CĂPITAN DE CĂLĂRAŞI (капитан де калараш) – şeful
călăraşilor,
consideraţi mici funcţionari în administraţie, persoane cu atribuţii de pază
locală. Pe timp de război, participau la adunarea carelor pentru transportarea
proviziilor[1].
CĂLĂRAŞ (калараш) – categorie de ostaşi călare, apăruţi în Ţările Române în sec. al XVI-lea, recrutaţi dintre ţăranii liberi care slujeau domniei pentru scutiri fiscale sau pentru dreptul de a folosi moşiile domneşti. Principala lor obligaţie era să meargă la război pe propria socoteală. Unele grupuri de călăraşi aveau sarcini speciale: paza marginii (călăraşii de margine) şi transportul ştirilor (călăraşii de Ţarigrad). În sec. al XVII-lea ei plăteau o dare destul de mare – dajdia călărăşească. În sec. al XVIII-lea, odată cu decăderea importanţei militare a călăraşilor, s-au menţinut şi s-au accentuat sarcinile lor secundare. În Moldova, călăraşii de margine sunt puşi sub comanda unor serdari (de Orhei, de Lăpuşna, de Soroca) şi sunt scutiţi parţial de dări[1].
În Basarabia, în primii ani după anexare,
călăraşii erau consideraţi
slujitori pe lângă administraţiile locale, persoane cu atribuţii de pază
locală, pe timp de război participau la adunarea carelor pentru transportarea
proviziilor[2].
Potrivit unor izvoare, călăraşii alcătuiesc miliţia pământeană
şi se află la dispoziţia ispravnicilor pentru executarea diferitelor porunci în
cadrul ţinutului, şi anume: pentru a îndemna populaţia să presteze corvezile,
pentru a percepe impozitele, pentru a servi în calitate de curieri ş.a. Fiecare
călăraş trebuia să dispună de cal de călărie şi să fie în careva măsură
înarmat. Ei erau angajaţi în acest serviciu din partea satelor scutite de orice
corvoadă şi impozit, în afară de încartiruire. Călăraşii se supuneau nemijlocit
ispravnicului. La dispoziţia ispravnicului erau nu mai puţin de 30 de călăraşi.
Ei primeau anual o soldă de 250-300 lei[3]. Aceeaşi
idee cu referinţă la călăraşi este expusă şi de cercetătorul Pavel Svinin[4].
Destul de mare era numărul
călăraşilor în ţinutul Orhei. Conform raportului serdăriei Orhei din 26 iulie
1816 adresat preşedintelui Comitetului Provizoriu al Basarabiei, guvernatorului
de Ekaterinoslav I.H. Kalagheorghe, la dispoziţia serdăriei se aflau 760 de
călăraşi, „care slujăscu a patra săptămână căti 180 la amândoi sardari”: 12 la
cele 12 ocoale, pentru îndeplinirea diferitelor dispoziţii, în special de la căpitanii
de mazili, care îndeplinesc dispoziţiile cârmuirii, de la cele două
Departamente ale Guvernului Regional şi de la rezidentul plenipotenţiar; 4 –
pentru paza inculpaţilor la închisoarea serdăriei; 6 – pentru expedierea
poştei ruseşti, îndeplinind serviciul de olăcar; 2 – pentru paza magaziei de
provizii; 1 – pentru paza magaziei de lemne; 2 – pentru paza fânului ce
aparţinea magaziei de rezervă; 4 – pentru trimiterea arestanţilor; 2 –
la dispoziţia cancelariei serdăriei, 7 – la dispoziţia Departamentului I
al Guvernului Regional. Mai rămâneau 140 de călăraşi. Aceștia erau împărţiţi în
mod egal, câte 70, la cei doi serdari, care îi foloseau pentru a întreţine
legături cu cele două departamente ale Guvernului Regional şi pentru alte
necesităţi, inclusiv paza persoanelor oficiale, venite în ţinut în vizită sau
pentru inspectarea ţinutului (câte 2 călăraşi pentru paza casei unde aceştia s-au
oprit) [5].
