CERTIFICAT COMERCIAL (торговое свидетельство) – document
care acorda dreptul de a exporta mărfuri din Principatul Moldova şi din Ţara
Românească în ţările din Europa şi în guberniile ucrainene şi ruse, eliberat la
dispoziţia preşedinţilor Divanelor Moldovei şi Ţării Româneşti senatorilor S.S. Kuşnikov
şi V.I. Krasno-Milaşevici de către Divanul Moldovei în timpul războiului
ruso-turc din anii 1806-1812. Aceste documente conţin informaţii valoroase
despre volumul şi structura comerţului, legăturile pieţei moldoveneşti cu
pieţele europene, căile comerciale, sistemul vamal etc. Ele conţin şi
informaţii preţioase despre dezvoltarea diferitelor ramuri economice –
agricultura, creşterea animalelor şi meşteşugăritul. În certificatele comerciale
era indicat locul de reşedinţă al negustorului, cantitatea mărfii exportate,
locul de unde marfa a fost procurată şi locul de destinaţie a acesteia[1].
Prin eliberarea certificatelor comerciale se urmărea scopul de a reorienta
comerţul românesc de la pieţele tradiţionale europene spre piaţa internă rusă
şi de a asigura necesităţile mereu crescânde ale armatei ruse de ocupaţie
şi guberniile limitrofe cu produse agricole. S.S. Kuşnikov, într-un raport
din 16 ianuarie 1810 adresat comandantului suprem al armatei ruse cneazului
P.I. Bagration, scria: „…pe parcursul anului trecut, în baza cererilor
înaintate, eu am eliberat locuitorilor de aici aproape 600 de certificate, în
majoritate pentru Rusia”[2].
Despre măsurile
întreprinse de senatorii ruşi V.I. Krasno-Milaşe-vici şi S.S. Kuşnikov
în vederea încercărilor de a reorienta comerţul românesc de la pieţele
tradiţionale europene şi de a-l extinde spre guberniile interne ruse fac dovadă
datele paşapoartelor şi ale certificatelor comerciale eliberate de Divanul
Moldovei în anii 1808-1812, elucidate în Tabelul 13.
Tabelul 13
Numărul de certificate comerciale
cu dreptul de export
al mărfurilor din Moldova în
Rusia eliberate între anii 1808-1812*
Anii
|
Numărul total de certificate comerciale
|
Raportul,
în %, faţă
de 1808
|
Inclusiv în
guberniile ucrainene |
Raportul,
în %
|
1808
|
94
|
100,0
|
64
|
68,1
|
1809
|
144
|
153,2
|
110
|
73,4
|
1810
|
196
|
208,5
|
140
|
71,4
|
1811
|
283
|
301,1
|
172
|
60,8
|
În total
|
973
|
-
|
636
|
65,4
|
* Tabelul a fost alcătuit în baza analizei datelor paşapoartelor şi
ale certificatelor comerciale pe anii 1808-1812 (ANRM, F.1, inv.1, d. 63, 618, 1318, 2268, 3263, 3264, 3265, 4259
passim).
Datele Tabelului 13, deşi atestă o creştere considerabilă
a numărului de paşapoarte şi de certificate comerciale eliberate de Divanul
Moldovei pentru exportul mărfurilor în Rusia, totuşi nu demonstrează vădit
reorientarea comerţului moldovenesc de la pieţele tradiţionale europene spre
piaţa internă rusă. Pentru a elucida tabloul veridic al comerţului şi al
tendinţelor de reorientare a exportului moldovenesc, este necesar a compara
numărul total de paşapoarte şi certificate comerciale eliberate de Divanul
Moldovei cu numărul de paşapoarte şi certificate comerciale eliberate cu
dreptul de a exporta mărfuri în
Rusia. Analiza acestor date denotă că în 1809 din 605 paşapoarte şi certificate comerciale doar 144 (23,8%) au fost eliberate pentru exportul mărfurilor în Rusia, în 1811 din 632 doar 283 (44,8%), iar în 1812 din 741 doar 265 (35,8%)[3]. Prin urmare, nu putem vorbi despre o reorientare a comerţului moldovenesc spre pieţele ucrainene şi ruse, ci doar despre o extindere a legăturilor comerciale ale Moldovei cu guberniile interne ruse şi ucrainene.
Rusia. Analiza acestor date denotă că în 1809 din 605 paşapoarte şi certificate comerciale doar 144 (23,8%) au fost eliberate pentru exportul mărfurilor în Rusia, în 1811 din 632 doar 283 (44,8%), iar în 1812 din 741 doar 265 (35,8%)[3]. Prin urmare, nu putem vorbi despre o reorientare a comerţului moldovenesc spre pieţele ucrainene şi ruse, ci doar despre o extindere a legăturilor comerciale ale Moldovei cu guberniile interne ruse şi ucrainene.
Cu atât mai mult urmează să ţinem cont de faptul că, în
condiţiile când Moldova era ocupată de armatele ruse, iar în Divanul Moldovei
funcţia de preşedinte o deţinea consulul rus, o parte considerabilă a activităţii
comerciale era îndreptată în vederea satisfacerii cerinţelor armatei ruse şi
apărării intereselor economice şi politice ale Rusiei.
