CONCESIONAR (откупщик) – persoană care deţine dreptul de a exploata
anumite servicii publice sau bunuri ale statului[1],
adună impozite, dări, comercializează băuturi alcoolice etc. În cazul Basarabiei
erau date în concesie nu doar unele dări şi prestaţii încasate de stat, dar şi pământuri
ale moşierilor[2].
[1] Vasile Breban. Dicţionar general al limbii române. Vol.
I. – Bucureşti, 1992, p. 199.
[2] A se vedea mai detaliat: Concesiune.
CONCESIUNE (откупное содержание) – sistem de încasare a impozitelor în
prima jumătate a sec. al XIX-lea în Basarabia, când statul, pentru o anumită
plată, acorda acest drept unor persoane particulare. Un asemenea sistem era
impus, de regulă, de guvernul rus, periferiilor naţionale, când legăturile cu
centrul sunt slabe, când lipsesc date precise despre populaţia acestor
teritorii. În plus, ţarismul a păstrat tradiţia care exista în Ţările Române
potrivit legilor şi obiceiurilor locale, când statul dădea în concesiune
adunarea impozitelor şi dărilor, comercializarea băuturilor spirtoase, locurile
saline etc. Potrivit unor surse de arhivă, sistemul de concesiune a fost
stabilit de Divanul Moldovei în 1806[1], când
turcii şi tătarii au fost expulzaţi din acest teritoriu. De atunci veniturile de
stat sunt date în concesiune concesionarului principal, care ulterior „…le dă
pe părţi, pentru câştiguri mari, diferitelor persoane, în special evreilor,
care anual le majorează”[2].
Aceeaşi modalitate de concesionare
a veniturilor de stat a fost aplicată şi în Basarabia după anexarea ei în 1812
la Rusia. La 21 aprilie 1815 Comitetul de Miniştri confirmă concesionarea
veniturilor de stat încă pentru un an de zile, în baza aceloraşi principii ca
şi în anii precedenţi. Pornind de la faptul că regiunea anexată era necunoscută
pentru instituţiile imperiale, în Basarabia urma să fie trimis un funcţionar,
împuternicit să studieze modalităţile de administrare a regiunii, iar
guvernatorul I.M. Hartingh a primit dispoziţii să i se acorde ajutorul necesar[3].
Ţinând cont de
faptul că după anexarea Basarabiei la Rusia păturile largi ale populaţiei –
ţăranii şi orăşenii, nu dispuneau de bani pentru a putea lua în concesiune
perceperea impozitelor de stat, acest drept, de regulă, nimerea în mâinile
negustorilor şi moşierilor. Acest fapt este confirmat nu doar de numeroase
izvoare de arhivă, dar şi de contemporani. Iar în condiţiile când în Basarabia
lipsea o stare socială, bine structurată – burghezia comercială, când
ţarismul foloseşte cele mai diverse metode pentru a atrage în teritoriul nou-anexat
negustori străini şi din guberniile interne ruse, concesionarea atât a impozitelor
către stat, cât şi a unor ramuri economice aparte nimerește în mâinile
alogenilor. În 1814 unităţile de măsură şi greutate existente în Basarabia au
fost date în concesiune negustorului de ghilda întâi din Odesa Vasile Portnov,
pentru o sumă de 1500 de lei[4].
În 1819 Guvernul Regional acordă dreptul de a deţine în concesiune comercializarea
lumânărilor în oraşul Chişinău, pentru o perioadă de un an (25 septembrie
1819 – 25 septembrie 1820), negustorului Constantin Mihailov[5].
Pentru a deţine acest drept, C.Mihailov a achitat în folosul oraşului o sumă de
3000 de lei şi a prezentat un gaj în valoare de 12500 lei[6].
Dreptul de concesiune era reglementat de contractul alcătuit în iulie 1819 de
Guvernul Regional şi semnat de Constantin Mihailov[7].
