COMITETUL DE CARANTINĂ AL BASARABIEI (Бессарабский карантинный комитет)

COMITETUL DE CARANTINĂ AL BASARABIEI (Бессарабский карантинный комитет) – comitet instituit în scopul protejării hotarului de apus al provinciei de pătrunderea molimei, imediat după anexarea ei la Imperiul Rus. Necesitatea unui asemenea Comitet era dictată de procedura destul de anevoioasă de delimitare a frontierei pe Prut şi Dunăre şi de lipsa unui cordon sanitaro-vamal la noua frontieră a Basarabiei, cordon bine organizat, care va fi instituit, după mai multe investigaţii efectuate de trimişi speciali din Sankt Petersburg, abia în 1817, când, în urma tratativelor purtate cu Sublima Poartă, Administraţia imperială rusă a reuşit să anexeze un mic sector al deltei situat între braţele Chilia şi Sulina, inclusiv Chilia Veche[1].

Comitetul de carantină a fost instituit la început în Reni, unde funcţiona carantina, iar ulterior, odată cu transferarea carantinei în
Ismail, Comitetul şi-a schimbat reşedinţa în acest oraş. Reieşind din considerentul că, în baza art. 4 al Tratatului de la Bucureşti încheiat cu Sublima Poarta, Gura Chiliei urma să fie folosită în comun de ambele părţi[2], la prezentarea căpitanului de gradul I S.A. Popandopolo din 6 martie 1813 către generalul I.M. Hartingh, pentru a evita răspândirea molimei s-a propus de a institui „…în afara Comitetului de carantină din Reni încă trei comitete: în Ismail, Chilia, şi Vâlcov”[3]. La 24 martie 1813 a urmat dispoziţia lui S.Sturdza adresată Departamentului II al Guvernului Regional privind instituirea acestor 3 comitete carantinale.

Având drept scop apărarea ţării de pătrunderea molimei, activitatea Comitetului era legată de stabilirea locurilor de amplasare a carantinelor. După unele discuţii, la 3 aprilie 1813 Departamentul II al Guvernului Regional, în persoana funcţionarului de clasa a VII-a Krupenski, îi raportează lui S.Sturdza despre deciziile luate. La baza măsurilor întreprinse au fost puse dispoziţiile lui A.B. Kurakin, conform cărora în Basarabia erau stabilite 3 locuri pentru carantine: la Prut vis-à-vis de Iaşi, iar la Nistru vis-à-vis de Movilău şi Dubăsari[4]. Comitetele de carantină la Dunăre au fost formate contrar voinţei lui A.B. Kurakin. În Reni, cu toate că exista carantină, împuternicirile ei erau prevăzute doar pentru militarii ce erau supuşi prevederilor Regulamentului sanitar timp de 21 de zile. Cât priveşte exportul grâului şi al altor cereale din Basarabia, Departamentul II propunea ca, pentru a nu pricinui mari prejudicii, până la adoptarea unei decizii speciale să li se permită negustorilor să exporte cerealele deja pregătite în baza certificatelor comerciale şi în baza acelor reguli care erau deja în vigoare în postul de carantină Sculeni[5].

Se mai prevedeau şi alte măsuri de importanţă minoră – întărirea cordonului sanitar pusă pe seama ispravnicilor din Bender şi Tomarova; ispravnicul din Tomarova urma să asiste la şedinţele Comitetului de carantină din Reni; drepturile şi privilegiile la pescuit pe Dunăre au fost date în competenţa lui S.A. Popan­dopolo etc.[6]