În acest caz, deşi de o reorientare a comerţului moldovenesc
spre piaţa internă rusă nu poate fi vorba, extinderea relaţiilor comerciale
ale Moldovei cu guberniile interne ruse au mărit numărul negustorilor
implicaţi în aceste relaţii. Dar, încercările nereuşite de reorientare a comerţului
moldovenesc spre pieţele ucrainene şi ruse[4],
întreprinse de senatorii ruşi, au avut semnificaţia lor. Ele au deschis negustorilor
alogeni – evrei, greci, armeni etc., destul de receptivi la diverse forme
şi căi de îmbogăţire, noi pieţe de desfacere a mărfurilor şi noi surse de acumulare
a capitalului comercial.
După anexarea Basarabiei la
Rusia, Administraţia imperială a folosit această practică a certificatelor
comerciale şi în relaţiile comerciale ale Basarabiei cu guberniile interne
ruse.
Necesitatea
introducerii certificatelor comerciale în efectuarea tranzacţiilor comerciale
cu guberniile ucrainene şi ruse a fost legată de particularităţile politicii
comercial-vamale a ţarismului în primii ani după anexarea Basarabiei la
Imperiul Rus, de separarea provinciei, până la 1 ianuarie 1831, de piaţa
internă rusă prin cordonul sanitaro-vamal de la Nistru. Pentru a reglementa
relaţiile comerciale ale Basarabiei cu guberniile ucrainene şi ruse,
toate actele comerciale legislative, adoptate până atunci atât de organele
imperiale, cât şi de cele regionale, au fost generalizate în decizia
Comitetului de Miniştri din 28 noiembrie 1816, ce constituie o etapă
importantă în dezvoltarea relaţiilor comerciale între Basarabia şi guberniile
ruse şi în integrarea regiunii în sistemul pieţei interne ruse. Decizia Comitetului
de Miniştri era alcătuită din 5 articole. Primele 4 articole prevedeau măsurile
în baza cărora urma să se efectueze comerţul exterior. În Basarabia nu era
permis importul mărfurilor interzise de tariful vamal din 1816, iar în cazul în
care acestea pătrundeau totuşi pe piaţa basarabeană, era aplicat regulamentul
despre confiscare. Până la constituirea vămilor permanente la hotarul de apus
al Basarabiei (în 1817) şi până la încasarea veniturilor vamale din Basarabia de
instituţiile de resort imperiale urma „să fie percepută, la hotarele ruseşti
(la Nistru – V.T.) de la toate
mărfurile străine, permise pentru import potrivit prevederilor tarifului din
1816, taxa vamală, cu respectarea tuturor dispoziţiilor legislaţiei comerciale
ruse”[5].
Negustorii primeau certificate comerciale
şi recipise în care se fixa cantitatea şi calitatea mărfii, data când marfa a fost
adusă, calea – terestră sau maritimă, persoana care a declarat marfa şi
taxa vamală la care marfa a fost supusă. Negustorilor, care transportau
mărfurile pe cale de tranzit prin Basarabia în Rusia, li se restituia taxa
vamală percepută la vămile şi posturile vamale de la Prut şi Dunăre, în baza
aceloraşi principii „...cum aceasta se efectuează cu mărfurile importate din
Finlanda”[6].
Importul diferitelor mărfuri străine din
Basarabia în Rusia permise de tariful vamal se efectua pe cale terestră doar
prin vama principală de la Dubăsari, care era înzestrată cu un număr necesar de
funcţionari, registre vamale şi ştampile, iar importul şi exportul pe cale
maritimă – doar prin vama principală din Odesa[7].
Ultimul articol reglementa relaţiile
comerciale dintre Basarabia şi guberniile interne ruse. Potrivit acestui
articol, toate mărfurile care erau produse în Basarabia erau permise pentru a fi
exportate în guberniile interne prin toate vămile şi posturile vamale aflate la hotarul dintre Rusia şi Basarabia, în baza certificatelor comerciale eliberate de Administraţia
regională ce urmau să confirme provenienţa autohtonă a acestor mărfuri[8]. Cât
priveşte mărfurile interzise deja importate din Basarabia în Odesa şi în vămile
şi posturile vamale de la Nistru, apoi, pornind de la faptul că importul a fost interzis nu la
insistenţa organelor civile din Basarabia şi nici a negustorilor, acestea nu erau
confiscate, dar în timp de 4 luni, începând de la data depistării lor, acestea
au fost permise pentru a fi scoase din guberniile ruse şi transportate sub
supraveghere riguroasă în Basarabia, iar din Basarabia şi Odesa – peste
hotare. Şi numai în cazul în care acest termen nu era respectat mărfurile urmau
a fi confiscate[9].
