CARANTINĂ PROVIZORIE (временный карантин)

CARANTINĂ PROVIZORIE (временный карантин) – carantină provizorie, instituită la hotarele de apus ale Basarabiei, după anexarea ei în 1812 la Imperiul Rus, în scopul protejării provinciei de pătrunderea ciumei şi holerei. În caz de răspândire a molimei, carantine provizorii erau instituite şi în interiorul Basarabiei, în locurile afectate de ciumă şi holeră.

Anexând Basarabia, ţarismul a întreprins măsuri concrete în vederea instituirii carantinelor provizorii. Pentru a se apăra de pericolul epidemiilor de ciumă şi holeră ce începuse să se răspândească la hotarul cu Basarabia, în noiembrie 1812 în Chişinău a fost instituit un punct de carantină provizoriu căreia urmau a fi „…supuşi toţi cei ce veneau şi toate mărfurile şi produsele alimentare aduse din diferite localităţi”[1]. Punctul provizoriu de carantină avea în componenţă: un administrator (locotenentul Rimovici), cu un salariu lunar de 60 de lei, şi 4 funcţionari (ulterior 5), cu un salariu lunar de 30 de lei[2].

Despre măsurile întreprinse privind instituirea carantinelor provizorii la Prut aflăm din dispoziţiile lui S.Sturdza din 8 ianuarie 1813 transmise de P.V. Ciciagov lui I.M. Hartingh. Se intenţiona ca în afară de carantinele ce existau în delta Prutului să fie instituite încă 4 carantine: în Lipcani – pe drumul ce ducea din Hotin; în Ghermăneşti – la trecerea ce ducea din Movilău la Iaşi; în Zagarancea – la trecerea ce ducea din Bender la Iaşi şi în Vadul-lui-Isac – pe drumul ce ducea din Basarabia la Falcea[3].

Între timp, A.B. Kurakin a adunat noi informaţii privind locul de amplasare provizorie a carantinelor la Prut şi Dunăre şi a considerat că e mult mai comod ca carantina instituită în Reni să fie transferată în Ismail. General-maiorului I.M. Hartingh i-au fost date dispoziţii de a institui carantina mai jos de cetatea Ismail, în apropiere de oraşul ce se construia Tucikov, înmânându-i-se chiar planul în baza căruia urma să fie organizată această carantină[4]. Banii pentru organizarea carantinei urmau să fie transferaţi din sumele suplimentare ce se aflau la dispoziţia lui. Însă, ulterior, aflând că generalul I.M. Hartingh, în pofida propunerilor sale, a început deja organizarea carantinei provizorii mai sus de cetatea Ismail, un loc cu totul nepotrivit pentru aceasta, A.B. Ku­rakin i-a ordonat să stopeze construcţia ei şi să înceapă construcţia în locul indicat de el – în apropierea oraşului Tucikov[5].

În dispoziţia din 20 iunie 1813 pe numele lui I.M. Hartingh, A.B. Kurakin scria că el susţine transferarea carantinei din Reni în Ismail, a cărei instituire i-a fost încredinţată lui I.M. Hartingh[6]. La rândul său, la 26 iunie I.M. Hartingh prescrie Comitetului carantinal din Reni să fie instituit în Ismail un Comitet carantinal provizoriu alcătuit din aceiaşi membri (cei din Reni), în afară de ispravnicul de Tomarovo, care urma să rămână în Reni pentru a-şi îndeplini, în afară de funcţiile militare, şi funcţia de supraveghetor carantinal, pentru care urma să fie emisă o dispoziţie specială[7]. O asemenea dispoziţie i-a fost înmânată comandantului din Ismail O.M. Viteaz, în care se menţiona că, potrivit dispoziţiei lui A.B. Kurakin „Despre deschiderea în Ismail a portului şi transferarea carantinei provizorii din Reni în Ismail”, acesta urma să întreprindă toate măsurile în vederea soluţionării acestei probleme. Pentru organizarea carantinei provizorii a fost instituit un Comitet sub preşedinţia lui O.M. Viteaz, avându-i ca membri pe S.A Popandopolo, locotenentul Kalinatiano şi esaulul Timonov. În afară de problema transferării carantinei din Reni şi perceperea taxelor vamale de la mărfurile importate şi exportate în baza dispoziţiei amiralului P.V. Ciciagov (din 2 august 1812), Comitetul urma să rezolve şi alte probleme de ordin organizatoric[8].

