HĂTMĂNIA MOLDOVEI – în Evul mediu,
hatmanul comanda oştirea Moldovei cumulând şi funcţiile de pârcălab şi de portar
al Sucevei. Pe parcursul secolelor, atribuţiile Hătmăniei au variat de la epocă
la epoca, ca, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, să fie reduse la: paza
hotarelor ţării, cu ajutorul căpitanilor de margine; îndeplinirea serviciului
poliţienesc de păstrare a ordinii publice în oraşele Galaţi şi Focşani şi în
mahalalele oraşului Iaşi; reţinerea criminalilor în întreaga ţară cu ajutorul
căpitanilor de poteră; apărarea oraşului Iaşi de incendii; controlul, cu
ajutorul străjilor din jurul oraşului şi de pe toate drumurile, al celor care
intrau în şi ieşeau din oraş. Hatmanul avea şi atribuţii judiciare, participa
la procese alături de ceilalţi judecători ai Divanului, dar şi de protocol,
fiind obligat să participe la alaiuri cu toată breasla (taifaoa) sa.
Istoricul
Alexei Agachi scrie că în ajunul războiului ruso-turc din 1806-1812 Hătmănia a avut
următoarea structură: hatmanul, care alegea şi propunea
Divanului spre confirmare: căpitanul de lefegii,
marele căpitan, căpitanii de margine şi
poruşnicul, baş-buluc-başul, cinci bulucbaşi,
inclusiv bulucbaşii de Galaţi şi Focşani, pe tulumbagi-başa şi pe ceilalţi slujbaşi aflaţi în subordine. Pentru
judecarea litigiilor, Hătmănia lua împlineala din zece lei unul. Cei
nemulţumiţi de hotărârea Hătmăniei aveau dreptul să apeleze la Divan şi, dacă
acesta păstra în vigoare decizia adoptată de către hatman, împlineala era luată
de Hătmănie, iar dacă decizia hatmanului era anulată, împlineala revenea
vornicului de aprozi. Hatmanul primea lunar de la vistierie 350 de lei, din
care, câte 2 parale de la fiecare leu, erau vărsate în cutia milelor, deci, mai
rămâneau 332 de lei 60 de bani. Venitul anual al Hătmăniei ajungea până la
circa 48000 lei, uneori şi mai mult. Acest venit provenea de la căpitanul de lefegii,
marele căpitan, poruşnic, baş-bulucbaş şi de la 28 de căpitănii de margine şi de
târguri din ţinuturile: Suceava, Neamţ, Bacău, Putna, Covurlui, Fălciu, Orhei,
Soroca, Dorohoi, Hârlău şi Hotin şi din poclonul în sumă de 200 de bani plătiţi
anual hatmanului de către fiecare slujitor al Hătmăniei. În subordinea Hătmăniei
se aflau şi slujitorii care păzeau curtea domnească. Potrivit unor date, pentru
întreţinerea breslei Hătmăniei, vistieria Moldovei cheltuia lunar 1275 de lei; potrivit
altor date – 1451 de lei. Hatmanul avea următorii subalterni:
Căpitanul
de lefegii cu
cei 26 de slujbaşi, numiţi lefegii, aveau obligaţia să menţină ordinea publică
în mahalaua Feredeielor din Iaşi, să stingă incendiile, să-i reţină pe
răufăcători, hoţi şi pe locuitorii care aveau conflicte, escortându-i la
Hătmănie şi să îndeplinească alte porunci primite de la hatman.
Marele
căpitan avea
în subordinea sa 29 de călăraşi, cu obligaţia de a duce scrisorile şi poruncile
hatmanului peste tot unde era necesar şi de a păzi ordinea publică în mahalaua
Tătăraşii din Iaşi. Tot acesta îi escorta la Hătmănie pe căpitanii de margine
când aceştia erau consideraţi vinovaţi.
Căpitanii de margine, rânduiţi
de către marele hatman pe la căpităniile de la marginile ţării, aveau obligaţia
să păzească hotarele, să oprească mărfurile interzise de a fi importate în sau
exportate din ţară, să controleze paşapoartele celor care treceau hotarul, să-i
prindă pe fugari, hoţi şi răufăcători. Detaşamentele care păzeau frontiera cu Polonia
erau numiţi cazaci, cei care supravegheau hotarul din
partea Transilvaniei se numeau plăieşi, toţi
ceilalţi fiind numiţi călăraşi. De la fiecare
car sau căruţă încărcată cu povară, la trecerea hotarului în ambele direcţii,
era încasată o taxă de două parale şi pentru fiecare călăreţ câte o para.