Despre această măsură au fost
înştiinţaţi negustorii şi industriaşii, care pentru exportul mărfurilor
basarabene în Rusia trebuiau să dispună de certificate comerciale pe care le puteau primi de la
ispravnic sau poliţia orăşenească, în baza cărora Departamentul II al Guvernului
Regional elibera un nou certificat comercial ce permitea exportul mărfurilor
peste Nistru[10]. La
insistenţa lui A.N. Bahmetev, poliţiştii erau obligaţi să indice de la
cine concret au fost cumpărate mărfurile, din ce localitate şi care anume
mărfuri – informație de a cărei veridicitate urmau să se convingă personal la
faţa locului. Pe viitor, Departamentul II elibera certificate comerciale doar
în baza unor decizii speciale[11].
La 27 iulie 1816, Departamentul
comerţului exterior, printr-o dispoziţie adresată şefului Districtului vamal
Dubăsari, cerea ca toate mărfurile importate din Basarabia, în baza certificatelor comerciale puse la
dispoziţie de Administraţia regională, să fie permise fără plata taxei vamale
prin toate vămile şi posturile vamale ale districtului vamal Dubăsari, în urma dispoziţiei acestuia[12].
Mărfurile importate în Rusia pe cale de tranzit prin Basarabia erau supuse la
hotarele de apus unei taxe vamale potrivit tarifului din 1816 şi erau însoţite de
un certificat
comercial care, fiind prezentat la vămile şi posturile vamale de la Nistru, scutea marfa de o nouă taxă vamală. Importul
mărfurilor străine, aprobat de tariful din 1816, era permis în Basarabia cu
încasarea taxei vamale – „vamei” ce constituia 3% ad valorem; însă, în cazul
în care mărfurile erau importate ulterior în guberniile ruse, la trecerea lor
peste Nistru pe cale terestră, prin vama de la Dubăsari, iar pe cale maritimă –
prin cea de la Odesa se încasa o taxă vamală potrivit tarifului, iar „vama” era
restituită[13].
La 2 aprilie 1817 Departamentul II al
Guvernului Regional a discutat dispoziţia din 14 martie a lui A.N. Bahmetev
privitor la obiecţiile făcute de şeful Districtului vamal Dubăsari Iuşnvevski
cu referire la încălcările pe care le fac evreii exportând mărfuri din
Basarabia. Pentru înlăturarea acestor încălcări, Departamentul a decis:
1.
Pentru exportul mărfurilor basarabene în guberniile
interne ruse negustorii urmează să dispună de certificate comerciale eliberate de ispravnici
sau de poliţia orăşenească locală – în baza cărora vor putea primi de la Departamentul
II alte certificate ce le-ar permite să exporte mărfurile prin vămile de la
Nistru.
2.
În certificatele eliberate de organele de poliţie urma
să se indice de la cine a fost cumpărată marfa, din ce localitate, care anume
produse au fost cumpărate, iar poliţia să se convingă la faţa locului despre
aceasta.
3.
Certificatele comerciale urmau să fie înmânate în Departamentul
II sub semnătura persoanelor responsabile, despre care fapt
i se raporta concomitent rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei A.N. Bahmetev[14].
i se raporta concomitent rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei A.N. Bahmetev[14].
La 6 aprilie 1817, măsurile de rigoare
au fost aduse la cunoştinţă, prin dispoziţia Departamentului II al Guvernului
Regional, organelor locale[15],
care urmau să le respecte.
În urma cererii negustorilor basarabeni
care comercializau mărfuri străine şi care n-au dovedit să treacă peste hotare
mărfurile interzise de tariful vamal din 1816, la 1 iulie 1817, în
conformitate cu dispoziţia lui A.N. Bahmetev, termenul pentru exportul
acestor mărfuri înapoi peste hotare a fost prelungit cu încă două luni –
până la 1 septembrie 1817[16].
La 8 iulie 1817, cu o cerere similară de a fi prelungit acest termen cu încă
o lună s-a adresat către A.N. Bahmetev societatea negustorilor armeni din
Chişinău, argumentând că „…numai în aşa termen ei vor dovedi să treacă de aici
mărfurile turceşti interzise de tarif”[17].
Însă, negustorii nu întotdeauna
îndeplineau cu stricteţe dispoziţiile guvernului. Astfel, la 16 septembrie
1817 ispravnicul de Codreni raporta Departamentului II al Guvernului Regional
că, deoarece după expirarea termenului stabilit – 1 septembrie – pentru
transportarea mărfurilor interzise peste hotare negustorii nu manifestă străduinţa
de a-şi transporta mărfurile interzise exportului, a interzis realizarea lor în
localitatea Leova[18].
