GOŞTINAR (сборщик податей с овец и свиней) – persoană care se ocupa cu
încasarea goştinii. În documentele de epocă goştinarul mai figurează cu
termenul rusesc гоштинный служитель[1].
GOŞTINĂ (гоштина) – dare (taxă) anuală percepută în Ţările Române asupra
oilor, caprelor şi porcilor. Exista o deosebire între darea plătită pentru
porci şi oi care merg la îngrăşat la munte şi darea impusă străinilor
(oaspeţilor) pentru oile şi porcii aduşi în ţară la păscut. În primul caz, avem
un fel de impozit direct, obligatoriu pentru toţi locuitorii care folosesc
păşunile, devenind o dare generală, la care erau impuşi toate categoriile
sociale, inclusiv boierii şi clerul, pe întinderea întregii ţări. În al doilea
sens, cu înţeles de taxă (vamă) pentru cei care aduc în ţară oi şi porci la păscut[1].
Goştina a continuat să existe şi în
Basarabia până în 1825, după obiceiul moldovenesc, şi constituia câte 4 1/3
parale pentru fiecare oaie sau capră, la care erau impuşi toţi locuitorii[2]. Din
discuţiile duse la şedinţa Consiliului Suprem al Basarabiei din 23 mai
1824, axate pe această întrebare, aflăm că goştina este o dare neregulată (не-окладная подать), introdusă în baza
unui hrisov adoptat la 30 aprilie 1796 de domnul Moldovei Alexandru
Callimachi (aprilie 1795-martie 1799). În baza acestui hrisov, pentru fiecare
oaie sau capră, neexcluzând meii şi iezii, era încasată o sumă de 10 aspri noi
şi câte 4 parale de la fiecare persoană care achita această dare. Membrii
Consiliului Suprem nu puteau stabili cursul acestor monede în ruble
argint, din considerentul că cursul lor a fost schimbat de mai multe ori de guvernul
turc. Unii membri confirmau însă că această dare s-a mărit în Moldova cu două aspri
pentru oi şi capre. La început, pe durata unui an, s-a stabili suplimentar un
aspru, pentru achitarea datoriilor faţă de episcopia Romanului, şi pe durata
altui an – pentru casa mitropolitană din Iaşi. Dar, ulterior, mărimea
dării nu a mai fost schimbată, continuând să fie încasată în folosul domniei[3].
După anexarea în 1812 a Basarabiei
la Imperiul Rus, în pofida faptului că populaţia a beneficiat de anumite
privilegii şi înlesniri la plata prestaţiilor de stat, la început pe o perioadă
de 3 ani, iar ulterior privilegiile au fost prelungite încă pe o jumătate de an,
Administraţia regională, din considerente necunoscute, încasa nu doar dările
ordinare (окладные подати) – birul şi dajdia, dar şi dările neordinare (не-окладные подати) – goştina,
desetina, vădrăritul, pogonăritul şi venitul
obţinut de la întreţinerea câşlelor[4].
Din materialele şedinţei Consiliului
Suprem al Basarabiei din 26 februarie 1824 aflăm că goştina este o dare indirectă,
încasată o dată în an, potrivit numărului de oi şi capre. Pentru fiecare oaie
şi capră vistieria încasa anual câte 13 aspri, iar de la fiecare persoană care
achită această dare
– câte 12 aspri[5].
Supuşii ruşi – clerul şi slujitorii cultului, dvorenii, funcţionarii
aflaţi în exerciţiul funcţiei în instituţiile administrative regionale,
raznocinţii moldoveni, numiţi căpitani de dorobanţi şi căpitani de lefegiu,
erau scutiţi de această dare, conform „obiceiului moldovenesc”. În plus, de această
dare erau scutite şi unele persoane care au depus jurământul de credinţă
Rusiei, în baza unor hrisoave şi acte oficiale ce confirmau unele privilegii
acordate de guvernul moldovenesc până la 1 aprilie 1812. În baza acestor
documente, unii din ei nu achitau goştina pentru toate oile şi caprele, pe care
le aveau în gospodărie, iar alţii nu achitau goştina doar pentru numărul de oi
şi capre ce era indicat în aceste documente, pentru celelalte – plăteau
darea conform normelor stabilite[6].
