CREDINCIOS
DE RIT VECHI[1] (раскольник/старообрядец) – adept al sectei religioase de rit
vechi, formată în Rusia în urma reformei religioase înfăptuite, în 1653, de patriarhul
Nikon (Nichita Minov). Aceşti credincioşi şi-au creat propria organizaţie
bisericească, ceea ce a provocat schisma bisericii ruse, care ia forma unei
mari mişcări ce a cuprins categorii largi ale populaţiei. Mişcarea capătă
şi un caracter social. Urmându-i pe propovăduitorii schismei, oamenii părăseau
satele şi oraşele, plecau la periferiile Imperiului, întemeind comunităţi
ale credincioşilor de rit vechi[2].
Termenul credincios de rit vechi nu este întâlnit în izvoarele ruse din sec.
al XVII-lea. El apare abia în sec. al XVIII-lea şi capătă o răspândire mai
largă doar în sec. al XIX-lea. În trecut, adeptul
sectei religioase de rit vechi (старовер),
erau numit „kalagur” (калагур) sau
„kalugher” (калугер) – de la
cuvântul „kalgan” (калган) –
balie mare din lemn, în care credincioşii de rit vechi se spălau, pentru a nu
merge la băile comune, sau ceaşecnic (чашечник) –
de la obiceiul de a mânca din farfurie personală, sau kerjak (кержак) – de la denumirea râului
Kerjeneu, sau lipovean (липован) –
de la dragostea faţă de obiectele din tei (липа),
sau caţap (кацап) – de la
obiceiul de a purta barbă, din limba română – „ca ţapul”.
Episcopul din Dunărea de Jos
Melhisedec scria la 1875 că primele informaţii despre credincioşii de rit
vechi veniţi în Ţările Române datează cu mijlocul sec. al XVIII-lea şi se
referă la comunitatea Dumasca, ţinutul Vaslui (1740), şi la comunitatea Manole,
ţinutul Suceava (1750), din Moldova. Despre statornicirea celorlalte comunităţi
ale credincioşilor de rit vechi din ţinuturile Suceava, Târgul-Frumos şi
Iaşi, contemporanii lui Melhisedec nu ştiau nimic.
În Basarabia (Bugeac),
credincioşii de rit veci au început să se aşeze la începutul sec. al XIX-lea,
când aceste teritorii se aflau încă sub dominaţia otomană. După anexarea în
1812 a teritoriului dintre Prut şi Nistru la Imperiul Rus, credincioşii de rit
vechi nu numai că n-au plecat de pe aceste teritorii, dau au continuat să vină
din guberniile interne ruse. Aici, fiind mai departe de instituţiile imperiale,
aflându-se într-o siguranţă mai mare şi fiind sub protecţia funcţionarilor
locali, credincioşii de rit veci puteau să-şi exercite mai liber cultul[3].
Un factor
important, cum considera episcopul Melhisedec, care a favorizat strămutarea
credincioşilor de rit vechi în Ţările Române, iar ulterior şi în Basarabia, a fost
faptul că guvernul, „recunoscând ierarhia austriacă a credincioşilor de rit
vechi din ţară, le-a permis credincioşilor de rit vechi să se declare naţiune
şi confesiune religioasă aparte, faţă de naţiunea titulară din ţară şi să se
organizeze separat, ca element străin ţării, similar evreilor, care locuiesc pe
aceste teritorii doar de dragul intereselor proprii, neavând, între timp, nici
o tangenţă morală cu ţara” [4].
[1] Despre credincioşii de rit
vechi din Basarabia a se vedea mai
detaliat: А.С. Аксаков. Записка о бессарабских раскольниках. – În: Русский архив, 1888, т. III, кн. 11, с. 128-139.
[2] Энциклопедический словарь / Издатели Ф.А. Брокгауз, И.А. Ефрон. – СПб., 1900, Т. XXVI, с.
454.
[3] Статистические сведения о
раскольниках (липованах) в Молдо-Валахии (Румынии). – În: КЕВ, 15-31 января, 1873, №2, с. 77. (Extras din lucrarea episcopului din Dunărea de Jos Melhisedec: Русские раскольники. – Bucureşti,
1871).
[4] Ibidem, p. 67.