În pofida faptului că decizia Consiliului
de Miniştri din 28 noiembrie 1816 acorda dreptul la exportul liber al
mărfurilor basarabene în guberniile interne ruse, prezenţa obligatorie a certificatelor comerciale crea mari
obstacole şi prejudicia exportul acestor mărfuri. În demersul înaintat de şeful
Districtului vamal Dubăsari Iuşnevski pe numele lui A.N. Bahmetev, acesta
semnala că este nemulţumit de abuzurile şi samavolniciile evreilor care
„cumpără în cantităţi destul de mari nuci, prune uscate, ceapă şi piei de oaie…,
însă nu transportă întreaga cantitate odată, dar în timp diferit şi în mici
cantităţi”[19]. Astfel, în lunile
octombrie-decembrie 1816 aceştia n-au exportat nici a patra parte din
cantitatea de mărfuri fixată în certificate şi transmit aceste certificate altor evrei. Ca
rezultat, a urmat dispoziţia lui A.N. Bahmetev din 14 martie
1817 adresată Departamentului II al Guvernului Regional, prin care se cerea ca
organele locale să „…elibereze fără plata taxei vamale numai acea cantitate de produse
pe care negustorii o au pregătită pentru export”[20], cu
stabilirea unui termen de 2 săptămâni, după a cărui expirare certificatele comerciale nu mai erau
valabile.
Restricţiile puse în exportul mărfurilor
basarabene în Rusia, obligaţia de a prezenta certificate comerciale eliberate
nu doar de Departamentul II al Guvernului Regional, dar şi de ispravnici sau
poliţia locală creau mari dificultăţii burgheziei comerciale, prejudiciindu-i veniturile.
A.N. Bahmetev scria la 19 septembrie
1817 Departamentului II al Guvernului Regional, având ca temei plângerile
negustorilor care comercializau cereale, că „…această măsură, din diferite
considerente, este împovărătoare pentru industriaşi, îndeosebi pentru cei ce
locuiesc în localităţi îndepărtate de oraşul regional”[21]. Cu
atât mai mult că grâul şi alte cereale nu sunt aduse de peste hotare, ci sunt
produse de Basarabia şi exportul lor peste Nistru în guberniile ruse, potrivit
deciziilor instanţelor superioare, urmează a fi scutit de taxele vamale. A.N. Bahmetev
considera că negustorii basarabeni care comercializează cereale urmează să fie
susţinuţi de stat, iar exportul acestor mărfuri peste Nistru să fie permis doar
în baza certificatelor
comerciale eliberate de poliţia orăşenească sau cea judeţeană din localitatea de unde
cerealele sunt exportate[22].
Pornind de la numeroasele cereri
ale cercurilor comercial-industriale din Basarabia şi având sprijinul
rezidentului plenipotenţiar A.N. Bahmetev, Administraţia regională face
unele cedări în ce priveşte eliberarea certificatelor comerciale.
La 25 septembrie 1817, Departamentul
II discută propunerile lui A.N. Bahmetev în vederea adoptării unor măsuri
ce vor eficientiza exportul liber în Odesa al grâului şi al altor produse
cerealiere”[23]. În acest scop, Guvernul
Regional, pornind de la faptul că grâul şi alte cereale nu sunt importate de peste
hotare, dar sunt produse de Basarabia, a decis să fie permis exportul lor peste
Nistru în guberniile ruse doar în baza certificatelor comerciale eliberate de poliţia orăşenească
sau judeţeană din acele localităţi în care este produsă marfa[24].
La 29 septembrie 1817, Departamentul
II al Guvernului Regional anunţă toţi ispravnicii judeţeni ca aceştia să ia
măsurile de rigoare privind mărfurile interzise de tariful vamal din 1816: să
înregistreze aceste mărfuri şi să le sigileze pentru a fi confiscate[25].
Dar, aceste dispoziţii şi restricţii nu
totdeauna erau respectate. În noile circumstanţe, oficialităţile regionale erau
nevoite să le aplice din nou. Astfel, după raportul prezentat de şeful Districtului
vamal Dubăsari privind încălcările comise la exportul vinului de Basarabia
(cazul negustorului evreu Leiba Moişcovici, cu al cărui certificat comercial a exportat vin
peste Nistru negustorul grec din Nejin, cu viză de reşedinţă în Criuleni,
T.Piper – 550 vedre şi mic-burghezul din Dubăsari H.Zeilinger – 1100
vedre, la care au fost găsite butoaie din Moldova de peste Prut)[26], a urmat
decizia din 6 decembrie 1822 a noului rezident plenipotenţiar I.N. Inzov
adresată Departamentului II. Iar la 8 decembrie Administraţia Financiară a
prescris tuturor organelor de poliţie „…ca acestea, eliberând certificate pentru exportul
mărfurilor basarabene, să se convingă preventiv la faţa locului unde se
planifică a fi exportat vinul, de la cine a fost el cumpărat şi cine urmează
să-l treacă peste Nistru”[27]. Mai
mult ca atât. În urma corespondenţei cu ministrul de Interne, contele V.P. Kociubei,
privind exportul mărfurilor basarabene în Rusia, permis potrivit deciziei
Consiliului de Miniştri din 28 noiembrie 1816, la 16 decembrie 1822 I.N. Inzov
a propus Guvernului Regional „…ca, de fiecare dată, certificatele pentru exportul
produselor de provenienţă basarabeană să fie eliberate doar cu acordul guvernului”[28].