În ţinutul Bender călăraşi erau
doar în două localităţi – Hârbovăţ şi Zaim (150 de gospodării), care
puneau la dispoziţia ispravnicului în fiecare săptămână câte 40 de călăraşi. În
afară de serviciile exercitate la dispoziţia isprăvniciei, câte doi călăraşi
erau puşi la dispoziţia fiecărui vechil, iar în caz de necesitate şi câte
patru, doi – pentru exercitarea serviciului de poştă în Chilia; trei –
în colonii, la dispoziţia administraţiei coloniştilor transdanubieni[6].
În ţinutul Hotărniceni erau 100 de
călăraşi. La dispoziţia ispravnicului săptămânal erau puşi la dispoziţie câte
25 de călăraşi, care erau folosiţi pentru repartizarea corespondenţei,
asigurarea cu care, paza arestanţilor şi alte necesităţi de stat[7].
În ţinutul Iaşi îşi exercitau
funcţiile de călăraşi 528 persoane, dintre care 90 făceau serviciul în
carantina din Sculeni, împreună cu gardienii, în baza unui salariu stabilit de general-maiorul
I.M. Hartingh. Ceilalţi 438 călăraşi făceau serviciu săptămânal, adică
fiecare călăraş era obligat să îndeplinească serviciul fiecare a patra săptămână,
în baza dispoziţiilor ispravnicului, ei fiind scutiţi de plata birului şi altor
dări şi prestaţii locale, nefiind salarizaţi de locuitori[8]. Ispravnicul
de Iaşi îi raporta în 1816 preşedintelui Comitetului Provizoriu al Basarabiei I.H. Kalagheorghe
că în competenţa călăraşilor intră: 1. expedierea dispoziţiilor
ispravnicului în toate localităţile ţinutului; 2. supravegherea îndeplinirii
la timp şi cu acurateţe a acestor dispoziţii; 3. expedierea în capitală
a sumelor băneşti încasate de posturile vamale şi de concesionarii goştinii şi a
altor taxe încasate de la populaţie; 4. acordarea ajutorului
concesionarilor goştinii, desetinei şi vădrăritului la încasarea de la
populaţie a sumelor băneşti; 5. răspundeau de prezentarea la timp
a carelor, puse la dispoziţie de fiecare ocol, pentru posturile vamale de la
Prut: pentru posturile vamale Vasileuţi şi Sculeni – câte doi, iar pentru
vama Sculeni – câte 4 călăraşi. Răspundeau şi de carele care erau puse la
dispoziţie pentru deplasarea la serviciu a funcţionarilor şi pentru alte necesităţi[9].
În ţinutul Soroca, conform
raportului prezentat, la 8 august 1816, aceluiaşi I.H. Kalagheorghe, de
ispravnicul Somov şi serdarul Varfo-lomei, călăraşii erau aleşi din 6 sate
mici: Şolcani (ocolul Nistrul de Mijloc) – 65 gospodării, Pripiceni –
(ocolul Nistrul de Mijloc) – 94, Racovăţ (ocolul Nistrul de Mijloc) –
76, Vorâncăuţi (ocolul Nistrul de Jos) – 60, Hârbova (ocolul Nistrul de Sus) –
24, Heciu Vechi (ocolul de peste Răut) – 76 gospodării. Aceste localităţi
puneau la dispoziţia isprăvniciei 65 călăraşi calare şi 18 călărași pedeștri,
care se schimbau după fiecare săptămână. Pentru acest serviciu, localităţile
respective erau scutite de toate dările. Persoanele încadrate în serviciul de călăraşi
erau alese de săteni şi confirmate de Departamentul II al Guvernului Regional
(până la 1812 – de vistierie) [10].
Deşi beneficiau de unele înlesniri,
funcţia de călăraşi nu era una din cele uşoare. Ca rezultat, călăraşii se
adresau în repetate rânduri instituţiilor regionale, plângându-se de situaţia
în care s-au pomenit. La 20 iulie 1813, I.M. Hartingh a informat
Departamentul II al Guvernului provinciei Basarabia în privinţa călăraşilor
aleşi din partea obştii satului Dubăsarii Vechi, care s-au plâns că ei timp de 6
ani păzesc, fără schimb, magaziile şi se află
de strajă la Nistru, din care cauză sunt sustraşi de la diferite munci
agricole, rugând să fie scutiţi cel puţin de una din obligaţii, pentru a avea timp să-şi hrănească familiile[11].
