IARMAROC

IARMAROC (de la germ. Jahrmarkt – piaţă de mărfuri anuală) (ярмарка) – loc de vânzare-cumpărare (în special, angro) a mărfurilor şi a materiei prime. Conform legislaţiei comerciale ruse din anii ’30 ai sec. al XIX-lea, iarmaroace sunt târgurile sau pieţele în general, la care pe parcursul unei anumite perioade de timp, stabilite prin lege, se permite comerţul liber şi fără obstacole, cu diferite feluri de mărfuri, pentru toate categoriile sociale[1].

Iniţial, iarmaroacele erau legate nemijlocit de sărbătorile religioase şi erau amplasate în apropiere de mănăstiri sau biserici. Legătura dintre evoluţia relaţiilor comerciale şi ritmul vieţii bisericeşti şi ţărăneşti poate fi uşor urmărită din caracterul sezonier al iarmaroacelor şi din specificul realizării produselor. La iarmaroacele de primăvară erau realizate, în special, acele mărfuri care erau confecţionate de ţărani în timpul liber – toamna târziu şi iarna, iar la iarmaroacele care se petreceau toamna – roadele muncii ţăranilor pe parcursul verii. Creşterea numărului de iarmaroace s-a putut observa pe parcursul întregii perioade de existenţă a acestora. Unele iarmaroace, în special cele care se aflau la intersecţia căilor comerciale, au căpătat o însemnătate deosebită, devenind nu doar centre regionale de comerţ, dar şi naţionale.

Cu timpul, iarmaroacele au fost legate de sistemul de producţie şi consum şi de cele mai dese ori erau legate între ele, din care cauză negustorii se mutau de la un iarmaroc la altul. Iarmaroacele, de regulă, se specializau în comercializarea anumitor mărfuri. Respectiv, apare şi necesitatea schimbului între regiuni. Cu dezvoltarea transportului feroviar şi îmbunătăţirea condiţiilor de dezvoltare a comerţului (procurarea mărfurilor nemijlocit de la producător în centre comerciale, creşterea numărului de afaceri la birjă etc.), scade treptat şi însemnătatea comerţului de iarmaroc. În unele cazuri, iarmaroacele dispar, în altele – se transformă în loc unde se încheie afaceri, se determină caracterul afacerilor, se examinează mărfurile pentru a fi comandate etc.

La hotarele sec. XIX-XX, când ritmul de transportare a mărfurilor a crescut, iar schimbul de informaţii a devenit destul de rapid, iarmaroacele sunt înlocuite cu birje[2].

Atât până la, cât şi după anexarea la Imperiul Rus, Basarabia a cunoscut comerţul de iarmaroc. Mai mult, după 1812 numărul iarmaroacelor a crescut[3]. Administraţia imperială rusă acorda o atenţie deosebită iarmaroacelor. Prin intermediul lor cercurile guvernante din Sankt Petersburg căutau să stabilească legături strânse între centrele comerciale ruse şi cele de peste hotare. La 5 martie 1829, Senatul ascultă raportul ministrului de Finanţe despre necesitatea deschiderii unui iarmaroc anual principal la Chişinău[4]. Deschiderea iarmarocului în centrul regional al Basarabiei – oraşul Chişinău – era dictată de nece­sitatea stabilirii unui centru comercial care ar facilita relaţiile comerciale între Rusia şi Ţările Române – Moldova şi Ţara Românească. E.F. Kankrin scria că din analiza stării industriei şi comerţului din Basarabia se poate constata că, deşi „…negustorii moldoveni şi valahi, convingându-se de calitatea mărfurilor ruse, au manifestat dorinţa de a stabili legături cu negustorii ruşi, aceasta este destul de dificil din cauza distanţei prea mari dintre aceste Principate şi principalele pieţe ruse, la care aceşti negustori trebuie să plece după mărfuri”[5]. Ministrul de Finanţe a discutat această problemă cu ministrul de Interne şi cu guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei M.S. Vo­ronţov. Ei considerau că instituirea unui iarmaroc la Chişinău va fi de real folos, deoarece „…la acest iarmaroc locuitorii Basarabiei cu satisfacţie îşi vor prezenta produsele proprii, iar negustorii din guberniile limitrofe, care au necesitate în aceste mărfuri, venind la iarmaroc, vor aduce mărfuri ruseşti, care îi vor atrage pe negustorii din Moldova şi Muntenia pentru a stabili legături cu ei”[6].

