BOIERESC (12 zile lucrătoare) (барщина)

BOIERESC (12 zile lucrătoare) (барщина) – muncă prestată de ţărani pe moşiile boiereşti şi mănăstireşti în Moldova în schimbul lotului de pământ pe care îl aveau în folosinţă. La început, munca se desfăşura, timp de câteva zile în an, numai la gospodăria boierului, iar mai târziu – pe ogoare. Boierescul se deosebea de clacă prin aceea că la început claca a avut un caracter benevol, cu sens de ajutor, pe când boierescul avea un caracter obligatoriu. În sensul, devenit obişnuit, de obligaţie generală de muncă pe pământul stăpânului apare în numeroase izvoare din sec. al XVI-lea[1].

Până la mijlocul sec. al XVIII-lea boierescul era prestat în mărime de 6-12 zile pe an. În 1766 domnul Moldovei Grigore al III-lea Ghica a stabilit boierescul în mărime de 12 zile pe an, dar care se îndeplinea după o normă stabilită pentru fiecare zi. În Ţara Românească până în sec. al XIX-lea se păstrau 12 zile simple de boieresc pe an.

Boierescul constituia principala prestaţie îndeplinită de ţărani la începutul sec. al XIX-lea. Potrivit hrisovului din 3 ianuarie 1805, emis de domnul Alexandru Moruzi, în Principatul Moldova se păstra norma boierescului de 12 zile pe an, dar era mărită durata lucrărilor îndeplinite de ţăran în cadrul unei zile-muncă de boieresc. Să exemplificăm:

1.   Fiecare ţăran era obligat să are şi să boronească cu grapa 80 de prăjini fălceşti de ţarină – 1,2 ha, primăvara şi toamna, când o va cere stăpânul moşiei, sau 70 prăjini fălceşti de ţelină – 1,1 ha;

2.   Să prăşească anual 15 prăjini de porumb, să strângă şi să care la coşarele stăpânului porumbul de pe aceste 15 prăjini lucrate;

3.   Să secere 30 de prăjini fălceşti de culturi cerealiere şi să le care la aria stăpânului moşiei;

4.   Să cosească o falce de fân, s-o adune şi s-o clădească stog;

5.   Să lucreze stăpânului moşiei 4 zile (clăci) pe an, cum se obişnuia şi până atunci, la cererea acestuia;

6.   Să transporte la curtea moşierului 2 care de lemne de foc. Dacă însă satul era situat la o depărtare, faţă de pădure, mai mare de 2 zile de drum, apoi ţăranul, cu permisiunea moşierului, urma să presteze timp de 2 zile alte munci[2];

7.   Să presteze dijma din toate produsele agricole obţinute de pe loturile cultivate, excepţie făcând doar „…grădinile ce sunt pentru însăşi a lor trebuinţă”. Ţăranii erau obligaţi să strângă dijma şi s-o transporte la aria sau coşarele stăpânului moşiei. Dijma era prestată în prezenţa moşierului sau vechilului (de regulă, în câmp, pe ogor, vie etc.) şi doar după aceea ţăranii se puteau folosi de roadele muncii lor.

8.   Să presteze dijma pe fân – să cosească, să strângă şi să facă stog fânul cosit pe locul fânaţului;

9.   Să presteze dijma pe stupi (pentru unul din cincizeci), iar care nu avea numărul respectiv de stupi era obligat să plătească câte 5 parale pentru fiecare stup. Această sumă se plătea şi în cazul în care numărul stupilor era mai mare de 50 sau 100;

10.   Ţăranilor li se interzicea să comercializeze băuturi spirtoase. Acest drept aparţinea în exclusivitate moşierului;

11.   Ţăranii erau obligaţi să plătească anual câte 4 parale pentru păşunatul vitelor. Excepţie făceau doar ţăranii care nu aveau vaci şi boi şi care aveau dreptul să păşuneze pe imaşul satului până la 10-15 oi, dar fără dreptul de a le împreuna, formând stână. Pentru aceasta se cerea consimţământul moşierului;

12.   Ţăranii erau obligaţi să muncească la îngrăditura ţarinelor şi la confecţionarea coşarelor pentru porumbul care va fi „…semănat de boierescu şi luat din dijmă”[3].

Radu Rosetti, care a cercetat această problemă, constată că aşezământul de la 1805 nu doar că determină numărul de zile de clacă şi reparaţii la iazuri şi mori, dar stabileşte şi volumul de muncă pe care era dator să-l îndeplinească fiecare ţăran: „…80 prăjini arătură grăpată, 15 prăjini prăşilă carată şi pusă în coşare, 30 prăjini secere cărată şi clădită, 80 prăjini coasă adunată şi pusă în stog”[4]. Autorul constată că ţăranii erau obligaţi să muncească la moşier „…peste tot 33 de zile, din care pentru pălmaşi 23 cu palmele şi 10 cu carul, la care se mai adăugau, şi pentru unii şi pentru alţii, zilele de meremet (reparaţii)”[5].