Contractul îl apăra pe concesionar, pe o anumită perioadă de timp, de o
posibilă concurenţă din partea negustorilor străini şi a celor din guberniile interne
ruse ce se ocupau cu acest comerţ. Spre exemplu, negustorii şi industriaşii din
guberniile interne ruse puteau vinde lumânări în Chişinău doar cu ridicata,
cantitatea minimă fiind nu mai puţin de 3 puduri. Comercializarea unei
cantităţi mai mici sau cu amănuntul era strict interzisă[8].
În acelaşi an unităţile de măsură: runştucul sau cotul, arşinul, mortasipia şi
magalitul au fost date în concesiune negustorului din Odesa Vasile Ciaplâghin[9].
În 1820 aceleaşi unităţi de măsură, după 4 zile de licitaţie, la care, alături de
negustorii locali, au participat şi negustori din guberniile interne ruse
(inclusiv negustorul Vasile Ciaplâghin), au fost date la 15 noiembrie în
concesiune negustorului Gadji Ivan Gavrilovici, pentru o sumă de 6500 rub.
şi un gaj în valoare de 5500 ruble.[10]
La 17 ianuarie 1825
Consiliul Suprem al Basarabiei, la cererea guvernatorului general al Novorosiei
şi rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei M.S. Voronţov din 22 decembrie
1824, a interzis de a mai da în concesiune pe pământurile statului următoarele
taxe: avaet, dijma, desetina, goştina şi vădrăritul, interzicând de a mai
încasa aceste taxe de la ţăranii de stat, înlocuindu-le cu un impozit fix, de la
ţăranii ce deţineau 30 desetine de pământ încasându-se o dijmă în bani în valoare
de 23 rub. 50 kop. Aceasta în afara birului, dajdiei şi prestaţiilor locale
pe care ţăranii de stat urmau să le plătească, birul constituind 10 rub., iar dajdia – 9 rub. 35 kop. Toate aceste taxe erau încasate
în monede ruseşti, în schimbul celor turceşti încasate anterior: 150 lei echivalau
cu 100 rub. asignate[11].
Datele privind concesionarea
veniturilor orăşeneşti din Chişinău sunt sistematizate în Tabelul 20.
Tabelul 20
Concesionarea
veniturilor din Chişinău în anii 1828-1829*
Denumirea veniturilor
date în concesiune**
|
Cui aparţinea sistemul de concesiune
|
Anii
|
|
1828
|
1829
|
||
(în ruble)
|
|||
Cântarul orăşenesc
|
Z.Averbuh
|
3450
|
4005
|
Vânzarea lemnului şi trăsurilor
|
G.Lazarevici
|
801
|
700
|
Păşunatul vitelor***
|
Ş.Durleşteanu
|
555
|
253
|
Tăiatul vitelor în abatoare***
|
Z.Tanliev
|
401
|
355
|
Morile***
|
Z.Tanliev
|
30
|
20
|
Arşinul
|
Ia.Danmaiski
|
100
|
160
|
Mortasipia
|
G.Lazarevici
|
1225
|
1260
|
Runştucul
|
C.Dimitriu
|
1401
|
2500
|
Desetina
pentru cultivarea cerealelor***
|
Ş.Durleşteanu
|
1870
|
3000
|
Magalitul
|
C.Dimitriu
|
1425
|
2300
|
În total
|
9857
|
14553
|
|
* ANRM, F. 75, inv. 1,
d. 422, f. 1 verso-2 verso.
** În Tabel nu a fost inclusă taxa încasată din suburbia Buiucani, ce
include zeciuiala pentru cultivarea cerealelor, viţei-de-vie, livezilor,
diferitelor cereale, cositul fânului, păşunatul vitelor şi tăiatul lor în
abatoare, care au fost date în concesiune locuitorului din Chişinău E.Kuzneţov,
pentru o sumă de 1300 rub. – în 1828 şi de 2825 rub. – în
1829.
***
Situate pe pământurile oraşului.