M.S. Voronţov, recunoscând drept favorabilă data instituirii iarmarocului 26 octombrie – ziua Sf. Dumitru, considera totuși că deschiderea lui trebuie amânată cu o lună. Această dată a fost aleasă din considerentul că „în această lună, atât în Basarabia, cât şi în Moldova, sunt încheiate contracte de dare în arendă a moşiilor, rezolvate alte probleme gospodăreşti şi comerciale, în care scop în oraşul regional Chişinău vor veni nobili şi negustori, a căror prezenţă va servi drept pretext pentru extinderea comerţului de iarmaroc; în plus, la acest iarmaroc vor reuşi să vină şi negustorii ruşi, care până acum comercializau mărfuri manufacturiere la iarmarocul din Harkov, dar care către această perioadă deja nu mai lucra”[7]. M.S. Voronţov a fost susţinut de ministrul de Interne. Senatul a decis că iarmarocul Sf. Dumitru să fie deschis la 26 octombrie.

Întrebarea privind instituirea iarmarocului Sf. Dumitru la Chişinău a fost discutată şi la şedinţa Cârmuirii Provinciale a Basarabiei din 6 octombrie 1829. S-a decis că populaţia trebuie să fie informată despre timpul desfăşurării iarmarocului, prin anunţuri cu „traducerea lor în dialectul moldovenesc”, iar poliţia urma să transmită aceste informații pe la sate şi oraşe [8].

Dar, din cauza epidemiei de holeră care s-a declanşat în gubernia Herson şi care în noiembrie 1829 s-a răspândit în oraşul Chişinău, deschiderea iarmarocului Sf. Dumitru în oraşul Chişinău nu a fost posibilă[9]. Iarmarocul Sf. Dumitru din oraşul Chişinău a fost deschis abia în 1831. Deschiderea lui a trezit un interes deosebit la Administraţia imperială rusă. În legătură cu deschiderea iarmarocului, prin dispoziţia ministrului de Finanţe din 27 august, adresată guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei, iar prin dispoziţia acestuia din 7 septembrie 1831 adresată guvernatorului civil al Basarabiei, Administraţia imperială cerea informaţii detaliate despre desfăşurarea iarmarocului[10].

La 18 septembrie 1831, guvernatorul civil al Basarabiei A.I. Soro-kunski a transmis rugămintea lui E.F. Kankrin, care solicita şefului poliţiei şi primarului de Chişinău informaţii despre desfăşurarea iarmarocului Sf. Dumitru din Chişinău[11]. La 6 octombrie 1831, la cererea Dumei orăşeneşti din Chişinău, poliţia municipală i-a anunţat pe toţi negustorii şi industriaşii că ei trebuie să se prezente la 14-16 octombrie pentru a obţine locuri la iarmaroc. Însă, în aceste 3 zile s-au prezentat doar 90 de persoane, din care cauză la 17 octombrie Duma a stabilit încă 3 zile pentru înregistrarea negustorilor[12].

La 7 ianuarie 1832 şeful de poliţie şi primarul de Chişinău i-au prezentat guvernatorului civil al Basarabiei A.I. Sorokunski descrierea amănunţită a iarmarocului Sf. Dumitru, care s-a desfăşurat între 29 octombrie şi 26 noiembrie 1831 la Chişinău[13] (a se vedea Tabelul 9).