Anumite discuţii s-au dus şi în jurul problemei privind transferarea carantinei din Reni în Ismail. În dispoziţia din 20 iunie 1813 pe numele lui I.M. Hartingh, A.B. Kurakin scria că el este de acord cu transferarea carantinei din Reni în Ismail, a cărei instituire i-a fost încredinţată lui I.M. Hartingh[7]. La rândul său, I.M. Har­tingh prescrie, la 26 iunie, Comitetului de carantină din Reni ca împreună cu toate dosarele să fie transferate în Ismail şi alte documente pentru a deschide acolo un port. De asemenea, se indica să fie instituit în Ismail un Comitet de carantină provizoriu alcătuit din aceiaşi membri (cei din Reni), în afară de ispravnicul de Tomarova, care urma să rămână în Reni pentru a-şi îndeplini, pe lângă funcţiile militare şi funcţia de supraveghetor carantinal, pentru care urma să fie emisă o dispoziţie specială[8]. O asemenea dispoziţie i-a fost înmânată comandantului din Ismail O.M. Viteaz, în care se menţiona că, potrivit dispoziţiei lui A.B. Kurakin „despre deschiderea în Ismail a portului şi transferarea carantinei provizorii din Reni în Ismail”, acesta urma să întreprindă toate măsurile în vederea soluţionării acestei probleme. Pentru organizarea carantinei provizorii a fost instituit un Comitet sub preşedinţia lui O.M. Viteaz, avându-i ca membri pe S.A Popandopolo, locotenentul Kalinatiano şi esaulul Timonov. În afară de problema privind trans­ferarea carantinei din Reni şi perceperea taxelor vamale de la mărfurile importate şi exportate în baza dispoziţiei amiralului P.V. Ciciagov (din 2 august 1812), Comitetul avea de rezolvat şi alte probleme de ordin organizatoric[9].

La 26 iulie 1813 Comitetul de carantină din Reni a fost transferat în Ismail şi urma să contribuie direct la instituirea cordonului sanitaro-vamal la Prut şi Dunăre[10]. Deja la 27 iulie 1813 I.M. Hartingh îi raportează lui A.B. Kurakin că, potrivit dispoziţiei lui din 20 iunie, Comitetul provizoriu de carantină existent în Reni a fost transferat, având aceleaşi funcţii, în Ismail şi şi-a început activitatea[11]. După vizita lui I.M. Hartingh în Ismail, la dispoziţia lui a fost fixat locul pentru instituirea carantinei (între cetatea Ismail şi râul Repida), după placul guvernatorului civil[12].

Autorităţile regionale supravegheau instituirea şi activitatea noului Comitet de carantină. În raportul din 29 iunie 1813 I.M. Hartingh îi raportează lui A.B. Kurakin că, potrivit dispoziţiei lui din 17 mai, Comitetul provizoriu de carantină este alcătuit din foştii membri ai comitetului din Reni; căpitan-locotenentul Kalinatiano, comandantul regimentului de pază de la Dunăre, esaulul Tumanov şi comandantul din Ismail O.M Viteaz, sub preşedinţia căpitanului de gradul I S.A. Popandopolo[13].

În activitatea sa Comitetul întâlnea anumite greutăţi, cauza fiind că I.M. Hartingh nu totdeauna reacţiona la cerinţele Comitetului. Ca rezultat, la 4 august 1813 a fost emisă dispoziţia lui A.B. Ku­rakin în care acesta îi cerea lui I.M Hartingh să satisfacă cât mai urgent diferite cerinţe de serviciu ale Comitetului, cu adoptarea măsurilor concrete privind aceste probleme[14].

La 7 august 1813 comandantul regimentului doi de cazaci Oren­burg, esaulul Grebenşcikov, îi raportează lui I.M. Hartingh despre măsurile întreprinse pentru întărirea cordonului sanitar la Prut şi Dunăre, asupra necesităţii cărora indica la 2 august 1813 A.B. Ku­ra­kin[15]. În acest scop, Comitetul de carantină l-a trimis pe locotenentul Kulik să cerceteze situaţia la faţa locului. Acesta a găsit cordonul sanitar în dezordine, îndeosebi în localitatea Leova, unde cazacii rar controlau linia de hotar, iar rapoartele trimise privind starea cordonului sanitar nu corespundeau realităţii[16]. Ca rezultat, la 13 august Departamentul II al Guvernului Regional îi raportează lui I.M. Hartingh că, ţinând seama de dispoziţia lui din 10 august privind întărirea cordonului sanitar la Prut de pe seama locuitorilor, dispoziţii respective au fost trimise ispravnicilor de Hotărniceni, Codreni, Orhei şi Iaşi, pentru a mări numărul posturilor de pază, implicând locuitorii, îndeosebi în locurile unde râul Prut uşor putea fi trecut. Pentru supravegherea pazei sanitare pe o distanţă de 30 de verste (sau timp de 6 ore) au fost numite persoane credincioase, agere şi sigure din rândurile mazililor, sub răspunderea personală a ispravnicilor[17]. Iar la 17 august 1813 funcţionarul de gradul VIII Iuşnevski îi raportează lui I.M. Hartingh din Departamentul II al Guvernului Regional că, după ce a fost discutată propunerea din 14 august a guvernatorului civil privind analiza sanitară a tuturor mărfurilor din Basarabia, poliţiei orăşeneşti şi celei ţinutale i-au fost date dispoziţii de rigoare ca mărfurile să nu fie transportate dintr-un loc în altul, ci să rămână în acele oraşe şi târguşoare în care ele se realizează[18].

