DAJDIER – persoană împuternicită cu
încasarea dajdiei.
DAJNIC – persoană contribuabilă.
Până în anul 1825 în această categorie au intrat doar mazilii, ruptaşii şi
ţiganii (adică, cei ce plăteau dajdia)[1].
DAJDIE (даждия) – dare fixă către stat, la care
erau impuşi, până în anul 1825, doar mazilii, ruptaşii şi ţiganii: fiecare
familie de mazil plătea câte 14 lei, ruptaşii şi ţiganii – 15 lei anual;
până în 1839 – câte 9 rub. 35 kop. asignate. Burlacii plăteau
jumătate din sumă[1].
Din alte
surse aflăm că dajdia era darea încasată în locul prestaţiilor, la care erau
impuşi ţiganii. În 1813 această dare a constituit 3350 lei[2].
Potrivit deciziei Consiliului
Suprem al Basarabiei cu privire la lichidarea goştinii, desetinei, vădrăritului
şi pogonăritului şi majorarea cuantumului birului şi dajdiei din 26 februarie
1824, dajdia constituia, ca şi birul, un impozit direct, încasat anual de la
fiecare unitate impozabilă (окладная
подать). Ea este colectată de la persoane din cadrul a două stări
privilegiate, cum ar fi: mazilii şi ruptaşii. Fiecare familie de mazili
plăteşte anul dajdia câte 14 lei, iar ruptaşii – câte 15 lei. Dajdia se
împarte în două părţi egale şi se achită de două ori pe an; celibatarii nu
achită dajdia. Însă, toţi coloniştii, care trăiesc pe pământurile statului, inclusiv
coloniştii bulgari, cunoscuţi şi cu numele de colonişti transdanubieni, nu
plătesc nici birul, nici dajdia; primii – din cauza că nu a expirat perioada de privilegii acordate, iar cei din urmă –
din considerentul că, potrivit decretului imperial din 29 decembrie 1819,
urmează să achite în general pentru toate tipurile de dări şi prestaţii locale
anual câte 70 de lei de la fiecare familie[3].
Modalitatea de încasare a dajdiei
era similară modalităţii de încasare a birului (a se vedea: Bir)[4].
