COMUNITATEA
MIC-BURGHEZILOR (мещанское
общество) – comunitate, constituită în mediul urban, în Basarabia, după anexarea ei în
1812 la Imperiul Rus, potrivit principiului social, etnic şi religios, în
scopul organizării activităţii economice, spirituale şi reglementării
repartizării impozitelor şi prestaţiilor.
După anexarea în 1812 a Basarabiei
la Imperiul Rus populaţia orăşenească se împărţea în aceleaşi categorii sociale
ca şi cea din guberniile interne ruse, potrivit Regulamentului orăşenesc din
1785 – negustori, meşteşugari, mic-burghezi etc. Din aceste categorii cea
mai numeroasă era comunitatea mic-burghezilor, care avea un şir de particularităţi.
Din comunitatea mic-burghezilor din oraşele Basarabiei făceau parte câteva
categorii care beneficiau de o situaţie juridică specială: mazilii, ruptaşii,
rupta de vistieria şi rupta de cămara. Aceste categorii de populaţie plăteau un
impozit mai mic ca celelalte categorii sociale şi puteau fi supuse pedepselor
corporale doar în baza deciziei judecătoreşti[1].
În afară de comunităţile
constituite după principiul social, categoria mic-burghezilor mai includea şi
comunităţi unite după principiile etnic (comunitatea
moldovenilor, grecilor, bulgarilor, velicoruşilor, armenilor, evreilor etc.) şi
religios (credincioşilor de rit
vechi, evreilor convertiţi la ortodoxism etc.), precum şi comunităţi formate pornind
de la perioada când au venit în oraş –
comunităţi noi şi comunităţi vechi. Având în vedere faptul că numărul anumitor
comunităţi permanent creştea, de pe seama coloniştilor, pentru comoditatea
redistribuirii impozitelor, comunităţile se împărţeau, în unele cazuri, de câteva
ori. Ca rezultat, s-au format comunităţi de la
prima împărţire şi comunităţi de la a
doua împărţire [2].
Dar, nu toată populaţia
orăşenească era unită în comunităţi bazate pe principiile indicate anterior. În
1835, spre exemplu, din numărul total de 22505 persoane înregistrate în oraşul Chişinău,
2588 (11,4%) erau persoane care locuiau în baza paşapoartelor sau altor acte,
1651 (7,3%) – străinii şi coloniştii, 1183 (5,2%) – negustorii, 210
(0,9%) – nobilii, 1337 (5,9%) – funcţionarii, 1340 (5,9%) –
mazilii şi ruptaşii, 156 (0,7%) – cioclii, 214 (1,1%) – soldaţii în
retragere, 111 (0,5%) – persoane creştinate de diferite etnii, 26 (0,1%) –
muţii, 7097 (31,3%) – comunitatea
evreilor, 1451 (6,4%) – comunitara ruşilor, 3505 (15,5%) –
comunitatea moldovenilor, 913 (4%) – comunitatea bulgarilor, 334 (1,5%) –
comunitatea grecilor şi 521 (2,3%) – comunitatea armenilor[3]. Prin
urmare, aceste date demonstrează că efectivul comunităţilor etnice ale mic-burghezilor
alcătuiau 61% din populaţia totală a oraşului.
Dar şi în
cazul comunităţilor mic-burghezilor constituite după principiul etnic este
destul de dificil a determina structura etnică a populaţiei urbane doar în baza
datelor statistice ale acestor comunităţi, deoarece comunităţile
interesate în creşterea numărului populaţiei, pentru a achita mai lesne
impozitele, primeau în cadrul lor şi alte etnii. În 1837, spre exemplu,
comunitatea bulgarilor din oraşul Reni şi-a dat acordul să înscrie în rândurile
sale 589 români, emigranţi, în mai 1834, din satul Paşcani, ţinutul Galaţi,
Principatul Moldova[4].
Un rol
decisiv în constituirea comunităţilor orăşeneşti l-au avut instituţiile
imperiale şi cele regionale. În baza a două decizii ale ministrului de Finanţe
E.F. Kankrin, din 27 octombrie 1837 şi din 30 martie 1838, au
fost constituite comunităţile mic-burghezilor din prima şi a doua parte ale oraşului
Chişinău: a moldovenilor, a străinilor din Voronej şi a marochinilor din
Buiucani; comunităţile: rupta de vistierie, a bulgarilor, credincioşilor de rit
vechi, rumelilor, persoanelor convertite la creştinism – la dispoziţia
Administraţiei Financiare din Basarabia. Celelalte comunităţi au fost
instituite încă în perioada recensământului fiscal din 1835: comunităţile
ruptaşilor moldoveni, odnodvorţilor, grecilor, ruptaşilor bulgari, străinilor,
a moldovenilor din prima şi a doua parte ale oraşului, a moldovenilor din
partea a treia a oraşului, a moldovenilor din partea a patra a oraşului, de la
prima împărţire a oraşului în comunităţi mic-burgheze, a moldovenilor şi
armenilor din partea a patra a oraşului, de la a doua împărţire etc.[5]
Din dosarele Dumei orăşeneşti din Chişinău se constată că la sfârşitul anilor
’30 ai sec. al XIX-lea în oraş erau 20 de comunităţi ale mic-burghezilor:
în prima parte a oraşului – comunitatea întâi a moldovenilor şi comunitatea
din Buiucani; în partea a doua a oraşului – comunităţile: credincioşilor de
rit vechi, din Voronej, a moldovenilor de la prima şi a doua împărţire; în
partea a treia a oraşului comunităţile: moldovenilor, ruptaşilor, grecilor, celei
de a treia, noi, a moldovenilor şi armenilor şi în partea a patra a oraşului
comunităţile: rupta de vistierie, a bulgarilor, ruptaşilor, străinilor, celei de
a treia, vechi, a moldovenilor, a patra parte a moldovenilor, de la prima şi a doua
împărţire, a persoanelor convertite la creştinism şi a rumelilor care
constituie, fără membrii breslelor, în prima parte a oraşului – 995 de persoane,
în a doua parte – 1951, în partea a treia – 2111 şi în partea a patra
a oraşului – 4051 de persoane[6].
