CIOCLU (gropar) (гробокопатель) – oameni însărcinaţi cu îngroparea
morţilor, cunoscuți sub acelaşi nume atât în Moldova şi în Ţara Românească[1], cât
şi în Basarabia, după anexarea ei la Rusia[2]. Au
avut totuşi o organizare diferită. În Moldova, coclii erau considerați „oameni
bisericeşti”, erau organizaţi şi patronaţi de biserică, sub formă juridică a breslei:
cu vătaf ori staroste, cu scutiri de dări, cu jurisdicţie proprie. În Basarabia,
cioclii erau incluşi în categoria clerului[3];
participau la ceremonialul de înmormântare, primeau daruri alături de reprezentaţii
clerului; în cadrul ceremonialului de iertăciune cu decedatul erau situaţi pe o
treaptă mai înaltă chiar faţă de oamenii de seamă, ceea ce confirmă statutul
lor deosebit social în cadrul ierarhiei clerului[4].
Vasile Kurdinovski constată că institutul cioclilor „a existat şi în Basarabia
după anexarea ei la Rusia, dar treptat dispare odată cu moartea mitropolitului de
Chişinău Gavriil, probabil, la mijlocul secolului trecut (al XIX-lea – V.T.), deşi denumirea propriu-zisă de ciocli –
persoane care sapă morminte, s-a păstrat până în prezent, cu referire la
angajaţii liberi pentru săparea mormintelor”[5].
Despre statutul cioclilor din
Moldova aflăm din scrisoarea episcopului de Huşi Veniamin adresată serdăriei de
Orhei din 15 iulie 1793, în care el roagă serdăria să susţină institutul
cioclilor: „În oraşul Chişinău, ţinutul Lăpuşna, există o clasă de oameni, numiţi
ciocli, instituită în baza hrisovului domnesc, care se păstrează până în
prezent în Episcopia noastă din Huşi, care este alcătuită din 20 de persoane, inclusiv
starostele. Această clasă a fost pusă deja în acţiune, adică îşi îndeplineşte funcţiile –
sapă morminte pentru înmormântarea săracilor, dar şi a altor persoane în
general. Însă, din diferite cauze, ea a fost într-atât de dezorganizată, încât
au rămas nu mai mult de 3 persoane, număr insuficient pentru a-şi îndeplini
funcţiile”. Veniamin ruga să fie numit în postura de staroste al cioclilor un
oarecare Constantin Cantaraşia, care urma să găsească 20 de persoane pentru a completa
această clasă, dar din acele stări sociale „…care sunt fără adăpost şi fără
nici un bir. În plus, să fie eliberaţi de toate prestaţiile acestei ţări, la care sunt impuşi ceilalţi
locuitori, pentru ca mai bine să-şi exercite funcţiile”[6]. Prin
urmare, din relatarea lui Veniamin se poate constata că cioclii, după vechile
obiceiuri moldoveneşti şi în baza hrisovului domnesc, erau eliberaţi de bir şi de
alte prestaţii.
După anexarea în 1812 a Basarabiei
la Imperiul Rus, legislaţia rusă cu referire la diferite categorii sociale nu confirmă
juridic prezenţa acestei categorii sociale[7]. Respectiv,
nu sunt confirmate drepturile şi privilegiile lor de altădată. Ca rezultat,
cioclii au fost supuşi diferitelor dări şi prestaţii, care au înrăutăţit şi mai
mult situaţia lor. În scurt timp această nedreptate a ieşit la suprafaţă.
Cioclii i-au adresat o plângere mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, rugându-l
să rezolve problemele lor. Clerul a susţinut cererea cioclilor. Corespondenţa
dintre diferite instituţii locale, regionale şi imperiale denotă situaţia, modul de viaţă şi ocupaţia acestei stări
sociale. Cioclii alcătuiau pătura cea mai de jos a societăţii (cea mai
săracă). Ei nu primeau nici un fel de salariu, duceau un mod de viaţă indecent,
iar bunăstarea lor depindea doar de ceea ce câştigau la cimitir. În schimb,
viaţa lor era permanent expusă riscului, în special în anii când pe teritoriul
Basarabia bântuia ciuma şi holera. În 1812, când în Basarabia a bântuit ciuma,
în Chişinău erau înregistraţi doar 51 de ciocli, număr prea modest judecând
după numărul populaţiei şi numărul de biserici din oraş[8]. Dar,
acest institut al cioclilor nu a găsit sprijin din partea Sfântului Sinod.
Acelaşi Vasile Kurdinovski scrie că această categorie socială nu a fost
recunoscută în Basarabia nu dor din cauza lăcomiei concesionarilor prestaţiilor
de stat, „…dar mai mult din cauza caracterului ilegal al acestui institut din
punctul de vedere al situaţiei sale juridice în cadrul clerului rus”[9].
Drept rezultat, această categorie socială nu şi-a găsit reflectare în decizia
Sfântului Sinod cu privire la instituirea Eparhiei Chişinăului şi Hotinului din
21 august 1813[10]. Au
fost eliberaţi de toate impozitele şi prestaţiile de stat în calitate de reprezentanţi
ai clerului doar preoţii, diaconii şi paracliserii. Prin urmare, soarta cioclilor
a fost hotărâtă de instanţele religioase din Sankt Petersburg.