Ulterior, la 24 ianuarie 1823, Administraţia
Financiară, printr-o dispoziţie specială, a adus la cunoştinţă că certificatele eliberate de poliţia
orăşenească sau judeţeană trebuie să fie semnate şi de procurorii de ţinut,
fapt prin care s-ar confirma suplimentar că produsele sau mărfurile indicate în
certificatele comerciale sunt produse sau cumpărate anume aşa cum este indicat
în aceste documente[29].
Pentru a înlătura orice abuz ce putea
avea loc în exportul mărfurilor basarabene (al prunelor, nucilor, vinului etc.)
în Rusia, guvernatorul civil al Basarabiei a propus, la 9 noiembrie 1823,
ca certificatele
comerciale să fie eliberate de poliţia judeţeană numai după ce persoana care
vinde aceste produse va depune jurământ că ele sunt de provenienţă autohtonă,
însă nicidecum de ocolaşi[30]. În
aşa fel, erau supuşi jurământului nu doar stăpânii produselor, dar şi alte
persoane (în caz dacă produsele erau cumpărate de la ele) în prezenţa
ispravnicului sau poliţiei şi a preotului care au primit jurământul[31]. La
14 noiembrie 1823 a urmat decizia Administraţiei Financiare de a se lua de
la negustorii veniţi din altă parte mărturii despre realizarea concretă a mărfurilor[32].
La 8 decembrie 1823 a urmat o altă
dispoziţie, de data aceasta a Administraţiei Financiare, adresată organelor de poliţie,
în care acestora li se indica ca mărfurile exportate din Basarabia în Rusia,
atât de provenienţă locală, cât şi alte mărfuri, să fie confirmate de procurorii
de ţinut[33].
Exportul mărfurilor din Basarabia în
guberniile interne ruse era frânat şi de diverşi factori externi. La 8 octombrie
1824, în legătură cu răspândirea ciumei în Principatele Române, şeful
serviciului de carantină din Dubăsari a dat dispoziţia să fie interzis exportul
în Rusia, prin posturile vamale Parcani şi
Maiaki, a mărfurilor care uşor pot fi afectate de ciumă, argumentând că
Principatele nu dispun de serviciile sanitare respective[34].
Pentru a evita răspândirea ciumei, organele regionale erau rugate să indice, la
eliberarea certificatelor
comerciale, punctul de carantină prin care urmează a fi transportată marfa.
La 8 noiembrie 1824 a urmat o nouă
dispoziţie a Guvernului Regional adresată organelor locale, potrivit căreia în
timpul acordării certificatelor comerciale pentru exportul mărfurilor în Rusia
procurorii de ţinut sunt obligaţi să-i impună pe vânzătorii de produse să
depună jurământ că mărfurile sunt de provenienţă autohtonă[35].
Prin urmare, prezenţa obligatorie a certificatelor comerciale pentru exportul
mărfurilor din Basarabia a constituit un obstacol serios în extinderea relaţiilor
comerciale cu guberniile limitrofe şi statele străine, respectiv şi în
acumularea capitalului comercial de către burghezia comercială.
Certificatele comerciale sunt
depozitate în fondul „Guvernul Regional al Basarabiei” (F.5) şi, parţial, în
fondul „Cancelaria guvernatorului Basarabiei” (F.2) a ANRM şi conţin variate
informaţii valoroase atât despre exportul mărfurilor basarabene în guberniile
interne ruse, cât şi peste hotare. Aceste izvoare reflectă perioada 1817-1830 –
de la adoptarea deciziei Comitetului de Miniştri din 28 noiembrie 1816 (ce
permitea exportul liber al mărfurilor basarabene peste Nistru) până la
suprimarea, la 26 septembrie 1830, a cordonului vamal de la Nistru. În
aceste izvoare era indicat locul de reşedinţă al negustorului, de unde şi de la
cine a fost cumpărată marfa, caracterul mărfii, cantitatea şi calitatea,
greutatea sau mărimea acesteia, vama prin care marfa urma să fie transportată
şi locul de destinaţie – fie în guberniile ruse sau peste hotare.
Certificatele comerciale conţin un material concret privind numele
comerciantului, starea lui socială, iar uneori şi cea etnică, activitatea
comercială – operaţiile comerciale efectuate de el pe parcursul anului
respectiv. Aceste izvoare conţin şi anumite informaţii despre politica
comercială a ţarismului în Basarabia; astfel, la sfârşitul textului erau
indicate legile în baza cărora era permis exportul mărfurilor din regiune.
Certificatele comerciale ne dau
posibilitatea de a studia nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie din
Basarabia (în sfera agriculturii, creşterii vitelor, meşteşugăritului etc.),
activitatea negustorilor basarabeni, a celor din guberniile ruse şi de peste
hotare, căile comerciale şi modalitatea de transportare a mărfurilor, cererea
şi oferta la mărfurile basarabene pe piaţa internă rusă etc.