Ispravnicii nu aveau dreptul să-i impună pe slujitorii căpităniilor să
îndeplinească diverse munci în contul ţinutului. Căpitanii de poteră se aflau
în ţinuturi, păzindu-le de bandiţi, hoţi şi vagabonzi.
Poruşnicul
avea în
subordine 22 de călăraşi, care îndeplineau poruncile hatmanului şi asigurau
ordinea publică în mahalaua Munteniile din Iaşi.
Baş-bulucbaşul
nu avea
slujitori şi supraveghea ordinea publică în mahalaua Broşteni, el fiind
responsabil şi de tulumba (furtun, pompă) Hătmăniei, folosită în caz de incendii.
Mai erau la Hătmănie un tulumbagi başa
(pompier), patru apari, doi trâmbiţari, un toboşar şi un fluierar, care
semnalau ieşirea străjii. Aceşti slujitori alcătuiau breasla (taifaoa)
Hătmăniei.
La
începutul anului 1812, sub pretextul îmbunătăţirii activităţii acesteia,
senatorul V.I. Krasno-Milaşevici a iniţiat reforma Hătmăniei Moldovei,
cauza adevărată a reorganizării Hătmăniei fiind situaţia
social-economică precară a Moldovei sub ocupaţia militară rusă. Utilizarea timp de cinci ani a tuturor resurselor materiale, financiare şi umane ale ţării în scopul aprovizionării şi deservirii armatei ruse a declanşat o profundă criză social-economică care, la rându-i, a provocat fuga unui mare număr de locuitori peste hotarele ţării, contribuind şi la creşterea criminalităţii. Pentru a stăvili aceste fenomene era necesar de a întări paza hotarelor şi de a înteţi lupta cu hoţii şi criminalii, obligaţii ce reveneau Hătmăniei. Or, V.I. Krasno-Milaşevici vedea mari lacune în activitatea acestei instituţii. Potrivit afirmaţiilor senatorului, căpitanii şi slujitorii Hătmăniei erau numiţi şi schimbaţi anual de către hatman, fără să se ţină seama de aptitudinile lor, ci doar în funcţie de mărimea venitului adus personal hatmanului. Intrând în funcţie, căpitanii făceau tot ce doreau, fără a fi controlați de şef, deoarece acesta se afla permanent la Iaşi, unde conducea doar serviciul poliţienesc din suburbiile oraşului. Această realitate, considera senatorul, nu asigura „liniştea” internă a ţării şi „paza frontierei de către căpitanii lăsaţi de capul lor, ei având numai grija propriului câştig”. Numirea de către Constantin Ipsilanti a patru hatmani şi organizarea Comitetului Hătmăniei a fost efectuată nu atât pentru folosul general, cât pentru a împărţi la câteva persoane venitul considerabil al Hătmăniei.
social-economică precară a Moldovei sub ocupaţia militară rusă. Utilizarea timp de cinci ani a tuturor resurselor materiale, financiare şi umane ale ţării în scopul aprovizionării şi deservirii armatei ruse a declanşat o profundă criză social-economică care, la rându-i, a provocat fuga unui mare număr de locuitori peste hotarele ţării, contribuind şi la creşterea criminalităţii. Pentru a stăvili aceste fenomene era necesar de a întări paza hotarelor şi de a înteţi lupta cu hoţii şi criminalii, obligaţii ce reveneau Hătmăniei. Or, V.I. Krasno-Milaşevici vedea mari lacune în activitatea acestei instituţii. Potrivit afirmaţiilor senatorului, căpitanii şi slujitorii Hătmăniei erau numiţi şi schimbaţi anual de către hatman, fără să se ţină seama de aptitudinile lor, ci doar în funcţie de mărimea venitului adus personal hatmanului. Intrând în funcţie, căpitanii făceau tot ce doreau, fără a fi controlați de şef, deoarece acesta se afla permanent la Iaşi, unde conducea doar serviciul poliţienesc din suburbiile oraşului. Această realitate, considera senatorul, nu asigura „liniştea” internă a ţării şi „paza frontierei de către căpitanii lăsaţi de capul lor, ei având numai grija propriului câştig”. Numirea de către Constantin Ipsilanti a patru hatmani şi organizarea Comitetului Hătmăniei a fost efectuată nu atât pentru folosul general, cât pentru a împărţi la câteva persoane venitul considerabil al Hătmăniei.