Cercetătorul Ia.S. Grosul menţionează că numărul zilelor de boieresc, pe care ţăranul le îndeplinea în folosul moşierului, în baza anaforei din 3 ianuarie 1805, a crescut până la 56[6]. Aceste prestaţii urmau să le îndeplinească şi ţăranii din Basarabia după anexarea ei la Imperiul Rus.

Deşi în istoriografie predomină părerea că proiectul de Aşezământ al lui Al.Moruzi din 1805 a fost legiferat de către Domn, cercetările efectuate la sfârşitul anilor ’60 ai sec. XX de către istoricul român
Iuliu Cibotaru au constatat că proiectul aşa şi a rămas nesemnat[7]. Acest punct de vedere este susţinut şi de Demir Dragnev, specialist de talie în istoria relaţiilor agrare[8]. În pofida acestui fapt, Aşezământul lui Al.Moruzi din 1805 a servit ca izvor important în perfectarea legislaţiei agrare din Basarabia după anexarea ei la Rusia[9].

BOIERNAŞ (боернаш) – categorie socială din Moldova medievală, cu o situaţie inferioară marilor boieri. Un document din 1818, întocmit la Iaşi, ne spune că prin boiernaşi se înţeleg cei care nu se trag din boieri şi „au dobândit cinuri mai mici ce sunt de la vel-şătrar în gios”[10].

Boiernaşii constituiau categoria cea mai de jos a boierimii. Ei s-au format, în fond, din boierii mai săraci sau decăzuţi, fie prin ascensiunea unor mici stăpâni de pământ care ajungeau să capete o slujbă sau o dregătorie inferioară – de la polcovnici, postelnici, vel-căpitani şi până la vel-şătrari[11].

După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus autorităţile imperiale i-au egalat pe boiernaşi în drepturi cu nobilii ruşi, acordându-le diferite privilegii. În Regulamentul organizării administrative a regiunii Basarabia din 29 aprilie 1818 se menţiona că „sub denumirea de boiernaşi se subînţelege nu clasa de provenienţă nobiliară şi care nu a ajuns la ranguri boiereşti mari, dar cei care au obţinut funcţii până la vel-şătrar. Ei vor beneficia de drepturi de nobleţe personale”[12]. Însă, această categorie socială ce beneficia de privilegii era neînsemnată.

Boiernaşilor li se acorda dreptul de a se angaja la serviciu în instituţiile de stat; erau scutiţi de pedeapsa corporală şi eliberaţi de plata impozitelor şi îndeplinirea prestaţiilor[13]; aveau dreptul să dispună de proprietăţi funciare şi chiar de ţigani şerbi.

În Basarabia boiernaşii se bucurau de privilegii boiereşti, dar numai ei personal. Urmaşii lor intrau în categoria mazililor. În conformitate cu Regulamentul privind drepturile de apartenenţă la stările sociale ale locuitorilor Basarabiei din 10 martie 1847, autorităţile ţariste i-au egalat în drepturi pe boiernaşii din Basarabia cu nobilii personali din Rusia, numindu-i în continuare nobili personali (личные дворяне)[14].

---

[1] Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 54.

[2] Satele din ţinuturile Lăpuşna şi Orhei, care se aflau în apropierea raialei Bender, îndeplineau doar jumătate din aceste prestaţii. Tot jumătate din prestaţii îndeplineau şi locuitorii satelor din ţinuturile Hotărniceni, Codru şi Greceni. Locuitorii celorlalte sate îndeplineau prestaţiile în măsură deplină (Radu Rosetti. Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova. Tomul I. De la origini până la 1834. – Bucureşti, 1907, p. 492).

[3] Uricarul sau colecţiune de diferite acte care pot servi la istoria românilor / Sub redacţia lui Todor Codrescu. – Iaşi, 1852, p. II, p. 152-153; Radu Rosetti. Op. cit., p. 348-351, 491-493.

[4] Radu Rosetti. Op. cit., p. 352.

[5] Ibidem.

[6] Я.С. Гросул. Крестьяне Бессарабии (1812-1861 гг.). – Кишинев, 1956, с. 153.

[7] I.C. Cibotaru. Aşezămintele agrare moldoveneşti (1766-1832). – În: Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”. – Iaşi, 1968, vol. V, p. 107-108.

[8] Demir Dragnev. Consideraţii privind raporturile agrare dintre proprietarii funciari şi ţăranii din Basarabia în prima jumătate a secolului al XIX-lea. – În: In memoriam professoris Mihail Muntean. Studii de istorie modernă. – Chişinău, 2003, p. 138.

[9] Despre schimbările care au intervenit în cadrul acestei prestaţii a se vedea în amănunte: Я.С. Гросул. Крестьяне Бессарабии (1812-1861 гг.). – Кишинев, 1956, с.150-161; Valentin Tomuleţ. Cronica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia (1812-1828). Vol. I. – Chişinău, 2007, p. 17-75.

[10] Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 54.

[11] ANRM, F. 2. inv.1, d. 1199, f. 14; Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 54.

[12] Устав образования Бессарабской области 1818 г., с.17.

[13] Ibidem, p.17-18.

[14] ANRM, F. 88, inv. 1, d. 1216, f. 3.