Analiza celor circa 1200 de certificate comerciale, ca surse istorice,
eliberate de administraţia regională între anii 1817-1826, ne permite să
concluzionăm că în baza lor pot fi studiate nu numai caracterul relaţiilor
comerciale ale Basarabiei cu guberniile ruse şi statele vecine, cerinţele
pieţei interne ruse la mărfurile basarabene, dar şi nivelul de dezvoltare a celor
mai importante ramuri economice din provincie, caracterul marfar al
gospodăriilor ţărăneşti şi moşiereşti, modul de antrenare a acestora în
relaţiile de piaţă etc.[36]
Un izvor important în studierea
dinamicii numerice, a componenţei etnice şi a nivelului de avere a burgheziei
comerciale din Chişinău, precum şi a gradului de implicare a acesteia în
diferite activităţi comercial-industriale, îl formează datele certificatelor comerciale sau datele
despre capitalul comercial declarat, depozitate în fondul „Duma orăşenească din
Chişinău” (F.75). El conţine cererile negustorilor pentru a se înscrie în
ghildele comerciale, la fel şi copiile certificatelor comerciale eliberate.
După aplicarea în Basarabia, începând cu 1 ianuarie 1831, a Regulamentului
ghildelor din 26 septembrie 1830, toţi comercianţii – negustorii, mica
burghezie şi ţărănimea comercială – erau stratificaţi, asemănător celor
din guberniile interne ruse, în ghilde, fiind obligaţi să declare capitalul
comercial pentru a fi înscrişi în ghildele comerciale. Cererile depuse de negustori
în Duma orăşenească din Chişinău reflectă nu doar categoria ghildei potrivit
capitalului comercial declarat, dar conţin şi un material valoros despre componenţa
familiei negustorului şi vârsta membrilor ei, apartenenţa etnică (deşi nu
totdeauna), despre impozitul fiscal în cazul în care negustorul nu beneficia de
privilegii etc. Certificatele comerciale sunt acele documente în baza cărora
negustorii făceau comerţul şi achitau taxele vamale. Certificatele comerciale
negustoreşti au fost împărţite în trei categorii: certificate comerciale de ghilda
întâi, de ghilda a doua şi de ghilda a treia. Certificate comerciale de ghilda
întâi deţineau negustorii care dispuneau de un capital comercial ce constituia
50 mii rub., de ghilda a doua – 20 mii rub. şi de ghilda a treia –
8 mii rub. Certificatele
comerciale de ghilda întâi şi a doua acordau negustorilor drepturi egale în
activitatea comercial-industrială, şi anume: dreptul de a practica comerţul
angro intern şi extern cu mărfuri ruseşti şi străine; de a avea în posesie vase
comerciale şi de a practica comerţul pe mare şi râuri; de a dispune de magazine,
depozite, beciuri pentru depozitarea mărfurilor şi efectuarea comerţului angro;
de a avea în proprietate fabrici şi uzine (în afară de cele care produceau rachiu,
asupra cărora deţineau monopolul nobilii) cu dreptul de a realiza, cu
amănuntul, mărfurile fabricate, fără plata suplimentară a prestaţiilor; de a se
ocupa cu transferul de bani în diferite oraşe; dreptul de concesiune; de a încheia
contracte etc. Certificatele comerciale de ghilda a treia acordau negustorilor
dreptul de a se ocupa cu comerţul cu amănuntul nu numai în oraşul unde
negustorul avea viză de reşedinţă, dar şi în judeţ; ei aveau dreptul să vândă
mărfuri ruseşti şi mărfuri străine pe care le cumpărau de la negustorii primelor
două ghilde, să aibă în proprietate fabrici şi uzine, cârciume, hanuri, să se
ocupe cu meşteşugăritul etc. Drepturile şi obligaţiunile de ghildă fixate în
certificatul comercial urmau că fie respectate şi îndeplinite cu stricteţe de către
negustor[37].
În determinarea dinamicii numerice a burgheziei
comerciale din Chişinău un rol important revenea certificatelor comerciale
eliberate de Duma orăşenească pentru declararea capitalului comercial. Analiza
acestor izvoare, sistematizate în Tabelul 14, scot în evidenţă procesele ce
aveau loc în cadrul acestei stări sociale după adoptarea Regulamentului
ghildelor din 26 septembrie 1830.
Tabelul 14
Dinamica certificatelor comerciale puse la dispoziţie de
Duma orăşenească din Chişinău burgheziei comerciale
între anii 1831-1855*
Anii
|
Categoria ghildei
|
Numărul total
|
În medie anual
|
Numărul de
certificate
comerciale
(în %) faţă de 1831-1835
|
||
I
|
II
|
III
|
||||
1831-1835
|
24
|
133
|
1569
|
1726
|
345
|
100,0
|
1836-1840
|
15
|
83
|
1110
|
1208
|
242
|
70,9
|
1841-1845
|
58
|
160
|
1166
|
1384
|
277
|
80,2
|
1846-1850
|
51
|
192
|
1151
|
1394
|
279
|
80,8
|
1851-1855
|
51
|
166
|
1241
|
1458
|
292
|
84,5
|
* Tabelul a fost alcătuit în baza datelor sistematizate cu privire la
certificatele comerciale eliberate burgheziei comerciale de Duma orăşenească
din Chişinău în anii 1831-1855 (ANRM,
F. 75, inv. 1, d. 474, 526, 528, 576, 619, 674, 753, 810, 888,
906, 1033, 1130, 1157, 1197, 1245, 1307, 1377, 1438, 1575, 1606, 1618, 1625,
1665, 1694, 1722, 1723, 1751, 1755).