La 28 iulie 1813, copia planului carantinei provizorii din Ismail, alcătuit de inginer-colonelul Şardin, a fost prezentată spre examinare guvernatorului I.M. Hartingh[9]. Acesta, la rândul său, înaintează la 7 august planul carantinei provizorii din Ismail spre examinare lui A.B. Kurakin[10].

La 28 august 1813, A.B. Kurakin îi permite lui I.M. Hartingh să instituie o carantină nouă în locul vechi, deja cunoscut – pe râul Ciuhur, în apropiere de localitatea Duruitoarea[11]. Potrivit datelor din 1814, aflăm că Matei Lungu din localitatea Petruşeni, ţinutul Iaşi, a fost numit funcţionar la carantina provizorie din Duruitoarea[12]. În această perioadă supraveghetor la carantina provizorie din Verejeni era sublocotenentul Akinki[13]. Carantine mai existau în Chilia, Ismail, Tomarovo şi Bazarciuk. Ispravnicul de Bender considera că este necesar a institui o carantină în Vâlcov ^[14].

La 20 septembrie 1813, A.B. Kurakin, făcând unele precizări, aprobă planul carantinei din Ismail şi îl întoarce lui I.M. Hartingh spre realizare. A.B. Kurakin s-a pronunţat împotriva locului predestinat pentru carantină, menţionând că carantina trebuie stabilită mai jos de cetatea Ismail, ceea ce ar fi în concordanţă cu statutul despre carantină adoptat în 1800[15]. În postul de şef al carantinei din Ismail a fost numit colonelul V.I. Poltavţov, iar în calitate de şef adjunct – consilierul titular Reizberg. Numirea celorlalţi funcţionari a fost dată în competenţa lui I.M. Hartingh, reieşind din instrucţiunile despre carantinele provizorii din 6 septembrie 1813 puse la dispoziţie
Guvernului Regional[16].

La 19 octombrie 1813 a urmat dispoziţia lui A.B. Kurakin la raportul lui I.M. Hartingh din 29 septembrie 1813, în care ministrul îşi exprimă viziunile sale asupra instituirii carantinei din Ismail în locul indicat de I.M. Hartingh. A.B Kurakin scria că această decizie „…a cauzat pierderi irecuperabile de bani ce au fost cheltuiţi pentru construcţie şi a fost pierdut în zadar timpul”[17]. El menţiona, totodată, că experienţa deja acumulată demonstrează că carantina „…urmează a fi construită puţin mai departe de oraş, în cursul râului, accentuând că carantina provizorie va rămâne în acel loc până la primăvară, până când nu va fi construită o nouă carantină, în locul nou stabilit”[18]. La 22 octombrie 1813 I.M. Hartingh îi raportează lui A.B. Kurakin că, după ce a primit dispoziţia lui din 19 octombrie, el a dat dispoziţiile de rigoare unui ofiţer – inginer pentru a pregăti planurile, cu indicarea locurilor alese pentru instituirea carantinelor, vămilor şi punctelor vamale. Iar la 25 octombrie, într-un alt raport, guvernatorul scria despre măsurile întreprinse de el în legătură cu instituirea caran­tinei din Ismail[19].

Între timp, la 21 decembrie 1813 comandantul cetăţii Ismail maiorul O.M. Viteaz îi raportează lui I.M. Hartingh că dispoziţia lui din 29 iunie referitor la instituirea carantinei provizorii din Ismail în apropierea râului Repida a fost îndeplinită[20], cheltuindu-se pentru aceasta 21148 lei 29 parale[21].

La 26 februarie 1814 a urmat o nouă dispoziţie a lui A.B. Kurakin adresată guvernatorului I.M. Hartingh referitor la locul de amplasare a carantinei provizorii din Ismail – mai sus de cetatea Ismail, în direcţia cursului râului Dunărea[22]. A.B. Kurakin, reieşind din informaţiile deja cunoscute (încă din 20 decembrie 1813) că în timpul revărsării Dunării apa a atins chiar locul de amplasare a carantinei, cerea iarăşi transferarea carantinei la un nou loc, mai jos de Ismail[23].