În Rusia, valorificarea unor
monopoluri pe care le avea statul (vânzarea produselor alcoolice, extragerea
sării, perceperea impozitelor etc.) era realizată prin concesionarea acestor
drepturi unor persoane private, care achitau vistieriei suma stabilită în urma
unui concurs de oferte. În conformitate cu legea din 14 noiembrie 1824, dreptul de a contracta concesiuni îl aveau negustorii de ghildă[12], dar
şi mic-burghezii pentru o sumă nu mai mare de 4000 rub. asignate[13].
Cele mai importante dări şi
prestaţii impuse atât populaţiei rurale, cât şi celei urbane (în afară de bir) erau date în concesiune chiar din
primii ani după anexarea Basarabiei la Rusia – fapt constatat de majoritatea
cercetătorilor preocupaţi de problema ţărănească[14].
Deşi
Regulamentul Provizoriu includea un articol special ce prevedea scutirea locuitorilor Basarabiei de orice capitaţie[15] pe o perioadă de 3 ani[16], acest decret a rămas, de fapt, doar pe hârtie, deoarece impozitele erau luate de către boieri în folos propriu, fie erau date în concesiune.
Regulamentul Provizoriu includea un articol special ce prevedea scutirea locuitorilor Basarabiei de orice capitaţie[15] pe o perioadă de 3 ani[16], acest decret a rămas, de fapt, doar pe hârtie, deoarece impozitele erau luate de către boieri în folos propriu, fie erau date în concesiune.
Darea
în concesiune a impozitelor, care a existat până la începutul anilor ’20 ai
sec. al XIX-lea, avea loc anual (la 20 aprilie) şi se desfăşura după
sistemul de licitaţie, iar dreptul de a percepe impozitele îl primea acel
concesionar care propunea cea mai mare sumă de bani. Primind dreptul de a percepe
impozitele în cursul unui an, concesionarul se străduia să-şi recupereze prin
toate mijloacele suma depusă, sporind-o de 2-5 ori, pe seama ţăranilor.
Deseori, obţinând dreptul de a concesiona impozitele, concesionarul principal
„…le dădea ulterior, din numele său, câtorva contractanţi pe părţi, pe timp de un
an, cu o dobândă sporită: aceştia din urmă, pentru a-şi recupera banii
investiţi şi a obţine câştig, foloseau cele mai diverse mijloace, în urma
aplicării cărora locuitorii erau asupriţi şi ruinaţi”[17].
Sursele
de venit care erau date în concesiune imediat după anexarea Basarabiei la Rusia
erau alcătuite din:
1.
Concesionarea
târgurilor, satelor şi salinelor din sudul Basarabiei.
2. Concesionarea
vânzării rachiului în cetăţile Bender, Akkerman, Chilia, Ismail, Hotin şi
suburbiile lor.
3. Concesiunea
vânzării vinului, berii şi mierii în cetăţile Bender, Akkerman, Chilia, Ismail,
Hotin şi suburbiile lor; închirierea caselor şi prăvăliilor de stat din aceste
cetăţi, rămase de la turci.
4. Concesionarea
goştinii, desetinei şi vădrăritului.
5. Concesionarea
vămilor din momentul închiderii hotarului, în scopul prevenirii pătrunderii
molimei.
6. Concesionarea
moşiilor din ţinutul Hotin[18],
nerevendicate de nimeni, după plecarea turcilor, şi rămase în subordinea
Guvernului provinciei Basarabia[19].
S.I. Kornilovici face o altă
clasificare a veniturilor de stat care erau date în concesiune:
1. Taxa în bani încasată de la toţi
locuitorii târgurilor, satelor şi cătunelor aflate pe pământurile statului: de la
fiecare familie câte un cervoneţ, iar de la fiecare burlac – jumătate de cervoneţ.
2. Dijma sau a zecea parte din
culturile cultivate, fânul pregătit pentru iarnă şi a zecea vadră din vinul
obţinut.
3. Taxa de la vitele cornute, caii
şi oile mânate la iernat şi păşunat pe pământurile statului aduse de peste
hotare sau din alte regiuni ale Basarabiei. Taxa pentru întreţinerea
stăpânilor de turme în casele şi cătunele predestinate în acest scop: pentru
fiecare vită cornută şi cal câte un leu, pentru animalele de un an – 20 de
parale, pentru oi şi capre – câte 4 parale. Această taxa este cunoscută
aici cu denumirea de cuniţă.