Datele Tabelului 14 confirmă că burghezia comercială din
Chişinău era constituită în mare parte din negustori de ghilda a treia. Numărul
negustorilor a crescut considerabil îndeosebi între anii 1831-1835, deoarece
în această perioadă ei au fost scutiţi completamente de plata taxei pentru
certificatele comerciale. După 1835, când negustorii au fost impuşi să
plătească o pătrime din taxă, iar în ultimii doi ani – jumătate, numărul
certificatelor comerciale s-a micşorat brusc. Conform altor izvoare, numărul
negustorilor de ghildă din Chişinău s-a micşorat de la 319 în 1835 până la 271 în 1836 şi până la 227 în 1842. Abia din anul
1843 numărul negustorilor a început din nou să crească[38].
Dacă luăm în consideraţie întreaga perioadă de 25 de ani, constatăm că numărul
certificatelor comerciale s-a micşorat (cu mici oscilaţii) de la 1726 în primii
cinci ani până la 1458 certificate în ultimii cinci ani.
Datele certificatelor comerciale pentru sfârşitul anilor
’40 – mijlocul anilor ’60 ai sec. al XIX-lea au fost sistematizate de către
organele regionale şi sunt depozitate în fondul „Administraţia Financiară a Basarabiei”
(F.134). Deoarece negustorii erau împărţiţi în „creştini”, greci, armeni şi
evrei (sursa nu reflectă cu înaltă veridicitate componenţa etnică a „creştinilor”,
grecii şi armenii fiind evidenţiaţi separat, iar ceilalţi negustori –
ruşi, ucraineni, bulgari, moldoveni, găgăuzi, germani etc. formau categoria
generală de „creştini”), este imposibil a depista aceste etnii. Totuşi,
certificatele comerciale, ca izvoare istorice, prezintă un deosebit interes în
studierea componenţei şi a dinamicii numerice a burgheziei comerciale din Basarabia.
Datele referitor la apartenenţa etnică a negustorilor
din Chişinău la sfârşitul anilor ’30 – începutul anilor ’40 ai sec. al
XIX-lea sunt sistematizate în Tabelul 15.
Tabelul 15
Dinamica numerică şi componenţa
etnică a burgheziei comerciale din Chişinău şi numărul certificatelor
comerciale eliberate la
sfârşitul anilor ’30 –
începutul anilor ’40 ai sec. al XIX-lea*
Anii
|
Apartenenţa etnică
|
Numărul total
|
Raportul,
în %
|
|||||||||||
Evrei
|
Velicoruşi
|
Greci
|
Bulgari
|
Armeni
|
Moldoveni
|
Ucraineni
|
Germani
|
Sârbi
|
Italieni
|
Austrieci
|
Neidentificaţi
|
|||
Numărul certificatelor comerciale eliberate
|
||||||||||||||
1838
|
53
|
49
|
40
|
33
|
12
|
12
|
4
|
1
|
-
|
-
|
-
|
17
|
221
|
21,0
|
1839
|
67
|
39
|
35
|
34
|
11
|
11
|
2
|
1
|
-
|
-
|
1
|
6
|
207
|
19,6
|
1840
|
71
|
44
|
35
|
28
|
12
|
7
|
1
|
2
|
-
|
-
|
-
|
-
|
200
|
19,0
|
1841
|
80
|
40
|
40
|
29
|
12
|
4
|
1
|
1
|
1
|
1
|
-
|
12
|
221
|
21,0
|
1842
|
79
|
33
|
35
|
32
|
12
|
3
|
2
|
-
|
2
|
1
|
-
|
6
|
205
|
19,4
|
În total
|
350
|
205
|
185
|
156
|
59
|
37
|
10
|
5
|
3
|
2
|
1
|
41
|
1054
|
100,0
|
În %
|
33,2
|
19,4
|
17,6
|
14,8
|
5,6
|
3,5
|
0,9
|
0,5
|
0,3
|
0,2
|
0,1
|
3,9
|
100,0
|
-
|
*ANRM, F. 75, inv. 1, d. 752, f.1-233
verso; d. 754, f. 151-151 verso, 211-211 verso, 229-229 verso, 290,
334-334 verso; d. 810, f. 391-398; d. 860, f. 1-200;
d. 892, f. 1-279; d. 957, f. 1-501.
