BEJENAR (băjenar, bejănar) (беженары,
беженцы) – persoană care (împreună cu alţii) îşi părăsea, vremelnic,
casa, provincia sau patria, din cauza unei invazii duşmane, a persecuţiilor
politice, a jafurilor administrative sau a exploatării boiereşti. Bejenari erau numiţi şi imigranţii
străini colonizaţi în Ţările Române – „iude oamini străini”, „băjenari oamini
străini”, românii emigranţi în ţările vecine şi ţăranii „strămutaţi de la un
loc la altu”[1]. Ei plăteau domniei un bir
stabil numit „ruptă”.
În Basarabia, bejenari erau numiţi,
la început, coloniştii transdanubieni – bulgarii, sârbii şi alte etnii
(inclusiv românii nemţi de peste Dunăre)[2]. La
1812, potrivit unor calcule efectuate de A.Skalkovski, ei numărau 4043 de familii[3].
Ulterior, în categoria bejenarilor au intrat şi ţăranii fugari de peste hotare,
în special cei din guberniile interne ruse[4]. O
evidenţă a bejenarilor din Basarabia era destul de greu de efectuat, din
considerentul că unii din ei au fost înscrişi în comunităţile ţărăneşti locale,
iar marea lor majoritate evitau asemenea evidenţe, de frică că vor fi reîntorşi
foştilor proprietari, iar în cazul când erau supuşi evidenţei, refuzau să recunoască
din care gubernie au fugit[5].
În categoria
bejenarilor au mai intrat soldaţii fugari, o parte din rezerviştii miliţiei
ucrainene, ţăranii ucraineni care deserveau magaziile mobile ale armatei
ruse etc. La 27 octombrie 1817, Comitetul provizoriu din Basarabia îi
raporta rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei că în diferite localităţi
ale Basarabiei, în special în cătune şi pe pământurile statului, se află o
mulţime de persoane de etnie rusească, care nu au un domiciliu stabil[6].
În pofida numeroaselor demersuri ale moşierilor din guberniile ucrainene
şi ruse de a-i reîntoarce pe fugari, la 31 octombrie 1817 Senatul a confirmat
instrucţiunea adresată rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei, prin care se
prevedea a nu-i întoarce pe ţăranii fugari care s-au statornicit în Basarabia,
până la încheierea păcii de la Bucureşti din 1812[7].
Ulterior, Administraţia imperială rusă a mers în întâmpinare şi celorlalţi
fugari, acordându-le viză de reşedinţă în Basarabia. Prin decizia Comitetului de
Miniştri din 9 noiembrie 1827, toţi ţăranii fugari, care au trecut cu
traiul în Basarabia, erau înregistraţi după noul loc de trai, iar moşierii cărora
aparţineau aceşti ţărani aveau dreptul să primească timp de 2 ani de la
comunităţile rurale şi urbane o recompensă bănească: pentru un bărbat –
250 rub., iar pentru o femeie – 100 rub. asignate[8].
Deşi, începând cu anii ’30 ai sec. al XIX-lea, termenul de căutare a ţăranilor
fugari va fi prelungit[9],
iar măsurile de pedeapsă înăsprite[10],
bejenarii au continuat să vină în Basarabia şi să fie înscrişi în categoriilor
societăţilor săteşti şi orăşeneşti.
În categoria bejenarilor au
intrat şi emigranţii din Principatele Române afectaţi
de Eterie şi mişcarea lui Tudor Vladimirescu de la 1821, de ostilităţile
ruso-turce din prima jumătate a sec. al XIX-lea etc. La 27 septembrie 1826
Consiliul Suprem al Basarabiei discută adresa Direcţiei executive a Guvernului
Regional cu privire la 20 de familii de bejenari din satul Stălineşti, ţinutul
Fălciu, care au trecut Prutul şi s-au aşezat temporar cu traiul pe moşia lui
Volşein şi au depus jurământ de credinţă Rusiei[11].
Izvoarele de arhivă conţin numeroase exemple de acest gen.
[1] Dicţionarul limbii române literare contemporane. Vol. I. –
Bucureşti, 1955, p. 212; Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 38-39.
[2] ANRM, F. 5, inv. 2,
d. 148, f. 1; Paul Mihail, Zamfira Mihail. Acte în limba română tipărite în Basarabia. I. 1812-1830. –
Bucureşti, 1993, p. 38-39.
[3] А.А. Скальковский. Хронологическое обозрение истории Новороссийского края. Т. II
(1796-1823). – Одесса, 1838, c. 193.
[4] ANRM, F. 5, inv. 2,
d. 148, f. 255-256, 265-266; F. 38, inv. 1, d. 4,
f. 8.
[5] Ibidem, F. 4,
inv. 2, d. 71, f. 27; d. 91, f. 80-80 verso.
[6] Ibidem, d. 71, f. 10.
[7] ПСЗРИ. Собр. I, т. XXXIV,
1817, №27122. – СПб., 1830, с. 857.
[8] ПСЗРИ. Собр. II, т. II,
1827, №1521. – СПб., 1830, с. 957-958.
[9] La 22 decembrie 1830
termenul de căutare a ţăranilor fugari a fost prelungit până la un an (ПСЗРИ. Собр. II, т. V, 1830, отд. второе,
№4082. – СПб., 1830, с. 356).
[10] A se vedea, spre exemplu, decizia din 1830 care stabilea termenul
de 15 ani de pedeapsă pentru ţăranii fugari (ПСЗРИ.
Собр. II, т. V, 1830, отд. первое, №3786. –
СПб., 1830, с. 704).
[11] ANRM, F. 3,
inv. 1, d. 761, p. III, f. 589, 617-617 verso.