În dispoziţia lui A.B. Kurakin din 4 mai 1814 adresată lui I.M. Hartingh el menţiona că va aproba începutul construcţiei doar atunci „...când va primi toate informaţiile necesare privind această problemă, planurile şi devizul de cheltuieli”[24]. În acelaşi timp, A.B. Kurakin constată că „…locul predestinat pentru amplasarea carantinei mai jos de oraşul Tucikov va soluţiona pentru totdeauna problema privind asigurarea protecţiei de inundaţie”[25]. Însă, A.B. Kurakin nu a putut să satisfacă rugămintea lui I.M. Hartingh de a-i încredinţa consilierului de colegiu Şabelski obligaţia de a institui carantine la noua frontieră cu Sublima Poartă, aceasta din considerentul că „…aflarea lui în Basarabia nu poate fi decât temporară – până la stingerea molimei”[26], iar încredinţarea acestei funcţii altei persoane este cu neputinţă, din lipsa unei asemenea persoane.

Autorităţile locale căutau diferite metode de soluţionare a acestor probleme. La 23 iulie 1814 I.M. Hartingh îi scrie lui A.B. Kurakin că maiorul în retragere Pateraki a manifestat dorinţa de a acorda, fără să i se întoarcă, 20 mii de lei pentru amenajarea carantinei din Ismail, cu condiţia să stăpânească în acest loc în decurs de 6 ani o cârciumă, însă fără să plătească impozitele la stat[27].

În condiţiile în care soluţionarea întrebărilor legate de amenajarea carantinei în Ismail se tărăgăna, iniţiativa în rezolvarea acestei probleme o ia asupra sa comisia instituită în aprilie 1814 în frunte cu Pateraki. Din raportul şefului portului Ismail din 27 iunie 1814 adresat lui A.B. Kurakin aflăm că această comisie, alături de întrebările legate de exportul cerealelor din Basarabia, şi-a asumat şi obligaţiunile referitor la organizarea activităţii carantinale, invitând funcţionari, un medic şi un secretar[28].

După lungi discuţii şi diferite încercări de a soluţiona problemele ce ţineau de securitatea sanitară, la 31 august 1814 şeful carantinei din Ismail, colonelul V.I. Poltavţov, şi inginer-colonelul Iujanov i-au prezentat lui I.M. Hartingh două planuri şi devizul de cheltuieli al carantinei ce urma să fie instituită[29]. Potrivit devizului de cheltuieli, construcţia carantinei se estima la 60051 rub. 20 kop.[30]. În ce priveşte propunerea maiorului Pateraki care intenţiona să investească 20 mii de lei pentru construcţia carantinei[31], A.B. Kurakin, în dispoziţia sa din 15 august 1814, îl atenţiona pe I.M. Hartingh că soluţionarea acestei chestiuni nu este de competenţa sa, de aceea a fost înaintată spre examinare guvernului şi va fi cercetată concomitent cu întrebările de bază privind instituirea carantinelor la noul hotar cu Sublima Poartă [32].

Între timp, la 9 decembrie 1814 a fost instituită carantina provizorie Bazarciuc, la o distanţă de 3 verste de localitatea Vâlcov, în cursul superior al Dunării. Carantina provizorie Bazarciuc mai este cunoscută şi ca pichet militar. Însă, ea nu a existat prea mult. La 23 februarie 1815 locotenentul Miiuşkevici raporta căpitanului de gradul întâi Papandopulo că la 21 februarie râul Dunărea s-a revărsat, a inundat localitatea Vâlcov, cauzându-i mari prejudicii, în special carantinei Bazarciuc, unde curentul de apă a fost destul de puternic, distrugând casele, cazărmile şi localul pentru patrulă[33].

