ISPRAVNIC (исправник) – termen polisemantic cu următoarele înţelesuri: 1. Dregător desemnat de Domn
să aducă la îndeplinire o poruncă a sa. 2.
Cu înţeles de reprezentant al unei autorităţi superioare: la judecata unor
boieri daţi pe răvaşe domneşti; la facerea unui testament; la o cercetare la
faţa locului. 3. Dregător însărcinat cu conducerea
unui judeţ sau a unui ţinut. 4. La începutul sec. al XIX-lea
toate măsurile administrative luate de domnie erau aduse la îndeplinire de ispravnic[1]. În
Moldova, ispravnicul avea datoria: să cerceteze faptele criminaliceşti ce au
avut loc în ţinutul său; să efectueze percheziţii, când existau prezumţii de vinovăţie;
să urmărească şi să prindă tâlharii etc. Veniturile ispravnicilor erau foarte
mari. Ele se alimentau dintr-o cotă de 4% aplicată la toate încasările
efectuate şi din diferite stoarceri abuzive. Pentru a pune capăt acestor
abuzuri, ispravnicilor li s-a fixat o leafă de 5000 piaştri pe an, dar, în loc
s-o încaseze, ispravnicii o lăsau, împreună cu alte daruri, la mâna
vistierului, ca răsplată pentru protecţia acordată[2].
Această instituţie a fost păstrată în
Basarabia şi după anexarea ei la Imperiul Rus[3].
Potrivit Regulamentului din 29 aprilie 1818, multe probleme referitoare la
viaţa economică şi socială erau rezolvate de administraţia ţinutală şi
orăşenească. În ţinuturi era instituită administraţia ţinutală în persoana
ispravnicului (căpitan-ispravnic), care deţinea drepturile poliţiei ţinutale.
La postul de ispravnic puteau fi numiţi doar boieri moldoveni, care au depus
jurământ de credinţă Rusiei, sau ruşi[4].
Dar, de multe ori această practică era încălcată. P.Svinin scria că la
posturile de ispravnic erau numiţi funcţionari ruşi care nu se conduceau de principii
stricte şi de norme morale, de regulă, nu cunoşteau limba moldovenească, ceea
ce complica contactul lor cu localnicii[5].
Ocoalele erau administrate de câte un
ocolaş, numit de către ispravnic, cu abilitaţi şi atribuţii administrative şi
poliţieneşti, iar satele – de un vornicel. Vorniceii erau abilitaţi cu
rezolvarea problemelor fiscale. În satele boiereşti vorniceii colectau impozitele
în folosul proprietarului, repartizau ţăranilor prestaţiile şi urmăreau îndeplinirea
lor, judecau în numele proprietarilor litigiile şi conflictele neesenţiale
etc.[6]
La început, în activitatea sa ispravnicul
se conducea de legislaţia şi tradiţiile locale. Din decretul imperial adresat la
29 martie 1813, la cererea ispravnicului de Bender, Departamentului I al Guvernului
Regional, aflăm că până la adoptarea unor instrucţiuni speciale şi reieşind din
considerentul că atât legile, cât şi obiceiurile locale nu erau cunoscute,
„isprăvnicia în activitatea sa poate să se conducă de dreptul local în măsura
în care acesta este cunoscut funcţionarilor moldoveni şi care ar corespunde
raţiunii şi ar fi foarte aproape de normele legale”[7]. La dispoziţia
ispravnicului de Bender era un secretar, care avea un salariu lunar de 5
cervoneţi, un traducător care era şi asistentul secretarului în corespondenţa de
limbă rusă (4 cervoneţi), un logofăt, pentru transcrierea documentelor
moldoveneşti (2 cervoneţi), doi funcţionari ruşi care îndeplineau servicii de curier,
examinau incidentele locale, menţineau liniştea şi ordinea în toate localurile
publice, conform obligaţiunilor poliţiei locale (fiecare câte 3 cervoneţi) şi
pentru cheltuielile cancelariei şi întreţinerea arestanţilor erau alocați lunar
câte 3 cervoneţi[8].