Datele Tabelului 15 confirmă cu lux de
amănunte că în comerţul capitalei rolul de bază revenea evreilor care deţineau
33,2% din numărul certificatelor comerciale eliberate de Duma orăşenească din
Chişinău, velicoruşilor – 19,4%, grecilor – 17,6%, bulgarilor –
14,8%, armenilor –5,6% şi moldovenilor – 3,5%. Rolul celorlalte etnii
în comerţul din Chişinău era neînsemnat. Este semnificativ faptul că dacă
pentru negustorii evrei, velicoruşi, greci, bulgari şi armeni este
caracteristică o situaţie cât de cât stabilă, pentru moldoveni este specifică
tendinţa de reducere a numărului de negustori, ceea ce corespunde scopului
politicii comerciale promovate de ţarism în Basarabia.
[1] A se vedea, spre exemplu, conţinutul celor 741 de certificate
comerciale eliberate de Divanul moldovenesc în perioada ianuarie-octombrie
1812: ANRM, F.1, inv.1, d. 4259, f. 1-109.
[2] ANRM, F. 1, inv. 1,
d. 2268, f. 13.
[3] В.Н. Томулец. Торговые
связи Молдавии с украинскими губерниями в период русско-турецкой войны
1806-1812 годов. – În: 370 pokiв Хотиньской віини. Тези доповідней
Міжнародной науковоі конференціі. – Чернівці, 1991, с. 64.
[4] V.N. Tomuleț. Op. cit., p. 63-65.
[5] AISR, F. 1263,
inv. 1, d. 101, f. 681-681 verso.
[6] Ibidem, f. 681 verso.
[7] Ibidem, f. 682.
[8] Ibidem, f. 682-682
verso. Pentru exportul mărfurilor basarabene în guberniile ruse se stabilea un
termen de 2 săptămâni, după care certificatul comercial nu mai era valabil (ANRM, F. 5, inv. 1, d. 15,
f. 126-126 verso).
[9] AISR, F. 1263,
inv. 1, d. 101, f. 682 verso-683.
[10] AISR, F. 1263,
inv. 1, d. 101, f. 6-6 verso.
[11] ANRM, F. 5,
inv. 2, 1824, d. 690, f. 6 verso.
[12] Ibidem, f. 4 verso.
[13] Ibidem, f. 5.
[14] ANRM, F. 5,
inv. 2, 1824, d. 690, f. 22-25.
[15] Ibidem, inv. 3,
d. 585, f. 48-50.
[16] Ibidem, f. 53 verso-54.
[17] Ibidem, f. 58.
[18] Ibidem, d. 586,
f. 1.
[19] ANRM, F. 5,
inv. 2, 1824, d. 690, f. 5 verso.
[20] Ibidem, f. 6.
[21] Ibidem, d. 586,
f. 9.
[22] Ibidem, f. 9 verso.
[23] ANRM, F. 5,
inv. 2, 1824, d. 690, f. 10.
[24] Ibidem, f. 10-10 verso.
[25] Ibidem, f. 19-26.
[26] Ibidem, d. 586,
f. 6 verso-7.
[27] Ibidem, f. 8.
[28] ANRM, F. 3,
inv. 1, d. 444, f. 12-12 verso.
[29] Ibidem, f. 8 verso.
[30] Ibidem, f. 8 verso-9.
[31] Ibidem, f. 9 verso.
[32] Ibidem, f. 11.
[33] Ibidem, f. 12.
[34] ANRM, F. 5,
inv. 2, 1824, d. 690, f. 22.
[35] Ibidem, f. 25-28.
[36] Despre însemnătatea
certificatelor comerciale ca sursă documentară în studierea relaţiilor
comerciale ale Basarabiei cu guberniile interne ruse a se vedea mai detaliat:
В.Н. Томулец. Торговые связи Бессарабии с внутренними губерниями
России в 1812-1830 гг. (по данным торговых свидетельств). – În: Известия АН МССР. Серия
общественных наук. – Кишинев,
1984, №2, с. 67-70;
Idem. Торговые свидетельства – как источник изучения
торговли Бессарабии с другими губерниями России (1812-1830 гг.). – În: Известия Академии Наук Молдавской
ССР. Серия общественных наук. – Кишинев,
1988, №3, с. 71-73;
Idem. Certificatele
comerciale – sursă importantă în studierea componenţei etnice şi dinamicii numerice a burgheziei comerciale din Basarabia (1812-1868). – În: Conferinţa corpului
didactico-ştiinţific „Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM pe anii 2000-2002”. 30 septembrie – 6 octombrie 2003. Rezumatele comunicărilor. Ştiinţe socioumanistice. Volumul II. – Chişinău, 2003, p. 165-166.
comerciale – sursă importantă în studierea componenţei etnice şi dinamicii numerice a burgheziei comerciale din Basarabia (1812-1868). – În: Conferinţa corpului
didactico-ştiinţific „Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM pe anii 2000-2002”. 30 septembrie – 6 octombrie 2003. Rezumatele comunicărilor. Ştiinţe socioumanistice. Volumul II. – Chişinău, 2003, p. 165-166.
[37] Certificatele comerciale
eliberate burgheziei comerciale din Basarabia în anii ’30-’50 ai sec. al
XIX-lea au fost analizate detaliat în: Valentin Tomuleţ. Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi influenţa ei
asupra constituirii burgheziei comerciale (1812-1868). – Chişinău,
2002, p. 399-423.