Ţăranii din satul Buiucani (117 familii), ocolul Bucovăţ, ţinutul Orhei,
se plângeau în 1813 guvernatorului civil al Basarabiei că, făcând parte din
categoria călăraşilor, făceau slujbă o dată în patru săptămâni, iar acum –
o dată în trei săptămâni; în plus, prestează „claca” în folosul serdarului[12]. Tot
în acel an răzeşii din satul Cojuşna (100 de familii), ocolul Bucovăţ, ţinutul
Orhei, se plângeau guvernatorului civil al Basarabiei că, făcând parte din
categoria călăraşilor, erau subordonaţi Departamentului II al Guvernului Regional
al Basarabiei şi scutiţi de prestaţii. Dar, în pofida acestui fapt, Serdăria
i-a impus să transporte pentru staţiile poştale 28 chile de orz, fără a fi
remuneraţi[13]. Călăraşii
din oraşul Chişinău, ţinutul Orhei, au înaintat la 15 iunie 1813 guvernatorului civil
al Basarabiei o plângere prin care îl informau că „...sunt impuşi la prestaţii
suplimentare”[14].
Situaţia
călăraşilor din ţinutul Orhei s-a agravat la începutul anilor ’20 ai sec. al
XIX-lea. În 1823, cu numirea în funcţia de rezident plenipotenţiar al
Basarabiei a contelui M.S. Voronţov, acesta află că isprăvnicia de Orhei
încasează de la locuitorii ţinutului, pentru întreţinerea călăraşilor, mult mai
mulţi bani decât este necesar şi se foloseşte de ei la discreţia sa,
neprezentând nici un fel de raport[15].
Funcţionarul de clasa a XII-a Alekseev a primit dispoziţia de a cerceta cazul.
Conform raportului din iulie 1821, prezentat de ispravnicul de Orhei, la
dispoziţia isprăvniciei erau 60 călăraşi. Cercetările au demonstrat însă că
isprăvnicia, în afară de aceşti 60, a mai angajat încă 29 călăraşi, care erau
remuneraţi din aceeaşi sumă de bani. În plus, isprăvnicia se implica în
angajarea călăraşilor, încasând de la locuitori sume de bani mult mai mari,
repartizând-le voluntar, cheltuind banii pentru procurarea hainelor, furajelor
pentru cai, remunerarea secretarului şi nu raporta nimănui despre aceste
cheltuieli[16]. În
urna cercetărilor s-a constatat că în anii 1822-1823 de la locuitorii ţinutului
Orhei au fost încasaţi, pentru întreţinerea călăraşilor, 93183 lei 36 parale.
Călăraşii au fost angajaţi pentru suma de 72055 lei, dar au primit în realitate
doar 33383 lei 28 parale, din care li s-a mai scos 4343 lei pentru îmbrăcăminte,
furaje şi schimbul banilor. Călăraşii n-au primit însă suma de 34326 lei 12
parale, prevăzută de contract[17].
La insistenţa
guvernatorului general al Novorosiei şi rezidentului plenipotenţiar al
Basarabiei M.S. Voronţov, Consiliul Suprem al Basarabiei discută la 27 septembrie
1825 raportul Guvernului Regional al Basarabiei despre încălcările comise la
angajarea şi întreţinerea călăraşilor de către isprăvnicia Orhei[18].
Ca rezultat, ispravnicul Paladi, comisarii Haitul, Izmană şi Russo şi fostul
secretar Lazarev au fost impuşi să restituie banii şi daţi judecăţii. Fostul
procuror de Orhei, procurorul ţinutului Iaşi, funcţionarul de clasa a IX-a
Melnikov, pentru neglijenţă în serviciu şi nesatisfacerea plângerii călăraşilor
urma să fie destituit şi dat judecăţii[19].