Tabelul 9

Locul de reşedinţă al negustorilor sosiţi la iarmarocul Sf. Dumitru din Chişinău în 1831, asortimentul şi valoarea mărfurilor*

Locul de reşedinţă al negustorilor	Numărul negustorilor	Asortimentul mărfurilor	Valoarea mărfurilor (în rub. asignate)
Gubernia Vladimir	25	Veselă de ceramică, broboade, pânză, ciubote, articole din piele, cuţite, furculiţe, zahăr	76235
Gubernia Podolia	4	Articole din piele, frânghii, sticlă, ţesături din lână, brocart, blănuri, zahăr, păcură, smoală	41470
Gubernia Harkov	1	Veselă din cristal, veselă din aramă, ceai, zahăr	14000
Gubernia Herson	2	Ţesături din mătase, articole din piele	5800
Gubernia Cernigov	3	Mărfuri cu amănuntul, păcură, smoală	6900
Gubernia Caluga	1	Articole din metal, articole din aramă, hârtie, ceai, zahăr, alte mărfuri	32700
Gubernia Tula	1
Gubernia Kursk	2
Gubernia Iaroslav	3
Pămân. Armatei Don	1	Articole din metal, pânză, vin	10500
Gub. Ekaterinoslav	1	-**	-**
Gubernia Kiev	1	-**	-**
Moldova	5	Ţesături din mătase, mărfuri de băcănie, tutun, vin	23000
Ţara Românească	4	Ţesături din mătase şi lână	7000
Austria	4	Lemn de construcţie, medicamente	17000
Ungaria	5	Năframe, dantele	4600

* ASRO, F. 1, inv. 214, d. 22, 1831, f. 2 verso, 3 verso, 4 verso; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1350, f. 21-23 verso.

** Asortimentul şi valoarea mărfurilor nu este cunoscută.

Datele Tabelului 9 atestă că valoarea mărfurilor importate de cei 44 negustori din guberniile interne ruse şi de cei 21 negustori străini depăşea suma de 219 mii rub., dintre care 165,5 mii rub. (76,5%) reveneau „mărfurilor ruseşti” şi 51,6 mii rub. (23,5%) – celor străine. Din guberniile interne ruse erau aduse în Basarabia în special mărfuri industriale. În descrierea iarmarocului se menţiona că destul de rentabilă era comercializarea veselei din lemn, sticlă, faianţă şi cristal, a obiectelor din fier şi aramă, sticlei, a obiectelor din piele etc.[14] Aceste mărfuri erau comercializate aici la un preţ mult mai înalt – de 3 şi mai multe ori. De un succes deosebit se bucurau negustorii din guberniile Vladimir, Iaroslav, Kaluga, Tula, Kursk, Cernigov, Harkov şi Podolia.

Pornind de la faptul că în anii 1831 şi 1832 negustorii care s-au prezentat la iarmaroc au beneficiat de anumite privilegii (nu au fost impuşi la impozit pentru comerţul în prăvălii şi magazine în folosul oraşului), din considerentul că erau puţini şi în scopul de a-i atrage în comerţul de iarmaroc, la 10 octombrie 1833 Duma orăşenească din Chişinău s-a adresat guvernatorului civil al Basarabiei cu rugămintea „…de a încasa în bugetul orăşenesc câte 5 kop. de la negustorii localnici şi de la cei veniţi din alte regiuni pentru locul acordat, pentru comerţul în prăvălii a mărfurilor industriale, iar pentru negustorii care se ocupau cu comerţul cu amănuntul taxa urma să corespundă veniturilor comerciale ale fiecărui negustor”[15]. P.I. Averin a dispus ca Duma orăşenească să se conducă în activitatea sa de legile din 25 iunie 1819, 11 iulie 1826, 21 decembrie 1827 şi 30 septembrie 1830[16]. La 18 octombrie 1833 întrebarea privind deschiderea iarmarocului Sf. Dumitru la 26 octombrie a fost discutată la şedinţa Guvernului Regional al Basarabiei, care a decis ca de la negustori să fie încasată taxa comercială, potrivit legilor amintite[17].