4. Comercializarea băuturilor
spirtoase în cetăţile, satele şi cătunele din Basarabia de Sud (Bugeac – V.T.).
5. În afară de
lacurile din defileul Katlabug, celelalte lacuri erau date în concesiune pentru
pescuit şi comercializarea peştelui: pescarii plăteau a patra parte, piliponii
din Vâlcov – a zecea parte din peştele prins.
6. Pentru trecerea peste râul
Nistru, vis-à-vis de Maiaki, şi peste insula Chitai, concesionarul încasa în
folosul său pentru fiecare cal sau bou înhămat la un car încărcat câte 6
parale, iar neîncărcat – 3 parale; în cazul în care caii sau boii treceau
râul în înot, de la fiecare car se încasa doar jumătate din sumă, iar pentru
fiecare persoană călare – câte 4 parale; pentru un trecător – câte o
para; pentru fiecare 10 oi, capre şi porci – câte 2 parale[20].
În 1818, în
afară de veniturile obţinute de la concesiunea vânzării băuturilor spirtoase în
cetăţile Bender, Akkerman, Chilia şi Ismail, celelalte venituri de stat au fost
date în concesiune pentru o sumă de 928 mii lei, aducând arendaşilor un
venit de 1152962 lei (un venit curat de 224362 lei)[21].
S.I. Kornilovici constata că „această parte considerabilă a veniturilor,
obţinută din concesionarea veniturilor de stat, rămâne concesionarilor, iar
vistieriei i se aduc anual pierderi destul de mari”[22].
Guvernul Regional a încercat să
ţină sub control concesionarea veniturilor de stat. În 1819, în timpul
încheierii contractului cu concesionarul principal, pentru suma de 1550000 lei,
guvernul s-a înţeles că în cazul în care se vor aduna mai mulţi bani, vistieria
îi va ceda 50% din suma obţinută. În ajutor concesionarului au fost numiţi doi
funcţionari din partea Guvernului Regional care urmau să monitorizeze repartizarea
şi colectarea dărilor[23]. Dar,
încercările guvernului n-au dat rezultate. La expirarea termenului contractului
din 1819 s-a dovedit că concesionarul principal a prezentat cca 1 mln. de lei
restanţe la concesionarea veniturilor şi a insistat ca această sumă să fie
încasată de la ţăranii de stat şi contractanţii săi. Între timp, mulţi ţărani
în plângerile adresate guvernatorului Basarabia demonstrau că o asemenea
încasare, la care au fost impuşi de către concesionar, este greşită, din considerentul
ce acesta a primit de la ei sumele stabilite[24].
Concesionarea veniturilor de stat
a influenţat negativ asupra dezvoltării economice a Basarabiei. S.I.
Kornilovici scria în această privinţă la sfârşitul anului 1820 că „…grădinile
(viile – V.T.) din Akkerman și
lacurile saline au ajuns într-o situaţie deplorabilă; ţăranii de stat au fost
obligaţi să îndeplinească dispoziţiile drastice ale arendaşilor, care, pentru a câştiga bani de pe seama concesiilor şi a obţine
venit, folosesc toate mijloacele posibile”[25].
Ca rezultat, S.I. Kornilovici s-a pronunţat pentru lichidarea
sistemului de concesionare a veniturilor de stat solicitând înlocuirea lui cu
impozitul direct anual la care să fie impuşi ţăranii de stat, invocând drept
criteriu gospodăria ţărănească sau impozitul de la fiecare desetină de pământ pe
care o posedă ţăranul[26].
Darea în
concesiune a băuturilor spirtoase negustorilor, în special evreilor, cauza prejudicii
populaţiei şi provoca nemulţumirea acesteia. Spre exemplu, împuterniciţii
comunităţii din Chilia se adresează la 9 mai 1813 guvernatorului civil al
Basarabiei cu rugămintea să le permită „...să participe la licitaţie pentru a obţine
dreptul de a lua în concesiune comercializarea băuturilor spirtoase
(rachiului)” şi, astfel, să nu le permită altor mari târgoveţi să participe la
licitaţie, participarea lor fiind în defavoarea orăşenilor[27].
