BREASLĂ MEŞTEŞUGĂREASCĂ (ремесленный цех) | Muzeul din inima mea |

BREASLĂ MEŞTEŞUGĂREASCĂ (ремесленный цех)



BRESLAŞ (ремесленник) – ţăran care poseda un anumit meşteşug, membru al unei bresle. Aceştia erau eliberaţi de prestarea impozitelor în folosul statului; ei se specializau pentru îndeplinirea anumitor munci[1]. Potrivit Regulamentului din 1818, în categoria breslaşilor au fost incluşi toţi slujitorii săteşti – morarii, grădinarii, livadarii, ciobanii, plugarii, pădurarii, prisăcarii, paznicii etc. Ei urmau să se înţeleagă despre condiţiile de muncă cu moşierii, mănăstirile şi funcţionarii. Potrivit datelor Comitetului Provizoriu, după 1812 în Basarabia erau 778 de familii de breslaşi; în 1816 numărul lor a crescut până la 1260 de familii[2]. 1154 de familii de breslaşi erau înregistrate în ţinutul
Orhei[3]. Ulterior, în baza Regulamentului din 1834 despre ţăranii din Basarabia, categoria breslaşilor a fost lichidată[4].


[1] П. Свиньин. Описание Бессарабской области. – În: ЗООИД. – Одесса, том VI, 1867, c. 216.
[2] Положение крестьян и крестьянское движение в Бессарабии (1812-1861 годы). Сборник документов / Составители И.А. Анцупов, К.П. Крыжановская. Том. III, Часть I. – Кишинев, 1962, c. 43.
[3] ANRM, F. 4, inv. 1, d. 44, p. I, f. 137 verso.
[4] Ibidem, F. 3, d. 214, cert. 18, f. 157-181.



BREASLĂ MEŞTEŞUGĂREASCĂ (ремесленный цех) – asociaţie (uniune) cu caracter economic şi social de meşteşugari de aceeaşi branşă (sau de câteva branşe înrudite), creată pentru apărarea intereselor comune (provine de la cuvântul slavon „братство” – frăţie)[1] privind organizarea producerii şi realizării produselor meşteşugăreşti, rezistenţei împotriva concurenţei din partea negustorilor străini şi celor de la sate, împotriva abuzurilor marilor feudali, precum şi pentru a putea asigura un monopol al breslaşilor pe piaţa internă a oraşului şi a lichida barierele care făceau problematică realizarea obiectelor confecţionate de meşteşugari. Scopul principal al breslei era asigurarea existenţei meşteşugarilor[2]. În Moldova medievală una dintre primele frăţii timpurii este frăţia zugravilor din Suceava din 1570, organizată, probabil, pe lângă mitropolie, şi cea a blănarilor şi cojocarilor din 1591[3].
Activitatea breslelor de meşteşugari în societatea medievală a fost condiţionată de existenţa unui catastih (statut), care în Ţara Moldovei era confirmat atât de puterea laică, cât şi de cea bisericească. Aprobarea statutului de către puterea laică se făcea în scopul stabilirii impozitelor care urmau să fie plătite în vistieria statului, iar confirmarea de către puterea ecleziastică era necesară pentru a asigura păstrarea şi respectarea normelor creştine în cadrul breslei, educarea tinerei generaţii de meşteşugari în spiritul creştinismului[4].
După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus sistemul de breaslă a fost păstrat. În Basarabia locuitorii oraşelor erau împărţiţi în societăţi meşteşugăreşti după principiul social şi naţional. În cadrul acestor societăţi orăşenii se ocupau cu meşteşugul şi comerţul, deşi unii din orăşeni se ocupau cu meşteşugul şi în afara acestor bresle. În oraşele din Basarabia cu meşteşugul se mai ocupau ţiganii şerbi şi domneşti, alte categorii de meşteşugari săteşti, cu plata anumitor taxe în folosul oraşului. Cercetătorii constată că după 1812 se observă o tendinţă de înregistrare a breslelor existente şi de deschidere a noilor bresle în Basarabia. Documentele atestă că nu toate cererile meşteşugarilor de a deschide noi bresle au fost satisfăcute. Cererile meseriaşilor locali de a deschide noi bresle a impus Administraţia imperială să adopte o strategie generală în provincie, cerând de la rezidentul plenipotenţiar A.N. Bahmetev să adune informaţii despre activitatea şi statutul breslelor moldoveneşti. Investigaţiile făcute de cercetătorul M.Muntean în baza caracteristicii statutului cizmarilor şi tăbăcarilor din Chişinău şi Bender, „Regulamentului meşteşugarilor din 1785” şi „Statutului meşteşugăresc din 1799” din Rusia, aplicate în Basarabia în 1817, demonstrează că deosebiri esenţiale între statutul breslelor din Principatul Moldova şi din guberniile interne ruse nu erau. Instituirea breslelor în Basarabia avea loc, ca şi în Moldova şi în guberniile interne ruse, la adunarea meşteşugarilor de aceeaşi specialitate, unde era adoptat statutul breslei şi ales starostele. Dar, statutul breslelor din Basarabia nu stabilea numărul meşteşugarilor necesari pentru organizarea breslei şi condiţiile de muncă ale calfelor şi ucenicilor. În breasla din Moldova meşteşugarul, care dorea să devină membru al breslei, urma să prezinte un certificat ce demonstra că posedă meseria şi urma să achite în casa breslei taxa de înscriere. În statul rus o asemenea taxă nu era obligatorie şi se cerea doar respectarea cu stricteţe a statutului[5].
După aplicarea în Basarabia în 1817 a statutului breslelor din guberniile ruse, unele particularităţi ale breslelor moldoveneşti s-au mai păstrat. A fost păstrată taxa de înscriere pentru a trece în categoria de meşter, calfă şi ucenic, precum şi acordul breslei ce confirma solvabilitatea meşterului. La breslele din Basarabia, spre deosebire de cele din guberniile ruse, aveau acces şi străinii, cu condiţia că posedă meşteşugul şi au plătit taxele de breaslă, fapt condiționat de preponderenţa meşteşugarilor şi negustorilor străini în cadrul populaţiei urbane din provincie în prima jumătate a sec. al XIX-lea. Breasla din Rusia aproape că nu se amesteca în viaţa privată a breslaşului, pe când statutul breslei moldoveneşti, ulterior şi al celor din Basarabia, avea o influenţă directă asupra ucenicului şi calfei – aceştia erau impuşi să plătească taxele feria şi bărbânţa, limitând dreptul meşterului de a primi ucenici fără acordul breslei. Şeful breslei din Basarabia dispunea de drepturi mult mai mari decât cel al breslei din Rusia. În mâinile lui erau mijloacele băneşti, el deţinea şi un şir de funcţii judecătoreşti şi, de fapt, dispunea de o autoritate nelimitată asupra membrilor breslei, putând să-i amendeze, să-i pedepsească cu 100 de lovituri cu nuiaua şi să-i excludă din breaslă[6].
După aplicarea în 1817 a statutului de breaslă din Rusia, sistemul de breaslă din Basarabia a fost reglementat, unele taxe şi pedepsele corporale au fost anulate, ceea ce a influenţat în anumită măsură dezvoltarea meşteşugurilor din provincie.
Confirmarea oficială a breslelor meşteşugăreşti în oraşul Chişinău a avut loc la prima şedinţă a Dumei orăşeneşti din 2 august 1817, care a audiat dispoziţia Departamentului întâi al Guvernului Regional privind crearea breslelor meşteşugăreşti şi confirmarea listei breslelor, care ulterior au fost confirmate şi de rezidentul plenipotenţiar. La această dată în Chişinău au fost înregistrate 9 bresle meşteşugăreşti: 1. cea a croitorilor şi postăvarilor, 2. blănarilor şi cuşmarilor, 3. ciubotarilor şi pantofarilor, 4. fierarilor, lăcătuşilor şi fochiştilor, 5. pielarilor, 6. aurarilor şi argintarilor, 7. pietrarilor, tencuitorilor şi sobarilor, 8. tâmplarilor, dulgherilor şi sticlarilor şi 9. breasla brutarilor[7]. Potrivit raportului din 14 august 1817 prezentat Dumei orăşeneşti de poliţmaistrul de Chişinău Tumanov, adunările de deschidere a breslelor meşteşugăreşti au fost preconizate pentru ziua de 15 august[8].
Regulamentul organizării administrative a regiunii Basarabia din 29 aprilie 1818 a confirmat organizarea cârmuirii de breaslă în oraşele din Basarabia, care urma să activeze în baza legislaţiei ruse[9].
Cercetătorii enunţă un număr diferit de bresle din Basarabia în prima jumătate a sec. al XIX-lea[10]. Cercetătorul M.Muntean consideră însă că în Basarabia în această perioadă de timp nu puteau fi mai mult de 40 de bresle. Componenţa de bază a meşteşugarilor din cadrul breslelor din Basarabia o constituiau, ca şi în guberniile ruse, ţăranii[11].