La cererea mitropolitului Gavriil
Bănulescu-Bodoni, la 22 august 1820 rezidentul plenipotenţiar al
Basarabiei I.N. Inzov a dat dispoziţie Guvernului Regional ca „…cioclii
sau groparii, care se află în Basarabia, ca persoane subordonate
departamentului bisericesc, folosiţi pentru necesităţile publice, să fie scutiţi
de toate prestaţiile locale şi impozitele de stat”[11]. La
12 martie 1821, Direcţia economică-financiară a Guvernului Regional a propus
ca 51 ciocli din Chişinău, 12 – din oraşul Bălţi şi câte 8 ciocli din Ismail,
Reni, Hotin, Bender, Chilia, Akkerman, Otaci şi târguşorul Orhei să fie excluşi
din listele contribuabililor. La 1 decembrie 1821 o asemenea propunere a fost
înaintată spre aprobare Consiliului Suprem al Basarabiei, dar o decizie rapidă pe
acest subiect nu a fost luată[12].
Începând cu 1821, când
majoritatea veniturilor au fost date în concesiune, s-a observat
nelegitimitatea cioclilor în cadrul clerului, ceea ce a adus în cele din urmă
la distrugerea acestui institut în Basarabia[13].
Autorităţile ecleziastice au
încercat să păstreze acest institut social. La 6 aprilie 1823, în baza
deciziei Guvernului Regional, cioclii urmau să fie excluşi din listele
contribuabililor[14]. La 24 martie 1824
guvernatorul civil al Basarabiei înaintează Consiliului Suprem al Basarabiei cererea
arhiepiscopului armenilor din Basarabia, Grigore Zaharia,n din 29 februarie
1824[15], prin
care insista ca de aceste privilegii să beneficieze şi cioclii de pe lângă
bisericile armeneşti (7 ciocli în Chişinău, câte 4 – în Orhei şi Ismail şi
2 ciocli în Hotin), „…care, în pofida sărăciei, până în prezent achită toate
dările, ca şi ceilalţi locuitori” [16].
La 24 decembrie 1825
Guvernul Regional al Basarabiei a dispus dumelor orăşeneşti din Chişinău, Bălţi,
Ismail, Bender şi Akkerman, poliţiilor orăşeneşti din Reni şi Chilia şi isprăvniciilor
de Orhei şi Hotin să perfecteze listele cioclilor şi să le prezinte Direcţiei
economico-financiare a Guvernului Regional, pentru a-i scuti pe ciocli de dări[17]. În
scrisoarea din 25 noiembrie 1826, adresată Consiliului Suprem al
Basarabiei, arhiepiscopul armenilor din Basarabia cerea scutirea cioclilor
armeni de plata dărilor. El scria că „…groparii din cele mai vechi timpuri au
fost recunoscuţi în categoria clerului[18], …aceşti
oameni sunt aleşi în această categorie din pătura cea mai săracă a populaţiei,
care nu dispune de mijloace de existenţă, nici chiar pentru hrana zilnică,
întreţinându-se din contul bisericilor sau din donaţiile benevole ale enoriaşilor”[19].
Arhiepiscopul Grigore confirma numărul cioclilor pe lângă bisericile armeneşti
din Basarabia: 8 ciocli în Chişinău, 6 – în Akkerman, câte 4 – în
Orhei şi Ismail şi 2 ciocli în Hotin. Aceeaşi confirmare o face la 15 februarie
1827 şi arhiepiscopul Chişinăului şi Hotinului Dimitrie, care scria Consiliului
Suprem al Basarabiei că în Basarabia sunt înregistraţi 127 de ciocli: 51 în
Chişinău, 12 – în Bălţi, câte 8 ciocli în Ismail, Reni, Hotin, Bender,
Chilia, Akkerman, Otaci şi Orhei[20].
[1] Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar,
p. 100-101.
[2] AISR, F. 560,
inv. 6, d. 575, f. 5 verso.
[3] Despre ciocli a consulta şi articolul: Teodor Candu. Documente privitoare la coclii din Moldova Pruto-Nistreană
(sfârşitul sec. al XVIII-lea – începutul sec. al XIX-lea). – În:
Revista de Istorie a Moldovei. – Chişinău, 2009, nr. 1 (57),
p. 69-77.
[4] Василий Курдиновский. О чоклах (гробокопателях) Бессарабии. –
În: ТБЦИАО. 1-й выпуск. – Кишинев, 1910, с. 164-165.
[5] Ibidem, p. 168.
[6] Ibidem, p. 168-169.
[7] A consulta în acest sens: „Regulamentul organizării administrative
a regiunii Basarabia” din 29 aprilie 1818.
[8] Vasile Kurdinovski. Op. cit., p. 173.
[9] Ibidem, p. 174.
[10] ПСЗРИ. Собр. I, т. XXXII,
1813, №25441. – СПб., 1830, с. 613-619.
[11] ANRM, F. 3,
inv. 1, d. 594, f. 1 verso-2.
[12] ANRM, F. 3,
inv. 1, d. 594, f. 7-7 verso.
[13] Vasile Kurdinovski. Op. cit., p. 177.
[14] ANRM, F. 3,
inv. 1, d. 594, f. 2.
[15] Ibidem, f. 4-5.
[16] Ibidem, f. 3-3 verso.
[17] Ibidem, f. 8.
[18] Arhiepiscopul Grigore scria
că institutul cioclilor a fost confirmat încă în 336 de împăratul roman Constantin
cel Mare (306-337) (Ibidem, f. 19).
[19] Ibidem, f. 17-17 verso.
[20] ANRM, F. 3,
inv. 1, d. 594, f. 30 verso-31.