S.I Kornilovici, care cunoştea bine situaţia coloniştilor din sudul Basarabiei,
scria că, începând cu 1806, „suma veniturilor de stat care era dată în
concesiune permanent se mărea, iar ţăranilor de stat care se aşezau pe aceste
teritorii şi îşi organizau gospodării li se aduceau mari prejudicii. Impozitele
pe care aceștia trebuiau să le plătească erau asemănătoare celor la care erau
impuşi ţăranii de pe pământurile moşiereşti; ca rezultat, sărăceau şi aceasta
era cauza din care unii ţărani lăsau averea şi locurile populate şi fugeau
peste hotare”[28].
Pe parcursul
anilor, concesionarea băuturilor spirtoase a cauzat numeroase prejudicii nu
doar proprietarilor de vii, negustorilor şi industriaşilor, dar şi veniturilor de
stat. Spre exemplu, în 1816 comercializarea băuturilor spirtoase (rachiului,
spirtului, vinului, berii etc.) în cetatea Hotin a fost dată în concesiune
negustorului din Chişinău Abram Rosca, pentru o sumă de 28150 lei, ce era cu
1400 lei mai puţin față de cea din anul 1815[29].
Situaţii similare erau şi în alte oraşe. Ca rezultat, la insistenţa lui
M.S.Voronţov, la dispoziţia Comitetului de Miniştri din 11 ianuarie 1827
concesionarea realizării vinului în satele şi oraşele care aparţineau statului
a fost anulată[30]. Drept
urmare, aşa cum constată funcţionarii regionali, locuitorii din provincie,
„folosindu-se de această decizie, se ocupă liber cu comercializarea peste tot a
vinurilor, fără careva obstacole”[31].
Cei drept, în timpul discuţiei cu privire la condiţiile concesionării
băutorilor alcoolice pentru anii 1831-1835, Administraţia Financiară a Basarabiei
a propus să fie interzisă comercializarea liberă a vinurilor, dreptul de a vinde
vinuri păstrând doar cârciumile. Dar, această decizie nu a fost susţinută de Senatul
Guvernant, care prin decizia din 17 noiembrie 1830 a dat de înţeles că,
„pornind de la faptul că în Basarabia comercializarea spirtului şi a rachiului este
dată în concesiune, în comercializarea liberă a vinului să nu fie făcute nici
un fel de schimbări”[32].
Odată cu începutul lichidării
sistemului de concesiune, la 11 noiembrie 1824 a fost înfăptuită şi
reforma fiscală (care a intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie 1825),
scopul căreia era de a pune capăt haosului în ce privește încasarea impozitelor
de la populaţie şi de a-i impune pe ţăranii de stat şi pe colonişti, care până
acum au beneficiat de unele privilegii, la plata impozitelor, acoperind prin
aceasta deficitul bugetar. Potrivit noului sistem fiscal, ţăranii achitau în
folosul statului impozitul pe familie, numit bir, care constituia 10 rub.;
mazilii şi ruptaşii – dajdia, 9 rub. 35 kop., iar ţiganii Coroanei –
dajdia, sau capitaţia, 10 rub. asignate. Ţăranii, mazilii şi ruptaşii
plăteau suplimentar şi dijma, în locul impozitelor anulate – de pe animale
(goştina şi desetina) şi de pe pământ (vădrăritul şi pogonăritul). Suma acestui
impozit era calculată din valoarea medie a veniturilor
din ultimii 3 ani – 1821-1823. Ca rezultat, fiecare familie urma să
plătească în vistieria statului câte 2 rub. 10 kop. asignate, sau
câte 3 lei 48 aspri. Pentru ţăranii de stat şi colonişti care dispuneau de loturi
mult mai mari (30 desetine) suma impozitului constituia: 23 rub. 50 kop. –
pentru ţăranii de stat şi 46 rub. 60 kop. – pentru colonişti[33].