În alte cazuri, ţăranii cădeau de acord să facă serviciul
de călăraşi în schimbul scutirii de alte prestaţii. Astfel, călăraşii din satul
Dubăsarii Vechi, ţinutul Orhei, s-au adresat, la 17 iunie 1817, guvernatorului
civil al Basarabiei cu rugămintea să-i angajeze la paza cordonului sanitar de la
Nistru, cerând în schimb să-i elibereze de celelalte prestaţii[20].
Izvoarele de arhivă conţin numeroase plângeri ale călăraşilor adresate
guvernatorului civil al Basarabiei pe parcursul primei treimi a sec. al XIX-lea[21].
Potrivit
dispoziţiei guvernatorului general al Novorosiei şi rezidentului plenipotenţiar
al Basarabiei M.S. Voronţov din 19 ianuarie 1824, Guvernul Regional
al Basarabiei, în şedinţa din 29 februarie, discută întrebarea cu privire
la înlocuirea prestaţiei de călăraşi prin prestaţia în bani. La baza cererii
lui M.S. Voronţov au stat plângerile locuitorilor ţinuturilor Bender şi
Akkerman împotriva taxelor încasate de ispravnici pentru întreţinerea
călăraşilor. În plus, el scria că dispune de informaţii despre diverse abuzuri
din partea funcţionarilor locali la încasarea banilor şi folosirea călăraşilor
în alte scopuri ce nu ţin de competenţa serviciului de călăraş. Este cunoscut
faptul că călăraşii iau de la locuitori cai pentru a se deplasa, îi chinuiesc şi
îi lasă în alte sate în voia sorţii, fără supraveghere şi fără de hrană, din
care cauză ţăranii rămân fără forţă de tracţiune. M.S. Voronţov considera
că, pentru a înlătura aceste abuzuri, este necesar a stabili numărul exact de călăraşi
care urma să fie păstrat pe lângă fiecare isprăvnicie, reieşind din numărul
populaţiei şi mărimea ţinutului. Urma de stabilit şi salariul pe care avea să-l
primească călăraşii, iar întreţinerea lor se preconiza să fie transformată în
prestaţie locală. S-a mai propus de a fi stabilit următorul număr de călăraşi din
cadrul isprăvniciilor din Basarabia: în ţinuturile Orhei, Iaşi şi Hotin –
câte 20 de călăraşi calare şi câte 10 călăraşi pedeştri, în ţinuturile Bender şi
Akkerman – câte 15 călăraşi calare şi 10 călăraşi pedeştri şi în ţinutul
Ismail – 8 călăraşi calare şi 8 pedeştri. Pentru întreţinerea unui călăraş
calare s-a propus un salariu de 400 de lei, iar pentru unul pedestru – 200
de lei. Respectiv, pentru întreţinerea celor 98 de călăraşi calare era necesară
suma de 39200 lei, iar pentru întreţinerea celor 58 de călăraşi pedeştri –
11600 lei. Pornind de la faptul că în 1823 în Basarabia au fost înregistrate
82196 de familii, pentru întreţinerea călăraşilor fiecare familie urma să plătească
doar 24 de parale[22].
Consiliul
Suprem al Basarabiei a decis ca propunerea lui M.S. Voronţov să intre în vigoare
de la 1 mai 1824[23].
Ulterior,
obligaţiile de funcţie şi salariul călăraşilor au fost supuse unor modificări.
Potrivit deciziei Senatului Guvernant din 24 decembrie 1862, călăraşii de pe
lângă judecătoriile locale, la salariul stabilit anterior primeau anual un salariu suplimentar: cei care mergeau pe jos –
34 rub. 50 kop., iar cei care mergeau calare – 45 rub.
Respectiv, salariile celor care mergeau pe jos a constituit anual 73 rub.,
în loc de 57 rub. 60 kop., iar al celor care mergeau calare – 120 rub.,
în loc de 75 rub.[24]
Conform
altor izvoare, călăraşii alcătuiesc,
alături de cazaci, paza de frontieră.