În perioadele de răspândire pe teritoriul Basarabiei a ciumei şi holerei, alături de carantinele de bază deja existente mai erau instituite şi carantine provizorii. Autorităţile imperiale căutau să ţină sub control şi activitatea acestor carantine. La 25 martie 1829 ministrul de Interne cere de la guvernatorul civil al Basarabiei informaţii privind carantinele provizorii instituite, cu indicarea amănunţită a locului unde sunt amplasate, din câţi funcţionari sunt alcătuite şi care sunt sumele băneşti investite pentru întreţinerea lor[34]. Ca rezultat, la 13 august 1829 şeful cordonului sanitar (carantinal) al Basarabiei îi scrie din Sculeni guvernatorului civil A.I. Sorocunski despre carantinele provizorii instituite în ţinut[35]. Spre regret, izvorul nu indică, lista acestor carantine. Însă, din alt izvor aflăm că în 1829 un punct de carantină provizoriu a fost instituit la podul de trecere în satul Gura Tercei, judeţul Bender[36]. O carantină provizorie a fost instituită în târgul Leova, unde urmau să treacă controlul sanitar vitele cornute, caii, oile şi porcii[37]. Probabil, asemenea puncte carantinale existau şi în alte localităţi.

Noua organizare vamală şi sanitară instituită în 1817 este fixată în noul Regulament de administrare a Basarabiei adoptat la 29 aprilie 1818 şi cunoscut sub denumirea „Aşezământul constituirii regiunii Basarabia”. În Regulament era prevăzut numărul funcţionarilor vămilor şi carantinelor şi salariile anuale ale acestora. Pentru întreţinerea vămilor în Noua Suliţă, Sculeni şi Reni erau alocate anual 7970 rub., iar a posturilor vamale Ismail, Leova, Akkerman şi Lipcani – 6720 rub. Şi mai impunătoare erau sumele alocate pentru întreţinerea carantinelor, constituind anual 45710 ruble[38].

---

[1] ANRM, F. 2, inv.1, d. 62, p. I, f. 7. La 26 noiembrie 1812 autorităţile regionale îi scriu lui P.V. Ciciagov că în spitalul militar din Hotin au fost depistate cazuri de ciumă. Ulterior, ciuma a mai fost depistată în localităţile Glodeni, Vasileuţi şi în ţinutul Iaşi (Ibidem, d. 51, p. I, f. 2).

[2] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 62, p. I, f. 10, 20, 21.

[3] Ibidem, f. 15-16.

[4] Ibidem, F. 5, inv. 3, d. 473, f. 2-2 verso.

[5] Ibidem, f. 3.

[6] Ibidem, F. 2, inv. 1, d. 199, f. 11.

[7] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 199, f. 12-12 verso.

[8] Ibidem, f. 13 verso-14.

[9] Ibidem, f. 37. Planul carantinei a se vedea: ANRM, F. 2, inv.1, d. 199, f. 34.

[10] Ibidem, f. 38.

[11] Ibidem, d. 51, p. II, f. 225.

[12] Ibidem, d. 356, f. 17.

[13] Ibidem, f. 26.

[14] Ibidem, f. 28, 31, 37-38, 42.

[15] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 199, f. 51-51 verso.

[16] Ibidem, f. 51 verso, 56-56 verso.

[17] Ibidem, f. 72-72 verso.

[18] Ibidem, d. 194, f. 73 verso-74.

[19] A se vedea măsurile întreprinse de I.M. Hartingh din 2 octombrie 1813 (ANRM, F.2, inv. 1, d. 199, f. 74-78 verso).

[20] A se vedea măsurile întreprinse de I.M. Hartingh din 2 octombrie 1813 (ANRM, F.2, inv. 1, d. 199, f. 74-78 verso, f. 25).

[21] Ibidem, f. 26-31 verso.

[22] Ibidem, f. 52.

[23] Ibidem, d. 194, f. 74.

[24] Ibidem, f. 107.

[25] Ibidem, f. 107-107 verso.

[26] Ibidem, f. 107 verso.

[27] Ibidem, f. 133.

[28] A se vedea măsurile întreprinse de I.M. Hartingh din 2 octombrie 1813 (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 199, f. 141 verso).

[29] Ibidem, f. 172.

[30] Ibidem, f. 179-210.

[31] Planul carantinei a se vedea: ANRM, F. 2, inv. 1, d. 194, f. 173-174.

[32] Ibidem, f. 211-211 verso.

[33] Ibidem, d. 356, f. 42, 50, 51, 62.

[34] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1441, f. 1-1 verso.

[35] Ibidem, f. 5.

[36] Ibidem, f. 2, 6, 8.

[37] Ibidem, d. 1572, f. 28-28 verso.

[38] Paul Mihail, Zamfira Mihail. Acte în limba română tipărite în Basarabia. I. 1812-1830. – Bucureşti, p.106-112.