Prezintă
interes modalitatea de percepere a impozitelor. Toate veniturile de stat
ale Basarabiei erau administrate de Administraţia Financiară a Basarabiei,
care coordona toate chestiunile legate de problemele gospodăreşti, de control, de
extragerea sării şi de producerea vinului (care sunt date în concesiune în baza
principiilor generale); de ea depind cheltuielile de stat, perceperea
impozitelor şi a taxelor vamale, eliberarea hârtiei timbrate şi a paşapoartelor
etc.[34]
Pentru perceperea veniturilor de stat, potrivit dispoziţiei din 29 februarie
1828, în toate ţinuturile Basarabiei au fost instituite 6 direcţii financiare
ţinutale: în ţinutul Orhei, cu centrul în oraşul regional Chişinău, în
ţinuturile Bender, Akkerman, Ismail şi Hotin, cu centrele în oraşele cu acelaşi
nume şi în ţinutul Iaşi, cu centrul în oraşul Bălţi, ce aparţinea unei persoane
particulare – moşierului Catargi[35],
funcţionar de clasa a VIII-a[36].
Dar şi la
perceperea veniturilor de stat se comiteau mari abuzuri. Spre exemplu, în 1844
concesionarul Golderştam comite mari încălcări la concesionarea veniturilor. În
timpul anchetei privind încălcările comise de Golderştam, concesiile de Bender,
Akkerman, Chilia, Ismail, Reni şi coloniile germane se aflau în posesia
asesorului Administraţiei Financiare Karakatiţa. Dar, administrarea lui
Karakatiţa nu a îmbunătăţit situaţia concesiunii, ci, din contra, a înrăutăţit-o
şi mai mult. Ca rezultat, la cererea lui Afanasiev, Karakatiţa în general a fost
destituit în 1844, iar proprietăţile sale imobiliare din Chişinău arestate. În
locul lui Karakatiţa în postul de administrator al concesiunilor de stat din
Basarabia a fost numit în 1845 noul asesor al Administraţiei Financiare
Glagoliev. Dar şi acesta nu a putut să reziste tentaţiei pe care o avea
concesiunea şi, ca rezultat, în decembrie acelaşi an el a fost înlocuit cu
consilierul Talberg. Cum a administrat acesta nu se ştie, dar pentru a proteja
interesul de stat de jafuri din partea funcţionarilor, guvernul a pus în 1846
concesiile de stat sub administrarea unei comisii speciale alcătuite din
asesorul Administraţiei Financiare Vodneţki, funcţionarul cârmuirii speciale a guvernatorului
Basarabiei Titov şi funcţionarul Guvernului Regional Vasiliev, care era şi preşedintele
comisiei. Ulterior s-a dovedit că nici această măsură nu a fost efectivă. Ca urmare,
în 1847 întreaga concesiune a fost dată la licitaţie colonelului Abaza, care
deţinea în concesiune taxa de la vânzarea băuturilor spirtoase în cele 3
gubernii din Novorosia – Herson, Taurida şi Ekaterinoslav şi în regiunea
Basarabia. În urma investigaţiilor făcute de Afanasiev s-a constatat că cauza
principală a tuturor abuzurilor în sistemul de concesiuni, care era administrat
de viceguvernatorul Prigorodski, trebuia căutată, de fapt, în cadrul Administraţiei
Financiare din Basarabia,. Ca rezultat, Prigorodski a fost destituit şi supus
judecăţii, iar ceilalţi membri ai Administraţiei Financiare au primit mustrări.
Mulţi consideră că un rol important în descoperirea acestor calomnii îi revine
personal lui P.I. Fiodorov[37].
Tabloul concesionarului din
Basarabia este descris destul de veridic de guvernatorul general al Novorosiei
şi Basarabiei în scrisoarea adresată la 12 iulie 1830 ministrului de Finanţe,
în care acesta scria că „concesionarii sunt oameni al căror comportament este
unul dubios; aceștia nu au intenţii nobile, ci se gândesc doar la propriul câştig”[38].
