CLACĂ (клака) – termen utilizat în
documentele medievale din Ţara Moldovei în câteva sensuri: într-un sens
generic, a denumit prestaţia facultativă, gratuită şi ocazională, în interes
public sau privat; într-un sens tehnic, de categorie social-economică, a însemnat
prestaţia în muncă faţă de stăpânii de pământ; într-un sens mai restrâns,
caracteristic perioadei de tranziţie de la medieval la modern, claca capătă un
caracter mixt, acela de arendă (chirie) care, împreună cu dijma, plătea
folosinţa proprietăţii funciare boiereşti sau mănăstireşti[1]. Volumul clăcii, numite boieresc, a evoluat
de la 6-12 zile pe an în sec. al XVII-lea – începutul sec. al XVIII-lea la
56 de zile în Ţara Românească şi de 84 zile în Moldova la mijlocul sec. al
XIX-lea. Claca (boierescul) a fost desfiinţată prin reforma agrară din 1864[2].
În Basarabia – formă de boieresc;
muncă gratuită sau „pentru un ospăţ” a tuturor sătenilor în folosul moşierului
sau mănăstirii[3]. La prestarea clăcii în
favoarea funcţionarilor de stat erau impuse şi categoriile privilegiate
ale ţăranilor, fapt ce a provocat protestul acestora. Spre exemplu, 140 de
familii din satul Băcioi, ocolul Botna, ţinutul Orhei, se plâng în 1813
guvernatorului civil al Basarabiei că, fiind scutelnici, au îndeplinit „claca”
în folosul serdarului: au arat pământul timp de o zi cu 30 de pluguri; au
transportat piatră la Chişinău şi, în plus, potrivit vechiului obicei, au
achitat câte 53 de parale de la fiecare familie. Potrivit aceluiaşi obicei, au
cosit fânul pentru căpitanul de călăraşi – toate aceste munci nefiind
remunerate[4]. Tot
în acelaşi an, 117 familii de ţăranii din satul Buiucani, ocolul Bucovăţ,
ţinutul Orhei, se plâng guvernatorului civil al Basarabiei că, făcând parte din
categoria călăraşilor, făceau slujbă o dată
în patru săptămâni, iar acum – o dată în trei săptămâni; în plus,
prestează „claca” în folosul serdarului[5].
În Basarabia de folosirea muncii
gratuite a ţăranilor sau orăşenilor, numită clacă,
puteau beneficia şi ispravnicii. La 31 iulie 1816 ispravnicul de Bender îi
scria într-un raport preşedintelui Comitetului Provizoriu al Basarabiei I.H. Kalagheorghe
că „ispravnicii pot beneficia de o zi sau două de muncă în an din partea
locuitorilor, cu denumirea de clacă,
dar nu altfel decât cu acordul benevol al locuitorilor, în schimbul unei plăţi
simbolice sau al unui ospăţ cu rachiu, în zilele de sărbătoare sau bisericeşti,
când locuitorii nu sunt ocupaţi cu lucrările agricole pe terenurile personale” [6]. Tot
din acest raport constatăm că în Basarabia la munca gratuită numită clacă apelau şi locuitorii, pentru a-şi rezolva diferite probleme, în special de ordin economic[7].