În anii ’30 ai sec. al XIX-lea iarmaroace şi târguri încep să apară pe pământurile moşiereşti şi cele de stat, fapt ce atestă încadrarea rapidă a gospodăriilor moşiereşti în relaţiile de piaţă. Administraţia regională, în persoana guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei M.S. Voronţov, susţinea iniţiativa moşierilor. În timpul discuţiei asupra cererii contesei Roxanda Edling de a institui pe moşia Mengir, judeţul Bender, un iarmaroc sătesc s-a constatat că, la propunerea lui M.S. Voronţov, Consiliul Regional al Basarabiei, prin dispoziţia din 6 august 1830, a permis deschiderea iarmaroacelor în toate localităţile unde s-a manifestat dorinţă[18].

O analiză comparativă a comerţului sezonier (de iarmaroc) şi a celui permanent (prăvălii, magazine, cârciumi etc.) demonstrează că, începând cu anii ’40 ai sec. al XIX-lea, ponderea comerţului permanent creşte, iar a celui de iarmaroc sezonier scade (Tabelul 10).

Tabelul 10

Numărul de iarmaroace şi valoarea medie a mărfurilor prezentate şi
realizate la iarmaroacele din Basarabia în anii 1846-1859^*

Anii	Numărul iarmaroacelor	Mărfuri prezentate	Mărfuri realizate	Procentul mărfurilor realizate în raport cu cele prezentate
1842-1845	29	170219	73241	43,0
1846-1850	28	360245	141726	39,3
1851-1855	36	710358	287882	40,5
1856-1859	31	545544	186192	34,1

* М.П. Мунтян. Экономическое развитие дореформенной Бессарабии. – În: Ученые записки Кишиневского ун-та. – Кишинев, 1971, т. 117 (Ист.), с. 313.

Datele Tabelului 10 demonstrează că până în 1855 prezentarea mărfurilor la iarmaroacele din Basarabia a avut o tendinţă de creştere, iar ulterior una de scădere. La începutul anilor ’40 ai sec. al XIX-lea comercializarea mărfurilor constituia 43% din valoarea mărfurilor prezentate, iar la sfârşitul anilor ’50 – doar 34,1%. Cunoscutul istoric M.P. Muntean constată că pentru unii ani, privitor la unele oraşe din Basarabia aceşti indici denotă o şi mai mare tendinţă de descreştere[19].

---

[1] ASRO, F. 1, inv. 215, d. 21, 1850, f. 59 verso.

[2] Российский гуманитарный энциклопедический словарь. Том. III. – М., 2002, с. 692-693.

[3] Despre numărul iarmaroacelor existente în Basarabia după anexarea ei la Rusia
a se vedea: М.П. Мунтян. Экономическое развитие дореформенной Бессарабии. – În: Ученые записки Кишиневского ун-та. – Кишинев, 1971, т. 117 (Ист.), с. 301-303.

[4] ПСЗРИ. Собр. II, т. IV, 1829. – СПб., 1830, № 2712, с. 140-141.

[5] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1350, f. 2.

[6] Ibidem.

[7] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1350, f. 2 verso.

[8] Ibidem, f. 5-5 verso.

[9] Ibidem, f. 14, 25.

[10] Ibidem, f. 11. (Despre conţinutul celor 5 întrebări la care E.F. Kankrin cerea răspuns de la guvernatorul civil al Basarabiei a se vedea mai detaliat: Ibidem, f. 12-12 verso).

[11] Ibidem, f. 13.

[12] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1350, f. 16-16 verso.

[13] Ibidem, f. 20.

[14] ASRO, F. 1, inv. 214, d. 22, 1831, f. 2.

[15] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1350, f. 25 verso.

[16] Ibidem, f. 26 verso.

[17] Ibidem, f. 29-31 verso.

[18] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1486, f. 6 verso.

[19] M.P. Muntean. Op. cit., p. 313.