ARMATA CĂZĂCEASCĂ DUNĂREANĂ (Дунайское Казачье войско)

ARMATA CĂZĂCEASCĂ DUNĂREANĂ (Дунайское Казачье войско) – armată creată pe teritoriul Basarabiei (Bugeacului)[1], în timpul războiului ruso-turc din anii 1828-1829, din foştii cazaci zaporojeni şi voluntari, care alcătuia două regimente – călări şi pedeştri[2]. Conducea cu Armata Căzăcească Dunăreană un ataman, cu sediul în oraşul Akkerman. În anul 1840 Armata Căzăcească Dunăreană număra 1883 de familii (7874 persoane de ambele sexe). Mulţi din ei au fost amplasaţi în regiunile de sud ale Basarabiei, alţii continuau să trăiască în oraşe, asigurându-şi existenţa. În componenţa Armatei Căzăceşti de la Dunăre a intrat şi un număr neînsemnat de ţărani, mic-burghezi şi soldaţi în rezervă[3].

Iniţial, Armata Căzăcească Dunăreană dispunea de trei aşezări militare (staniţe): Acmanghit, Starocazacie şi Volontirovca. În 1832, i-au fost subordonate satele Mihailovca, Nicolaevca, Novotroiţkoe şi Constantinovca; în 1836 – Petrovca (populată de ţărani veniţi din gubernia Kursk); în 1839 – Faraoani şi Cair (populate de ţigani). În plus, i-au mai fost adăugate şapte sectoare nelocuite din preajma oraşului Chilia pentru a-i instala aici pe ţiganii nomazi din Basarabia. În 1854, pe unul dintre aceste sectoare, numit Parapar, s-au mutat familii căzăceşti din alte staniţe.

Ţarismul căuta să îmbunătăţească condiţiile de trai ale cazacilor. Prin decizie imperială, la 26 decembrie 1837, 200 de cazaci pedeştri ai Regimentului doi sunt transformaţi în cazaci călări[4].

La 13 decembrie 1844 este confirmat Regulamentul despre Armata Căzăcească Dunăreană[5]. Acesta prevedea ca armata de cazaci să fie amplasată în locurile deja ocupate de ei din judeţul Akkerman: Volon-tirovka, Starokazacie, Akmanghit, Nicolaevca, Petrovca, Constanti-novca, Faraoani, Kair, Novotroiţkoe şi Mihailovca.

Toate pământurile ce se aflau în posesiunea cazacilor, care au fost repartizate la data instalării lor în Basarabia, precum şi cele care vor fi repartizate ulterior, au fost date în folosinţă veşnică armatei şi împărţite între staniţe, în dependenţă de numărul populaţiei. Pentru împărţirea pământurilor era numit un inginer cadastral. Centrul administrativ al Armatei Căzăceşti Dunărene se afla în staniţa Volontirovka, judeţul Akkerman, iar centrele administraţiei locale – în staniţe.

Regulamentul confirmă că populaţia Armatei Căzăceşti Dunărene era alcătuită din: a) foştii cazaci din Delta Dunării şi din Bugeac; b) greci, sârbi, bulgari şi albanezi, care au făcut serviciul în calitate de voluntari în armata rusă în timpul războiului ruso-turc din anii 1828-1829 şi c) ţigani sedentari ai Coroanei şi alte categorii de populaţie, înscrise în armata rusă în diferite perioade de timp.

Armata Căzăcească Dunăreană era obligată să aibă permanent pregătite, reieşind din numărul populaţiei, două regimente de cazaci călări. În plus, în componenţa armatei intra şi detaşamentul de meşteri. Detaşamentele erau completate din bărbaţi din staniţele nominalizate, iar comandanţii erau numiţi din rândurile armatei regulate. Regulamentul conţinea 3 compartimente mari, era împărţit în capitole ce includeau 247 de articole şi conţinea toate prevederile pentru buna funcţionare a acestei instituţii[6].

Regulamentul includea un capitol special dedicat comerţului şi industriei (Compartimentul IV, Cap. II). Cazacii aveau dreptul să se ocupe cu comerţul şi industria, atât în teritoriul în care s-au așezat, cât şi în afara lui. Obiectul de referinţă al comerţului interior şi exterior în care erau încadraţi cazacii era reglementat de Regulamentul despre comerţ al Armatei Căzăceşti. Potrivit acestui Regulament, cazacii de la Dunăre care se ocupau cu comerţul erau împărţiţi în două categorii: a) cei care se ocupau cu comerţul doar temporar şi b) cei care se înscriau în societăţi comerciale, se ocupau cu comerţul permanent şi erau eliberaţi personal de serviciul militar. Numărul primilor nu este determinat, iar al celor din urmă constituia până la 30 de persoane din numărul total de cazaci. Cazacii care se ocupau permanent cu comerţul şi erau eliberaţi de serviciul de pază plăteau anual câte 57 rub. 50 kop. argint, iar cei care se ocupau cu comerţul temporar – 7 rub. 14 ¼ kop. argint[7].