În luna
martie 1812, V.I. Krasno-Milaşevici, având consimţământul lui Kutuzov, a cerut
Divanului Moldovei numirea a doi hatmani: unul, călăreţ, care să răspundă de ţinuturi,
şi celălalt cu reşedinţă permanentă în Iaşi. Invocând tradiţia, Divanul îi
răspunde că „în vremea domniilor nu s-a
întâmplat niciodată a se orândui doi hatmani”, ci de-a pururea era numai
unul, numit de Domn, care conducea treburile Hătmăniei, primind şi tot venitul
din această slujbă. Dar, după intrarea trupelor ruse în ţară, „din poruncă s-au rânduit patru hatmani”. Deşi venitul era împărţit la
toţi patru, responsabil de buna funcţionare a Hătmăniei era numai hatmanul
Constantin Paladi. Totuşi, Divanul considera că este necesar să fie numiţi doi
hatmani pentru o mai bună supraveghere a situaţiei din capitală şi, îndeosebi,
pentru a îmbunătăţi lucrul căpitanilor de margine, „pentru a înfrâna făcătorii de rele, războinicii, care în toţi anii se
arată prin ţară şi nu puţine jafuri şi prădăciuni şi ucideri de oameni fac”.
Noile
obligaţii ale hatmanilor erau următoarele: „să fie unul şezător în oraş, care să fie şi răspunzătoriu pentru toate
de împotrivă întâmplări ce s-au urmat aici, şi altul, numindu-se călăreţ, care
să umble pe afară de-a pururea, când a cere trebuinţa şi să fie răspunzătoriu
asămine pentru toate de împotrivă întâmplări ce s-ar întâmpla afară în ţară”. Slujitorii hatmanului şezător în Iaşi trebuiau „să privigheze în toate nopţile şi să umble cu cercetarea străjilor pe la toate mahalalele... şi pe la marginile
oraşului câte de trei ori şi mai mult pe noapte”, lichidând incendiile împreună
cu pompierii de la Hătmănie, reţinând persoanele suspecte, fără documente,
vagabonzii, buclucaşii, beţivanii de prin hanuri şi cârciumi şi ducându-i la
Hătmănie. Ei făceau strajă în suburbiile Iaşului, la Hătmănie, la închisoarea
Hătmăniei, la depozitele de lemne şi fân, la Palat, la Divan şi, îndeosebi, la
vistierie, spitale şi în alte locuri publice ori mergeau la Odobeşti şi în alte
locuri pentru
a-i ajuta pe arendaşii vădrăritului să adune impozitul.
a-i ajuta pe arendaşii vădrăritului să adune impozitul.
Sub
comanda hatmanului
călăreţ erau
trecute toate căpităniile de margine şi din interiorul ţării, baş-bulucbaşii de
Galaţi şi de Focşani, seimenii pedeştri şi căpitanii poterilor, fiind „îndatorit să privigheze şi buna rânduială, toate trebuinţele ce atârnă de
boierimea Hătmăniei – pe de afară şi pe de la margini, să controleze toate
căpităniile, să-i urmărească şi să-i prindă pe hoţi şi bandiţi, să păzească
hotarele şi ordinea internă a ţării”. Ambii hatmani erau consideraţi egali şi
obligaţi să participe la alaiurile organizate cu ocazia întâmpinării
persoanelor importante sau cu alte ocazii. Hatmanul şezător în Iaşi trebuia să
participe la şedinţele Comitetului poliţienesc. Doi gornişti, doi toboşari şi
un fluierar urmau să sune deşteptarea în localul hatmanului din Iaşi. Numirea
hatmanilor a fost făcută de V.I. Krasno-Milaşevici în funcţie de devotamentul
candidaţilor faţă de Rusia: la postul de hatman călăreţ propunându-1 pe boierul
moldovean Emanuil Balş şi pe boierul Sandulache Sturza ca hatman şezător în
Iaşi. Venitul Hătmăniei urma a fi împărţit mai mult în folosul hatmanului
călăreţ, pentru recuperarea cheltuielilor de deplasare.
Reorganizarea
Hătmăniei Moldovei avea un caracter echivoc. Intenţiile de a îmbunătăţi ordinea
publică şi de a înteţi lupta cu bandiţii şi hoţii pot fi considerate benefice. Prin
întărirea pazei hotarelor ţării se urmărea scopul de a stopa părăsirea satelor de
către locuitori, care fugeau peste hotare pentru a se izbăvi de povara
impozitelor, corvezilor şi a altor dări şi prestaţii în folosul armatei ruse.
Este greu de apreciat rezultatele acestei reorganizări, deoarece ea s-a
desfăşurat în lunile aprilie-iunie 1812, iar după ratificarea Tratatului de pace
de la Bucureşti din 16(28) mai 1812 a început retragerea armatei şi a administraţiei
ruse din Principate[1].
[1] Alexei Agachi. Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub
ocupaţia militară rusă (1806-1812). – Chişinău, 2008, p. 86-91.