În scopul protejării provinciei de pătrunderea molimei, au fost întreprinse anumite măsuri de securitate în timpul exportului şi importului de mărfuri. Potrivit dispoziţiilor din 29 septembrie 1813 adresate de ministrul de Interne guvernatorului civil interimar al Basarabiei I.M. Hartingh privitor la exportul din portul Reni a produselor basarabene în baza certificatelor comerciale, confirmate de guvernatorul civil, pentru a nu admite răspândirea molimei în timpul exportului cerealelor peste hotare, administraţia locală urma să se conducă de reguli speciale puse la dispoziţie de Comitetul de carantină din Ismail[19]. La insistenţa negustorilor din Ismail, la 21 aprilie 1814 A.B. Kurakin permite exportul cerealelor şi din portul Ismail în baza certificatelor comerciale confirmate de guvernatorul civil, potrivit regulilor care au fost elaborate pentru exportul din Reni, din 29 septembrie 1813[20]. Concomitent cu aceasta, A.B. Kurakin cerea ca în Ismail să lucreze o comisie provizorie în care urmau să fie incluşi căpitanul Comitetului de carantină Pateraki şi membrul carantinei din Ismail, funcţionarul de clasa a IX-a Reizberg. Aceştia, împreună cu negustorii din port, urmau să aleagă din rândul negustorilor o persoană de încredere, care avea să urmărească mersul comerţului, raportând permanent comandantului portului Ismail despre măsurile luate[21].

Acest Comitet a fost reorganizat, probabil, în 1817, concomitent cu instituirea cordonului sanitaro-vamal la Prut şi Dunăre.

---

[1] Е.Е. Чертан. Новые данные об установлении государственной границы России по Дунаю в 1813-1817 годах. – În: Вековая дружба. Материалы научной сессии Института истории Молдавского филиала АН СССР, состоявшейся 27-29 ноября 1958 г. – Кишинев, 1961, с. 259.

[2] Внешняя политика России XIX и начала XX века. Документы Российского министерства иностранных дел. Серия I. Т.VI (1811-1812). – Москва, 1962, с. 406-407.

[3] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 62, p. I, f. 29.

[4] Ibidem, f. 33.

[5] Ibidem, f. 33-33 verso.

[6] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 62, p. I, f. 33 verso, 47.

[7] Ibidem, d.199, f.11.

[8] Ibidem, f.12-12 verso.

[9] Ibidem, f. 13 verso-14.

[10] П.Свинин. Описание Бессарабской области в 1816 году. – În: ЗООИД. – Одесса, 1867, т. VI, c.236.

[11] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 199, f. 22.

[12] Ibidem, f. 22 verso.

[13] Ibidem, f. 25-25 verso.

[14] Ibidem, f. 60-61.

[15] Ibidem, d. 198, f. 58-58 verso, 74.

[16] Ibidem, f. 58 verso.

[17] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 198, f. 65-65 verso.

[18] Ibidem, d. 210, f .90, 92.

[19] Ibidem, d. 101, f. 32-33.

[20] Ibidem, f. 31-31 verso.

[21] Ibidem.