ÎNCARTIRUIRE (расквартирование) – obligaţie la care este supusă populaţia din Basarabia, în
special în timpul ostilităţilor militare, în vederea asigurării trupelor
militare de ocupaţie, staţionate temporar în diferite localităţi, cu locuinţe,
alimente, furaje etc. Dislocarea trupelor militare este, de regulă, permanentă şi temporară, extinsă (largă) şi îngustă
(compactă). Cea mai răspândită era amplasarea temporară a trupelor, care avea
loc, îndeosebi, în timpul dislocării lor dintr-o regiune în alta, construirii
cazărmilor, exerciţiilor militare etc. Obiectul încartiruirii îl constituie:
încăperile, combustibilul, iluminarea încăperilor, paturile sau aşternutul.
Încartiruirea este de două tipuri: în
natură, când se pune la dispoziţie încăperea, iar celelalte obiecte sunt
prestate în formă naturală şi bănească –
când sunt plătiţi bani în contul sumei generale, atât pentru închirierea încăperilor,
cât şi pentru combustibil şi iluminarea încăperilor. De încartiruirea în
formă bănească beneficiază numai ofiţerii şi funcţionarii militari, în cazul în
care ei nu pot fi dislocaţi în cazarmă sau în apartamente de stat[1].
Încartiruirea
trupelor ruseşti care staţionau în Basarabia era o prestaţie insuportabilă
pentru orăşeni şi ţărani. Confirmare servesc plângerile orăşenilor adresate
guvernatorului civil al Basarabiei. La 18 februarie 1813, comunitatea
creştinilor din Hotin se adresează guvernatorului civil al Basarabiei cu
rugămintea să elibereze membrii ei „...de încartiruire, să-i apere de cerinţele
exagerate ale militarilor de
a-i asigura cu carne, lemne de foc etc.”[2] La 10 ianuarie 1814, ţăranii din satele Cainari şi Cainara, ţinutul Hotărniceni, se plâng guvernatorului civil al Basarabiei împotriva căpitanului Muratov şi militarilor încartiruiţi în aceste sate, care „...îi asupresc peste măsură: le iau caii şi căruţele, cer de la ei pâine, găini etc.”[3] La 7 august 1814, ţăranii din satul Budeşti, ţinutul Orhei, scriu guvernatorului civil al Basarabiei că militarii încartiruiţi în satul lor îi asupresc şi îi bat[4].
a-i asigura cu carne, lemne de foc etc.”[2] La 10 ianuarie 1814, ţăranii din satele Cainari şi Cainara, ţinutul Hotărniceni, se plâng guvernatorului civil al Basarabiei împotriva căpitanului Muratov şi militarilor încartiruiţi în aceste sate, care „...îi asupresc peste măsură: le iau caii şi căruţele, cer de la ei pâine, găini etc.”[3] La 7 august 1814, ţăranii din satul Budeşti, ţinutul Orhei, scriu guvernatorului civil al Basarabiei că militarii încartiruiţi în satul lor îi asupresc şi îi bat[4].
Pentru a-şi
camufla fărădelegile şi crimele comise în timpul încartiruirii, comandanţii de regiment
îi impuneau pe ţărani să prezinte recipise ce ar confirma comportamentul
adecvat al militarilor. De cele mai multe ori însă, aceste recipise nu se adevereau.
Spre exemplu, potrivit raportului
autorităţilor locale din 6 februarie 1814, răzeşii din satul Ialoveni şi ţăranii din satul Steţcani, ţinutul
Orhei, refuză să dea recipise prin care urmau să confirme comportarea corectă
în relaţiile cu ei a ostaşilor regimentului 57 de vânători. Administraţia
locală argumenta astfel refuzul ţăranilor: „...locuitorii acestei localităţi au
prezentat asemenea recipise nu din propria voinţă, ci fiind obligaţi de militari”[5].
La 10 iulie 1816, ţăranii din satele Drăguşeni, Pereni, Paşcani,
Cristeşti, Scoreni, ţinutul Orhei, au refuzat să prezinte comandantului
regimentului de vânători recipise care ar dovedi „...corectitudinea de care au
dat dovadă militarii în timpul încartiruirii”, motivând că comandantul
regimentului nu le-a plătit ţăranilor pentru produsele alimentare puse la
dispoziţia ostaşilor[6].
Abuzurile
militarilor îi determinau pe locuitori să se adreseze cu plângeri
guvernatorului civil cerând să li se ușureze situaţia sau să fie scutiţi de încartiruire.
La 29 februarie 1816, răzeşii şi
ţăranii din satul Ialoveni, ţinutul Orhei, se adresează guvernatorului
civil al Basarabiei cu rugămintea să li se „...acorde unele facilităţi în ceea
ce priveşte încartiruirea celor două unităţi de artilerie repartizate în satul
lor şi să li se plătească pentru furajul luat de la ei în mod forţat”[7]. În schimb, locuitorii satului Sânger
(Sângereni), ţinutul Hotin, se adresează, în aceeaşi zi, guvernatorului
civil al Basarabiei cu rugămintea ca în genere „...să-i mute din satul lor pe militari,
invocând că ei sunt foarte săraci şi nu pot face faţă încartiruirii îndelungate
a acestora”[8].
Abuzurile militarilor cauzate populaţiei în timpul încartiruirii i-au
impus pe unii locuitori să-şi părăsească locuinţele. La 10 iulie 1816, comunitatea moldovenilor şi cea a
armenilor din târgul Orhei se plâng guvernatorului
civil al Basarabiei împotriva campaniei de artilerie a colonelului Kravţov,
încartiruite în această localitate, pentru faptul că militarii „...au cauzat
comunităţilor mari prejudicii şi i-au asuprit pe locuitori peste măsură;
...unii din ei, nemaiputând suporta greutăţile, au fugit din târg”[9].
Nemulţumiţi de povoara grea a încartiruirii, ţăranii şi orăşenii organizau
manifestări deschise. La 21 aprilie 1816, locuitorii ţinutului Soroca se plâng guvernatorului civil al
Basarabiei că sunt asupriţi peste măsură. Mai mult ca atât. Manifestările
ţăranilor au luat proporţii. Aceasta l-a determinat pe guvernator să emită o
dispoziţie adresată Guvernului provinciei Basarabia ca acesta „...să
întreprindă toate măsurile pentru a-i linişti pe ţăranii revoltaţi din cauza
prejudiciilor cauzate de încartiruire”[10].