[1] În Europa de Vest primele bresle au apărut în sec. XI-XII.
[2] Semnificaţia termenului „breaslă meşteşugărească” pentru ţările din Europa Occidentală, în perioada medievală, a se vedea: Pavel Cocârlă. Dicţionar explicativ de istorie medievală. – Chişinău, 2010, vol. I, p. 90-91.
[3] Pavel Cocârlă. Târgurile sau oraşele Moldovei în epoca feudală (sec. XV-XVIII). – Chişinău, 1991, p. 74.
[4] Pavel Cocârlă, Rodica Ţugulschi. Breasla ciubotarilor din Bender (1816). – În: In memoriam professoris. Mihail Muntean. Studii de istorie modernă. – Chişinău, 2003, p. 58.
[5] М.П. Мунтян. Экономическое развитие дореформенной Бессарабии. – În: Ученые записки Кишиневского ун-та. – Кишинев, 1971, т. 117 (Ист.), с. 191.
[6] Despre specificul breslelor din Basarabia a se vedea mai detaliat: M.Muntean. Op. cit., p. 191-204.
[7] ANRM, F. 75, inv. 1, d. 2, f. 1-3.
[8] Despre deschiderea şi documentul instituirii primelor bresle meşteşugăreşti în Chişinău, a se vedea mai detaliat: Veronica Melinte, Eugen Cernenchi. Unele aspecte din istoria creării instituţiilor autoadministrării locale în Chişinău (1812-1818). – În: Revista de istorie a Moldovei. – Chişinău, 2009, nr. 4 (80), p. 217, 219-220.
[9] Устав образования Бессарабской области 1818 г. – Кишинев, 1818, c.15-16.
[10] В.И. Жуков. Города Бессарабии 1812-1861 годов. Очерки социально-экономического развития. –Кишинев, 1964, с. 84-86, 88-90, 285; Я.С. Гросул, И.Г. Будак. Очерки истории народного хозяйства Бессарабии. 1812-1861 гг. – Кишинев, 1967, c. 279-285.
[11] M.Muntean. Op. cit., p. 199, 203.