Până în prezent problema privind
concesionarea veniturilor de stat şi a altor impozite nu a fost pusă în
discuţie în istoriografia moldovenească. Informaţiile succinte şi tangenţiale
pe care le întâlnim în diferite lucrări de sinteză dedicate dezvoltării
social-economice a Basarabiei după anexarea ei la Imperiul Rus nu rezolvă
această problemă. Izvoarele de arhivă depozitate în fondurile Arhivei Naţionale
a Republicii Moldova conţin un număr impunător de documente (în special
contracte de dare în concesiune) care reflectă problema în cauză, problemă care
îşi aşteaptă cercetătorul.
[1] Staţiile de poştă din
Principatul Moldova erau date în concesiune din 1804.
[2] AISR, F. 379,
inv. 2, d. 12, f. 15 verso-16, 19 verso-20.
[4] ANRM, F. 2,
inv. 1, d. 209, f. 27.
[5] Ibidem, F. 75,
inv. 1, d. 53, f. 7.
[6] Ibidem, f. 22.
[7] Condiţiile pentru deţinerea
dreptului de concesiune pentru comercializarea lumânărilor în Chişinău alcătuite
de Guvernul Regional în iulie 1819 şi semnate de C.Mihailov a se vedea: ANRM, F. 75, inv. 1, d. 53, f. 9-10 verso.
[8] Ibidem, f. 9 verso-10.
[9] Ibidem, d. 55,
f. 7.
[10] Ibidem, d. 91,
f. 6-13 verso.
[11] Ibidem, f. 3,
inv. 1, d. 568, p. I, f. 28.
[12] ПСЗРИ. Собр. I, т. XXXIX,
1824. – СПб., 1830, №30115, c. 589-592.
[13] Ibidem, p. 598.
[14] Ia.S. Grosul.
Op. cit., p. 159-160;
Я.С. Гросул, И.Г. Будак. Очерки
истории народного хозяйства Бессарабии. 1812-1861 гг. – Кишинев,
1967, c.107, 366, 369-373.
[15] Impozit direct perceput sub
formă de cote fixe pe cap de contribuabil (Vasile Breban. Dicţionar general al limbii române. Vol. I. – Bucureşti, 1992,
p.134-135).
[16] ANRM, F. 1, inv.1,
d. 3995, f. 14.
[18] Izvorul arată că „…primele 6
moşii sunt date în concesiune, iar ultimele 6 – …în arendă persoanelor
particulare” (AISR, F. 560,
inv. 6, d. 575, f. 8 verso).
[19] AISR, F. 560,
inv. 6, d. 575, f. 6-12; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 65,
f. 56-58.
[20] Ibidem, F. 379,
inv. 2, d. 12, f. 14-16.
[21] Ibidem, f. 16-16 verso.
[22] Ibidem, f. 16 verso.
[23] AISR, F. 379,
inv. 2, d. 12, f. 17 verso-18 verso.
[24] Ibidem, f. 18 verso-19.
[26] Ibidem, f. 19 verso.
[27] AISR, F. 379,
inv. 2, d. 78, f. 18 verso.
[28] Ibidem, d. 12,
f. 20.
[29] ANRM, F. 2,
inv. 1, d. 459, f. 4-5, 6-6 verso.
[30] AISR, F. 1263,
inv. 1, d. 461, f. 611-612 verso; ПСЗРИ. Собр. II, т. II,
1827. – СПб., 1830, №816, c. 18.
[31] ANRM, F. 6,
inv. 2, d. 477, f. 2.
[32] Ibidem.
[33] ANRM, F. 3,
inv. 1, d. 985, f. 1.
[34] Ibidem, d. 575,
f. 9.
[35] AISR, F. 560,
inv. 6, d. 575, f. 9.
[36] În ruseşte: коллежский асессор.
[37] А.Накко. Бессарабская область в историческом,
экономическом и статистическом отношении (рукопись). – Кишинев, 1879,
c. 196-196 об.
[38] AISR, F. 379,
inv. 2, d. 92, f. 15.