Potrivit datelor oficiale din 1816, în Basarabia erau înregistrate 2647 familii
de călăraşi. La dispoziţia ispravnicului de Hotărniceni se aflau 320 de călăraşi,
Iaşi – 438, Bender – 332, Greceni – 120, Orhei – 763,
Ismail – 160, Soroca – 364 şi Hotin – 150 de călăraşi. În toate
isprăvniciile călăraşii efectuau paza de frontieră în 4 schimburi, şi numai în
Hotin în paza sanitară erau încadraţi permanent toţi 150 de călăraşi[25].
La 4 mai 1817 în Departamentul
I (Departamentul executiv) al Guvernului Regional s-a discutat întrebarea
privitor la paza de frontieră efectuată de către călăraşi. În cadrul discuţiei
s-a stabilit că numărul călăraşilor care asigură paza de frontieră constituie
2880 de familii: ţinutul Hotin punea la dispoziţie 100 de călăraşi, Iaşi –
488, Orhei – 1034, Codru – 274, Greceni – 100, Ismail –
130, Bender – 196 şi Soroca – 558 de călăraşi. Administraţia
regională considera acest număr prea mare pentru efectuarea pazei de frontieră.
La dispoziţia preşedintelui Departamentului Krupenski, acest număr trebuia să
fie redus până la 600: ţinutul Orhei urma să pună la dispoziţie – 240 de călăraşi,
Greceni – 15, Iaşi – 105, Soroca – 115, Hotin – 45, Codru – 15 şi
Bender – 35 şi Ismail – 30 de călăraşi[26].
Concomitent, au fost stabilite şi
criteriile în baza cărora se va asigura paza de frontieră:
1.
Asigurarea pazei de frontieră de către
călăraşi se efectua în 4 schimburi, astfel încât la frontieră să se afle
permanent 600 de persoane. Călăraşii se supuneau nemijlocit revizorului şi
ispravnicului de ţinut. Postul de revizor de frontieră a fost instituit de către
I.M. Hartingh la 25 iulie 1813. În aceste funcţii au fost desemnaţi
ofiţeri în retragere şi funcţionari ruşi[27].
2. Distanţa încredinţată pentru paza
de frontieră a călăraşilor la Prut şi Dunăre a fost împărţită în 20 de sectoare,
cu amplasarea proporţională a călăraşilor. Aceştia urmau să fie supravegheaţi de
unul din mazilii de încredere, ales sau numit de administraţia ţinutală. Acest
supraveghetor trebuia să se afle în permanenţă la posturile şi sectoarele
subordonate lui, să primească şi să numească schimbul pazei. Călăraşii erau
scutiţi de prestaţiile obşteşti şi cele locale. Pentru a limita numărul de mazili,
care ar putea beneficia de acest drept, supraveghetorul sectorului era ales din
rândul mazililor: câte 3 persoane în fiecare sector. Respectiv, au fost aleşi
60 de supraveghetori.
3. Ei urmau să meargă călare şi,
după posibilitate, înarmaţi, să efectueze controlul cordonului de frontieră, întreţinând
legături permanente cu paza militară, să execute exact, împreună cu paza
militară, sarcinile ce stau în faţa lor.
4. Pentru asigurarea pazei de frontieră,
călăraşii urmau să ocupe punctele amplasate între pichetele de cazaci.
5. Serviciul de călăraşi urma să fie
efectuat de capii de familie, de unul din feciorii acestora, fie de una din
rudele sale sau de o altă persoană din altă familie (o singură dată), dar
nemijlocit din categoria călăraşilor, cu ştirea şi permisiunea Administraţiei regionale.
Orice încălcare din partea călăraşilor urma să fie persecutată de către şeful de
călăraşi sau de către ispravnic.
6. Pentru o administrare mai
eficientă a pazei de frontieră, urma de ales 4 funcţionari din rândul
moşierilor locali, care posedă limba rusă şi care şi-ar asuma responsabilitatea
în administrarea călăraşilor şi mazililor ce se ocupă cu paza frontierei. În
această funcţie trebuiau numite persoane care erau asigurate material şi care nu
aveau nevoie de salariu din partea statului. Ele trebuiau să poarte o uniformă
asemănătoare celei căzăceşti, să poarte sabie şi alte arme[28].