Toate aceste comunităţi sunt administrate de starosti şi de meşterii breslelor (цехмейстеры), aleşi de ei din cadrul
fiecărei categorii sociale. În toate comunităţile mic-burghezilor din Chişinău
au fost înregistrate 9108 de familii şi burlaci şi, în mod separat, în cele 10
bresle – 1390 de familii de meşteşugari şi burlaci[7].
Pe parcursul anilor numărul
comunităţilor mic-burghezilor a crescut, în 1841 constituind 21 de comunităţi,
iar în 1843 – 23 de comunităţi[8]. La
începutul anilor ’50 ai sec. al XIX-lea numărul comunităţilor mic-burghezilor
din oraşul Chişinău a atins cifra de 30[9].
Respectiv, numărul mare de comunităţi mic-burgheze făcea dificilă perceperea
impozitelor. Din această cauză, Consiliul orăşenesc şi Administraţia Financiară
a Basarabiei au intervenit pe lângă Ministerul Finanţelor în privinţa divizării
mic-burghezilor din Chişinău doar în patru comunităţi, potrivit sectoarelor
oraşului, şi constituirii unei comunităţi separate (a 5-a) a meşteşugarilor[10]. Din
demersul general-locotenentului P.F. Fiodorov, guvernatorul general
interimar al Novorosiei şi Basarabiei, se poate constata că împărţirea
mic-burghezilor din Chişinău în mai multe comunităţi s-a făcut la cererea lor,
în diferite perioade, cu permisiunea ministrului de Finanţe şi a Administraţiei
Financiare din Basarabia, în scopul de a facilita încasarea impozitelor şi
prestaţiilor, care pe parcurs nu şi-a dovedit eficacitatea: „… iar acum
această împărţire a devenit chiar incomodă”[11]. Ca
rezultat, Administraţia regională a decis ca pentru a uşura încasarea
prestaţiilor toate comunităţile mic-burghezilor, în afară de cei uniţi în
bresle, să fie comasate, formând doar patru comunităţi, cu un număr egal de familii
(aproximativ 2277) şi fiind atribuite acelei păţi a oraşului unde locuiesc.
Comunităţile mic-burghezilor urmau să fie administrate de starosti şi ajutorii
lor, aleşi din rândul orăşenilor, după principiul: un staroste de la 1000 de orăşeni[12].
La 19 septembrie 1850
Ministerul de Finanţe a soluţionat pozitiv adoptarea acestei hotărâri[13]. La 5 decembrie
1850 ministrul de Finanţe îi comunica ministrului de Interne despre comasarea
celor 30 de comunităţi ale mic-burghezilor în 4 comunităţi, potrivit
sectoarelor oraşului Chişinău şi despre formarea unei comunităţi separate a meşteşugarilor[14]. Dar,
între timp, a intervenit guvernatorul general interimar al Novorosiei şi
Basarabiei P.I. Fiodorov, care considera că, pentru a nu cauza dificultăţi
în stabilirea impozitelor şi prestaţiilor, categoria odnodvorţilor (mazililor),
alcătuită din 174 de familii, care beneficiau de anumite privilegii şi care
plăteau un impozit mai mic ca celelalte categorii sociale, ar fi oportun de a o
păstra în cadrul unei comunităţi speciale – cea a odnodvorţilor, incluzând
în această categorie şi familiile de rupta de vistierie[15].
La 26 februarie 1851, în
legătură cu păstrarea în cadrul comunităţilor mic-burghezilor din Chişinău şi a
unei comunităţi speciale a odnodvorţilor (mazililor), ministrul de Interne intervine
către guvernatorul general interimar al Novorosiei şi Basarabiei P.I. Fiodorov
cu rugămintea să-i prezinte informaţii suplimentare privind această categorie
socială[16].
Informaţiile prezentate de Guvernul Regional atestă despre statutul
odnodvorţilor în cadrul comunităţilor mic-burgheze din oraşul Chişinău[17].
Un rol important în viaţa
orăşenească revenea comunităţilor de armeni, moldoveni, ruşi, bulgari şi evrei.
Anume din rândurile acestor comunităţi au fost aleşi membrii Dumei orăşeneşti
din Chişinău în 1817[18].
[1] В.И. Жуков. Города Бессарабии 1812-1861 годов. Очерки
социально-эконо-мического развития. – Кишинев, 1964, с. 71.
[2] В.И. Жуков. Города Бессарабии 1812-1861 годов. Очерки
социально-эконо-мического развития. – Кишинев, 1964, c. 71-72.
[5] AISR, F. 1287,
inv. 37, d. 871, f. 3-3 verso.
[8] В.Жуков. Динамика роста и состава городского населения Кишинева (1812-1861 годы). – În: Труды Центрального Государственного Архива МССР. – Кишинев, 1962, том I, с. 190,
192.
[9] AISR, F. 1287,
inv. 37, d. 950, f. 2.
[12] Ibidem, f. 5-6.
[13] V.Jukov. Op. cit., p. 190, 192.
[14] AISR, F. 1287,
inv. 37, d. 950, f. 2.
[16] Ibidem, f. 7.
[17] A se vedea: Odnodvorţi.
[18] ANRM, F. 2,
inv. 1, d. 554, f. 58 verso-59.