Administraţia rusă a întreprins măsuri în vederea asigurării comandamentului inferior al armatei cu provizii. La 11 septembrie 1846, printr-o decizie imperială, comandamentul inferior al serviciului intern şi unitatea de meşteri ai Armatei Căzăceşti Dunărene erau asiguraţi cu provizii în baza deciziei comandamentului armatei. În cazul în care asigurarea cu provizii în natură va întâlni greutăţi, persoanele în cauză urmau a fi asigurate cu bani ținându-se cont de preţurile stabilite, la acel moment, la provizii în magazinele din Basarabia[8].

În baza deciziei imperiale din 27 noiembrie 1850, emise la cererea Departamentului Coloniilor Militare din 22 mai, administraţia de staniţă în staniţele Armatei Căzăceşti Dunărene: Faraoani, Mihailovca şi Novotroiţkoe, a fost lichidată, până când numărul populaţiei se va mări până la 300 de cazaci în fiecare. Administrativ, staniţa Faraoani era subordonată staniţei Volontirovka, Mihailovka – staniţei Akman­ghit, iar staniţa Novotroiţkoe – staniţei Nicolaevca, cu dreptul ca acestea să-şi constituie, după exemplul cătunelor armatei de la Don, poliţia proprie, care urma să supravegheze ordinea publică, fiind subordonată administraţiei de staniţă[9].

În 1856 Armata Căzăcească Dunăreană a fost redenumită în Armata Căzăcească din Novorosia[10]. În urma adoptării Regulamentului privind desfiinţarea Armate Căzăceşti din Novorosia din 3 decembrie 1868[11], armata de cazaci a fost dizolvată, iar cazacii au fost încadraţi în rândurile ţăranilor proprietari (поселяне-собственники)[12].

---

[1] Ideea reînfiinţării armatei de cazaci îi revine căpitanului Cartierului General al armatei ruse Şostak, care la 5 decembrie 1812 îi propune comandantului suprem al armatei dunărene P.V. Ciceagov organizarea unei asemenea armate în regiunea Basarabia, după exemplul armatei de cazaci de pe litoralul Mării Negre (FASROI, F. 755, inv. 1, d. 1, f. 1-1 verso). Deşi această propunere a fost susţinută de amiralul P.V. Ciceagov, ea a întâlnit o împotrivire dură din partea administraţiei locale, care avea temeri că includerea ţăranilor fugari în rândurile soldaţilor va încălca drepturile boierimii, care avea dreptul să-şi reîntoarcă fugarii, iar crearea armatei în baza acestor principii nu doar că nu va aduce foloase, ci, din contra, va contribui la sporirea numărului de jafuri, furturi şi de alte flageluri (Ibidem, f. 13-13 verso).

[2] AIMSR, F. AMŞ, d. 18591, f. 1-27 verso.

[3] Ibidem, d. 997, f. 46-67.

[4] ПСЗРИ. Собр. II, т. XII, , 1837, отд. первое, №9917. – СПб., 1838, с. 1039.

[5] Documentul integral a se vedea în: ПСЗРИ. Собр. II, т. XIX, 1844, отд. первое, №18526. – СПб., 1845, с. 847-868.

[6] ПСЗРИ. Собр. II, т. XIX, 1844, отд. первое, №18526. – СПб., 1845, c. 847-848.

[7] Ibidem, p. 865.

[8] ПСЗРИ. Собр. II, т. XXI, 1846, отд. второе, №20417. – СПб., 1847, с. 249-280.

[9] ПСЗРИ. Собр. II, т. XXV, 1850, отд. второе, №24680. – СПб., 1851, с. 256-257.

[10] ПСЗРИ. Собр. II, т. XXXI, 1856, отд. первое, №30711. – СПб., 1857, с. 564. Despre istoria Armatei Căzăceşti din Novorosia a se vedea mai detaliat: П.Т. Коло-мойцов. Новороссийское казачье войско. – În: KЕВ, 1913, nr. 1, p. 11-15.

[11] A consulta Regulamentul privind desfiinţarea Armatei Căzăceşti din Novorosia în: ANRM, F. 6, inv. 8, d. 1319.

[12] Н.В. Лашков. Бессарабия. К столетию присоединения к России (1812-1912 гг.). Географический и историко-статистический обзор состояния края. – Кишинев, 1912, с. 69-70.