii din satul Steţcani, ţinutul Orhei, refuză să dea recipise prin care urmau să confirme comportarea corectă în relaţiile cu ei a ostaşilor regimentului 57 de vânători. Administraţia locală argumenta astfel refuzul ţăranilor: „...locuitorii acestei localităţi au prezentat asemenea recipise nu din propria voinţă, ci fiind obligaţi de militari”[5]. La 10 iulie 1816, ţăranii din satele Drăguşeni, Pereni, Paşcani, Cristeşti, Scoreni, ţinutul Orhei, au refuzat să prezinte comandantului regimentului de vânători recipise care ar dovedi „...corectitudinea de care au dat dovadă militarii în timpul încartiruirii”, motivând că comandantul regimentului nu le-a plătit ţăranilor pentru produsele alimentare puse la dispoziţia ostaşilor[6].
Abuzurile militarilor îi determinau pe locuitori să se adreseze cu plângeri guvernatorului civil cerând să li se ușureze situaţia sau să fie scutiţi de încartiruire. La 29 februarie 1816, răzeşii şi ţăranii din satul Ialoveni, ţinutul Orhei, se adresează guvernatorului civil al Basarabiei cu rugămintea să li se „...acorde unele facilităţi în ceea ce priveşte încartiruirea celor două unităţi de artilerie repartizate în satul lor şi să li se plătească pentru furajul luat de la ei în mod forţat”[7]. În schimb, locuitorii satului Sânger (Sângereni), ţinutul Hotin, se adresează, în aceeaşi zi, guvernatorului civil al Basarabiei cu rugămintea ca în genere „...să-i mute din satul lor pe militari, invocând că ei sunt foarte săraci şi nu pot face faţă încartiruirii îndelungate a acestora”[8].
Abuzurile militarilor cauzate populaţiei în timpul încartiruirii i-au impus pe unii locuitori să-şi părăsească locuinţele. La 10 iulie 1816, comunitatea moldovenilor şi cea a armenilor din târgul Orhei se plâng guvernatorului civil al Basarabiei împotriva campaniei de artilerie a colonelului Kravţov, încartiruite în această localitate, pentru faptul că militarii „...au cauzat comunităţilor mari prejudicii şi i-au asuprit pe locuitori peste măsură; ...unii din ei, nemaiputând suporta greutăţile, au fugit din târg”[9].
Nemulţumiţi de povoara grea a încartiruirii, ţăranii şi orăşenii organizau manifestări deschise. La 21 aprilie 1816, locuitorii ţinutului Soroca se plâng guvernatorului civil al Basarabiei că sunt asupriţi peste măsură. Mai mult ca atât. Manifestările ţăranilor au luat proporţii. Aceasta l-a determinat pe guvernator să emită o dispoziţie adresată Guvernului provinciei Basarabia ca acesta „...să întreprindă toate măsurile pentru a-i linişti pe ţăranii revoltaţi din cauza prejudiciilor cauzate de încartiruire”[10].


[1] Энциклопедический словарь / Издатели Ф.А. Брокгауз, И.А. Ефрон. – СПб., 1895, Т. XIV „а”, с. 952-953.
[2] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 78, f. 7 verso.
[3] Ibidem, d. 237, f. 119 verso-120.
[4] Ibidem, d. 233, f. 28.
[5] Ibidem, d. 237, f. 511 verso-512.
[6] Ibidem, d. 467, f. 87 verso-88.
[7] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 78, f. 15.
[8] Ibidem, d. 467, f. 15 verso.
[9] Ibidem, f. 98.
[10] Ibidem, d. 466, f. 148.