CĂRĂUŞ (чумак) – persoană care se ocupă cu cărăuşia – transporta
mărfuri, muniţii sau persoane cu căruţa trasă de cai sau boi. Tot cărăuş era
numit şi harnaşamentul (hamurile) cu care erau înhămaţi
boii la care destul de mari, ce puteau să ducă o încărcătură de la 40 până la 150 puduri[1].
boii la care destul de mari, ce puteau să ducă o încărcătură de la 40 până la 150 puduri[1].
Alte surse de arhivă îi atestă în
calitate de cărăuşi şi pe ţăranii ucraineni (în special din judeţele Bender şi
Tiraspol), care se ocupau cu transportarea pâinii (în care speciale trase de boi)
în Crimeea, iar de acolo a sării şi peştelui pentru vânzare[2]. Cu
angajarea carelor se ocupau samsari speciali, din rândul evreilor, a căror reşedinţă
de bază erau oraşele Bălţi şi Bender. Cu aceste persoane erau încheiate în
scris anumite acorduri. De cele mai dese ori, li se înmânau recipise în formă de
fraht (bon de livrare), în care erau înregistrate minuţios toate mărfurile pe
care aceştia le-au primit, cantitatea şi locul unde trebuia să le transporte.
Anumite garanţii cărăuşii nu dădeau, iar banii pentru transportarea mărfurilor
îi primeau, de regulă, înainte. Durata transportării mărfii nu era concretizată, dar se înţelegea de la sine că cărăuşii trebuie
să meargă repede şi nicăieri să nu se oprească. Din partea cărăuşilor nu
existau garanţii nici împotriva furturilor. Astfel încât, pierderea cerealelor
în timpul transportării era considerat un lucru obişnuit. De aceea, în timpul
transportării mărfurilor, volumul chilei era considerat a fi nu 20, ci 21-22
cetverici, ceea ce constituie de la 5% la 10% din cantitatea mărfii. Într-un
car erau încărcate 2 chile de grâu sau porumb (50-60 de puduri) şi ceva mai
mult de 2 chile de orz şi ovăz[3]. După
alte surse, într-un car erau încărcate 3 chile de grâu sau de porumb[4].
În timpul verii, un cărăuş putea
transporta de unul singur în 3 rute nu mai mult de 150 puduri de sare, în
condiţii nu dintre cele mai bune: pe un drum de poştă, unde nu este hrană
pentru vite şi nici păşuni; iar pentru munca sa, cu boii proprii, primea nu mai
mult de 37 rub. 50 kop. asignate. Terminând cu transportarea sării,
în decursul celor 6-7 luni de vară, cărăuşul se întorcea, de regulă, la iernat
acasă, cu foarte puţini bani, unde îşi găsea soţia şi copiii aproape în aceeaşi
situaţie. Lipsa mijloacelor băneşti îl impune pe cărăuş să se adreseze negustorului,
care îi acordă un împrumut pentru ca acesta să-şi întreţină familia şi vitele.
Pentru aceşti bani el va munci vara viitoare. Preţul angajărilor pentru
transportarea sării se stabilea, de regulă, primăvara, şi negustorul, avându-l
pe ţăran dator, stabilea preţul în mod voluntar – preţ, care îi era convenabil lui. Ca urmare, cărăuşii nu
ieşeau din datorii şi nu scăpau de sărăcie multă vreme[5].
[1] AISR, F. 169,
inv. 1, d. 64 , f. 15 verso.
[2] ANRM, F. 2,
inv. 1, d. 6141, f. 345-345 verso.
[3] Despre modalitatea de
transportare a mărfurilor din Basarabia în Odesa şi Crimeea a se vedea în amănunte: Ю.Янсон. Статистическое исследование о хлебной
торговле в Одесском районе. – СПб., 1870, c. 142-145.
[4] ANRM, F. 44,
inv. 1, d. 438, f. 30-30 verso.
CĂRĂUŞIE
(HARABAGIE) (кэрэушие) (de la
cuvântul a căra) – obligaţia sătenilor de a pune, gratuit,
la dispoziţia moşierilor şi arendaşilor, care pentru transportarea diferitelor
cereale, lemne etc. La un car erau înhămaţi de la una până la patru perechi de boi,
care puteau transporta de la 40 până la 150 puduri greutate. Transportarea
prin metoda cărăuşiei era considerată destul de rentabilă, deoarece este mult
mai ieftin să întreţii boi decât cai; în plus, pentru cai nu existau care atât de
mari. Fiind rentabilă pe timp favorabil, era destul de anevoioasă sau aproape
imposibilă pe timp de ploaie[1].
Cărăuşia reprezenta modalitatea
principală de transportare a mărfurilor din Basarabia în porturile Ismail,
Reni, Chilia şi, în special, Odesa. Un car înhămat cu o pereche de boi putea
transporta 4-6 cetverturi de cereale, iar cel înhămat cu o pereche de cai –
3-4 cetverturi, sau 40-60 puduri de crupe şi 26-30 puduri de făină[2]. În
Basarabia, în mare parte erau folosite carele înhămate cu boi, de cele înhămate
cu cai se foloseau mai mult coloniştii şi, parţial, ţăranii de stat[3]. Un
document de epocă descrie cărăuşia astfel: „Transportarea produselor se
efectuează, de regulă, cu care mari înhămate cu una, două, trei sau patru
perechi de boi ce pot transporta greutăţi de la 40 până la 150 puduri. Transportarea
cu carele trase de boi se consideră cea mai convenabilă, deoarece este mult mai
ieftin să întreţii boi decât cai; în plus, pentru carele mari nu există hamuri
pentru cai”[4]. Ajunşi în Odesa,
negustorii îşi realizau marfa, iar cărăuşii vindeau carul şi boii şi se
întorceau acasă pe jos. Alteori, cărăuşii din Basarabia după ce transportau
produse autohtone în guberniile limitrofe ucrainene, la întoarcere, transportau
din aceste regiuni spre Odesa cereale.
Prezintă interes modul în care cărăuşii transportau
mangalul. Ofiţerul Cartierului General A.Rozeilon-Soşalski în „Descrierea militaro-statistică a Basarabiei”, datată cu anul
1826, descrie această modalitate: „Mangalul era transportat de moldoveni în carele
lor enorme, care aveau în lungime mai mult de 2 stânjeni, aproape un stânjen în
înălţime şi mai mult de 2 arşini în lăţime în partea de sus a carului. Roţile
sunt de 2 arşini în diametru, iar butucul roţii – mai mult de 10 verşkov
în grosime. Este semnificativ faptul că, în pofida mărimilor enorme ale tuturor
componentelor, osia este făcută, de obicei, după mărimea carelor obişnuite şi
niciodată nu este unsă, din care cauză în timpul mersului provoacă un scârţâit
groaznic… Pentru transportarea mangalului, la care (căruţă) împletesc din lozie
un coş, de 2 stânjeni în înălţime, în care încap cel puţin 15 cetverturi de mangal şi la care sunt înhămaţi 3 sau
4 perechi de boi”[5].
[1] AISR, F. 169,
inv. 1, d. 64 , f. 15 verso.
[3] М.П. Мунтян. Экономическое
развитие дореформенной Бессарабии. – În: Ученые записки Кишиневского
ун-та. – Кишинев, 1971, т.117 (Ист.), c. 258.
[4] AISR, F. 169,
inv. 1, d. 64 , f. 49 verso.
[5] А.Розейлон-Сошальский. Военно-статистическое описание Бессарабской
области 1821-1826 гг. (AIMSR,
F. AMŞ, d. 18589, p. I, f. 70-70 verso).