În 1816 este emisă o instrucţiune care
reglementa activitatea ispravnicului. Instrucţiunea era alcătuită din 28 de articole
şi se referea în fond la competenţele ispravnicului: menţinerea ordinii publice
(ispravnicul fiind conducătorul poliţiei locale); traducerea în viaţă a dispoziţiilor
administraţiei; stabilirea obligaţiunilor şi acţiunilor ispravnicului în caz de
epidemii, molime, epizootii şi calamităţi naturale etc. (ispravnicul acţiona în
conformitate cu legislaţia, neavând dreptul să amendeze sau să expună populaţia
pedepselor corporale); răspundea de ordinea publică în ţinut; apăra interesele
cetăţenilor; lupta cu hoţii şi vagabonzii; răspundea de sistemul de concesiuni
din ţinut; purta responsabilitate de starea drumurilor şi podurilor; însoţea
regimentele militare în cazul când acestea se aflau în trecere prin ţinut şi
era obligat să le asigure cu alimente, cu lemn pentru construcţia carelor de provizii,
să le asigure cazarea; raporta permanent despre mersul recoltării cerealelor;
informa despre preţurile comerciale la cereale şi la alte produse alimentare;
avea grijă să fie întoarse vitele rătăcite; răspundea de amenajarea
coloniştilor etc.[9] Ispravnicul
îşi exercita funcţiile doar în limitele ţinutului de care era responsabil.
Numit în exerciţiul funcţiunii ispravnicul depunea jurământ de credinţă împăratului
rus[10].
Prin dispoziţia din 16 aprilie 1816,
emisă de guvernatorul civil al Basarabiei C.A. Catacazi, ispravnicii,
pârcălabul de Hotin şi serdarul de Orhei erau obligaţi să meargă o dată în trei
luni în teritoriu pentru a se documenta la faţa locului şi a avea o informaţie
veridică şi completă despre situația din ţinut. Revizorii de ţinut trebuiau să
urmărească ca ispravnicii, pârcălabul de Hotin şi serdarul de Orhei să
îndeplinească cu stricteţe această dispoziţie[11].
Despre competenţele ispravnicului, care
se deosebesc parţial de cele stipulate în instrucţiune, aflăm dintr-un raport
prezentat de ispravnicul de Hotărniceni în 1816 preşedintelui Comitetului
Provizoriu al Basarabiei I.H. Kalagheorghe.
1. Ispravnicul examina
litigiile care apăreau între negustori (privind activitatea
comercial-industrială, situația familială etc.), boieri şi ţărani. În cazul în
care părţile nu erau satisfăcute de deciziile luate, ispravnicul prezenta
dosarul, însoţit de documentele de rigoare, spre examinare instanţelor
superioare. Ispravnicul nu avea dreptul să-i impună pe boieri să se prezente la
isprăvnicie pentru soluţionarea litigiilor, dar numai le aducea la cunoştinţă
plângerea în care aceştia au fost implicaţi. În cazul în care boierii nu se
conformau, ispravnicul raporta instanţelor superioare despre aceasta, iar
decizia o adopta doar cu acordul instituţiilor abilitate a soluţiona aceste probleme.
2. Conform
obiceiului pământului, ispravnicul avea dreptul să pedepsească persoanele care
încălcau legea, în afară de boieri şi boiernaşi, care nu puteau fi pedepsiţi.
3. Ispravnicul era
obligat să prezinte anual guvernului informaţii despre recolta la cereale, cu explicațiile
de rigoare: de câtă pâine este nevoie pentru alimentaţia locuitorilor şi câtă
pâine rămâne pentru comercializare, iar guvernul urma să decidă ce cantitate de
cereale poate fi exportată peste hotare.
4. Ispravnicul
urmărea evoluţia pe piaţă a preţurilor la carne şi la pâine şi, în dependenţă de
capacitatea de cumpărare a industriaşilor, reglementa preţurile.
5. Ispravnicul era
responsabil de încartiruire, cura amplasarea militarilor pe la casele
locuitorilor, în dependenţă de numărul şi starea economică a acestora. Conform
obiceiului pământului, de încartiruire erau scutiţi moşierii (în afară de categoriile
inferioare ale cestei stări sociale) şi slujitorii cultului: preoţii,
diecii, diecele, paracliserii şi starostii bisericeşti.
6. Prin intermediul
mazililor, ispravnicii aveau datoria de a cultiva în rândurile populaţiei
dragostea faţă de muncă[12].
După împărţirea administrativ-teritorială
a Basarabiei în conformitate cu Regulamentul organizării administrative din 29 aprilie
1818, prin dispoziţia din 19 octombrie 1818 a guvernatorului civil al Basarabiei
C.A. Catacazi, în funcţia de ispravnic au fost numiţi: în ţinutul Orhei –
funcţionarul de clasa a VIII-a Iamandi, în ţinutul Hotin – sulgerul
Gheorghe Ciugureanu (în locul funcţionarului de clasa a IX-a Stamati), în
ţinutul Iaşi – funcţionarul de clasa a IX-a Bodescu, în ţinutul Bender –
funcţionarul de clasa a IX-a Cazimir (în locul funcţionarului de clasa a X-a
Nicolae Salo), în ţinutul Akkerman – dvoreanul Alecu Pruncul şi în ţinutul
Ismail – funcţionarul de clasa a X-a Popovschi (în locul funcţionarului de
clasa a X-a Filodor)[13].