Pentru a putea determina numărul
real de călăraşi necesari pentru asigurarea pazei de frontieră, preşedintele
Departamentului I al Guvernului Regional Krupenski i-a dat dispoziţie funcţionarului
de clasa a IV-a Navoroţki, în competenţa căruia erau şi călăraşii, să studieze
pe teren întrebarea şi să prezinte informaţiile de rigoare[29].
Între timp, la 18 aprilie
1819, rezidentul plenipotenţiar A.N. Bahmetev propune un plan de instituire
în Basarabia a pazei locale (regionale) de frontieră, alcătuită din călăraşi.
Paza urma să fie constituită din voluntari, care doreau să beneficieze de privilegiile
acordate de statutul de călăraş. Aplicarea în practică a acestei dispoziţii a fost
încredinţată viceguvernatorului Basarabiei, funcţionarului de clasa a VI-a
Krupenski, care în calitate de şef principal al pazei regionale de frontieră a manifestat
dorinţa să îndeplinească această dispoziţie[30]. Ca
rezultat, în componenţa pazei de frontieră s-au înscris un ofiţer, 5 subofiţeri
şi 368 ostaşi. Dar, completarea de mai departe a efectivului pazei s-a stopat, deoarece,
nu fusese confirmate privilegiile de care
urma să beneficieze paza locală de frontieră. A.N. Bahmetev a prezentat
chir un demers special pe numele secretarului de stat Nesselrode, prin care
cerea confirmarea planului pazei regionale de frontieră. Până la adoptarea unei
decizii pe această întrebare, A.N. Bahmetev a subordonat paza de frontieră
administraţiei sale, propunând Consiliului Suprem al Basarabiei să caute
mijloace suficiente pentru finisarea cu succes a completării efectivului pazei
regionale de frontieră. La 14 iulie 1826, reieşind din considerentul că
paza locală de frontieră şi-a încetat existenţa, Consiliul Suprem al Basarabiei
a decis să caute mijloace de finanţare şi a închis dosarul[31].
[1] Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar,
p. 80-81.
[2] ANRM, F. 4, inv. 1, d. 50, f. 8-9; F. 43,
inv. 1, d. 10, f. 472-473.
[3] AISR, F. 379, inv. 2, d. 12, f. 23.
[4] П.Свиньин. Описание Бессарабской области. –
În: ЗООИД. – Одесса, 1867, том VI, c. 215.
[5] ANRM, F. 4, inv. 1, d. 44, p. I, f. 132-132
verso.
[11] Ibidem, F. 2,
inv. 1, d. 80, f. 1130 verso.
[13] Ibidem, f. 33.
[16] Ibidem, f. 495-495
verso.
[17] Ibidem, f. 496.
[18] Ibidem, d. 569,
p. III, f. 309, 321-321 verso.
[19] Ibidem, d. 929,
p. IV, f. 496 verso-497.
[20] ANRM, F. 2,
inv. 1, d. 78, f. 32 verso.
[21] Despre
aceasta a se vedea mai detaliat:
Valentin Tomuleţ. Cronica protestelor şi
revendicărilor populaţiei din Basarabia (1812-1828). – Chişinău, 2007,
Vol. II, passim.
[23] Положение крестьян и крестьянское движение в
Бессарабии (1812-1861 годы).
Сборник документов / Составители И.А. Анцупов,
К.П. Крыжановская. Том. III, Часть I. – Кишинев, 1962, c. 80-83.
[25] ANRM, F. 4,
inv. 1, d. 44, p. II, f. 344.
[26] Ibidem, F. 2,
inv. 1, d. 528, p. I, f. 21.
[27] ANRM, F. 5,
inv. 1, d. 1, f. 203.
[29] ANRM, F. 2,
inv. 1, d. 528, p. I, f. 23 verso.
[30] Ibidem,
F. 3, inv. 1, d. 759, p. I, f. 225, 233.
[31] Ibidem, f. 233
verso-234.