De această dare, în baza deciziei
Senatului Guvernant din 29 decembrie
1819, erau scutiţi bulgarii şi alţi colonişti transdanubieni. Acest privilegiu
a fost confirmat la 10 aprilie 1820 şi de Consiliul Suprem al Basarabiei[7].
La început, în încasarea goştinii
s-a observat o tendinţă de creştere, deşi mică. În 1813 goştina a constituit
104000 lei, în 1814 – 131187 lei 10 aspri, în 1815 – 136000 lei, în
1816 – 130100 lei, în 1817 – 145000 lei, în 1818 – 170000 lei,
în 1819 – 180497 lei 97 aspri şi în 1820 – 142211 lei 16 aspri[8]. Cu o
mică scădere la începutul anilor ’20, goştina a fost încasată în aceleaşi
proporţii şi în anii următori. În 1821, încasarea goştinii în Basarabia a constituit
127010 lei 3 aspri[9] (după alte surse –
131885 lei 56 aspri), în 1822 –161000 lei şi în 1823 – 136000 lei[10]. De
această dare erau scutiţi: clerul, nobilii, funcţionarii în serviciu,
raznocinţii moldoveni cunoscuţi ca căpitanii de darabani şi căpitanii de lefegii,
în baza „obiceiului moldovenesc”, şi diferite categorii sociale care au primit,
până la 1 aprilie 1812, cetăţenia rusă, prezentând acte domneşti şi alte
documente care confirmau dreptul de a beneficia de privilegii.
Pornind de la faptul că guvernul
întâlnea mari greutăţi în ce privește numărarea anuală a oilor şi caprelor,
încasarea goştinii era dată în concesiune persoanelor particulare. La începutul
primăverii câteva sute de concesionari se duceau în regiune pentru a număra
oile şi caprele şi a încasa goştina[11].
Ulterior, în baza propunerii
guvernatorului general al Novorosiei şi rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei
M.S. Voronţov din 22 decembrie 1824, Consiliul Suprem al Basarabiei a decis
la 17 ianuarie 1825 lichidarea, începând cu acest an, pentru toţi ţăranii
moşiereşti, a mai multor taxe (desetina, vădrăritul), inclusiv a goştinii, şi încasarea în locul lor a unui
impozit unic în valoare de 2 rub.
10 kop. asignate de la fiecare familie[12]. La 6 octombrie
1825 Consiliul Suprem al Basarabiei, la propunerea lui M.S. Voronţov din 15 septembrie,
anulează încasarea goştinii, desetinei şi vădrăritului şi pentru toţi
locuitorii din mediul urban, în schimbul impozitului
unic de 2 rub. 10 kop. asignate de la fiecare familie[13].
[1] Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar,
p. 206.
[2] AISR, F. 379, inv. 2, d. 12, f. 21 verso.
[3] ANRM, F. 3, inv. 1, d. 430, p. I, f. 160-160
verso.
[4] Ibidem, f. 167.
[6] ANRM,
F. 3, inv. 1, d. 429, f. 168-168 verso.
[7] ANRM,
F. 3, inv. 1, d. 110, p. I, f. 24.
[8] Ibidem,
d. 1380, f. 50 verso-51.
[9] Ibidem, inv. 3, d. 747, f. 26 verso.
[10] Ibidem, inv. 1, d. 1320, f. 11-12.
[11] Ibidem, f. 4-8.
[12] Ibidem, d. 568, p. I, f. 28-28 verso.
[13] ANRM, F. 3, inv. 1, d. 569, p. II, f. 164.