Potrivit dispoziţiei din 1 aprilie
1819, ispravnicii erau aleşi din rândul nobilimii basarabene, drept de care
beneficiau şi nobilii din guberniile interne ruse. Acest drept a fost aplicat
şi pentru ţinuturile Bender, Akkerman şi Ismail, în pofida faptului că în
aceste ţinuturi numărul nobililor era foarte redus. Ulterior, noul rezident
plenipotenţiar, contele M.S. Voronţov, analizând activitatea
ispravnicilor, raporta Administraţiei imperiale că administraţia poliţienească
locală din Basarabia se află într-o situaţie deplorabilă, iar cauza o vede în
modalitatea de alegere a ispravnicilor. M.S. Voronţov, care era un duşman
aprig al particularităţilor locale în sistemul administrativ al Basarabiei şi
un părtaş convins al includerii cât mai rapide a regiunii în sistemul economic
şi politic al Imperiului Rus, argumenta că postul de ispravnic este ocupat de persoane
lipsite de onestitate, care nu-şi îndeplinesc cu demnitate funcţiile, care nu
cunosc legislaţia şi chiar nici limba rusă, fapt ce cauzează prejudicii
serioase sistemului de administrare. Totodată, atenţiona că prejudiciile vor fi
mult mai mari în cazul în care din guberniile interne ruse cu puţin pământ vor
fi transferaţi în Basarabia, aşa cum se planifica, 20000 de ţărani de stat. El
scria că timp de 6-7 luni de la intrarea sa în funcţie au fost destituiţi de Consiliul
Suprem doi ispravnici şi câţiva asesori demascaţi în diferite crime, însă
locurile lor au fost ocupate de persoane tot atât de iresponsabile ca şi ei. La
ultima şedinţă au fost prezente 100 de persoane care vroiau să dețină posturi
administrative, iar numărul de posturi la care se pretindea era de 81. Respectiv,
la posturile administrative aproape că nu era concurs, iar în ţinuturile
Bender, Akkerman şi Ismail, unde erau numai 5 nobili, dintre care 4 nu dispuneau
de proprietate, posturile administrative erau ocupate de nobili din alte
ţinuturi. M.S. Voronţov aducea şi alte argumente, insistând ca ispravnicii
să fie numiţi de Coroană[14].
La 2 septembrie 1824, Comitetul de
Miniştri, luând în consideraţie obiecţiile contelui M.S. Voronţov, a dispus
ca ispravnicii şi asesorii să fie numiţi din partea Coroanei[15].
Unii istorici consideră că prin această măsură a fost lichidată metoda de administrare
despotică a judeţului[16].
Potrivit Regulamentului privind
administrarea Basarabiei din 29 februarie 1828, ispravnicii făceau parte
din Administraţia judeţeană, alcătuind judecătoria locală, deţinând posturile de
şefi ai acestor instituţii judiciare[17].
În 1860 ispravnicii au fost aleşi în posturi
de adunările nobiliare, nu aşa cum se practica înainte, când erau numiţi de Administraţia
regională[18].
[1] Ispravnicii au fost numiţi
în fruntea ţinuturilor prin reforma lui Constantin Mavrocordat din 1742.
[2] Instituţii
feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 237-239; Vasile
Breban. Dicţionar general al limbii române. Vol. I. – Bucureşti, 1992,
p. 489.
[3] În Rusia postul de ispravnic
a fost instituit în timpul domniei Ecaterinei a II-a, în 1775, şi a existat
până la lichidarea tribunalelor judeţene, în 1862.
[4] AISR, F. 1308,
inv. 1, 1816-1822, d. 8, f. 112 verso.
[5] П.Свиньин. Описание
Бессарабской области в 1816 году. – În: ЗООИД. – Одесса, 1867, т. VI, c. 223-234.
[6] ПСЗРИ. Собр. I, т. XXXV,
1818, № 27357. – СПб., 1830, с. 228.
[7] ANRM, F. 4,
inv. 1, d. 44, p. I, f. 56.
[8] Ibidem, f. 56-56verso.
[9] ANRM, F. 4,
inv. 1, d. 62, f. 28-38; Documentul este publicat integral în:
Alina Felea. Câteva documente privind
ispravnicii în Basarabia (1816-1818). – În: Revista de Istorie a Moldovei,
(Chişinău), 2009, nr. 4 (60), p. 207-211.
[14] ПСЗРИ. Собр. I, т. XXXIX,
1824, № 30048. – СПб., 1830, с. 510-511.
[15] Ibidem, p. 512.
[16] А.Накко. Бессарабская область в историческом, экономическом
и статистическом отношении
(рукопись). – Кишинев, 1879, с. 135-135 об.
[18] A.Nakko. Op. cit., p. 237.
