FALCE (фальчя) – una dintre cele mai vechi forme de măsurare a suprafeţei
în Imperiul Roman: suprafaţa de fân cosită într-o zi. Derivă din latinescul falx, care înseamnă secere, coasă. S-a
dezvoltat din acest cuvânt în sensul că o falce este suprafaţa de pământ pe
care o poate secera un om într-o zi. Falcea a fost la început o unitate de măsură
a pământului în muncă şi doar mai târziu a devenit o unitate de măsură de suprafaţă
precisă. În Ţările Române a reprezentat o unitate de măsură a suprafeţelor
echivalând cu aproximativ 1½ hectar sau 3 pogoane. La sfârşitul sec. al
XVIII-lea, falcea moldovenească avea „80 de prăjini fălceşti”, iar la începutul
sec. al XIX-lea i se fixează suprafaţa la 320 de prăjini pătrate (80:4) sau
2880 de stânjeni pătraţi (240:12)[1]. În
Moldova medievală, falcea pare a fi mai mult o unitate de măsură pentru fânaţ
şi vie, nu însă pentru pământul cultivat cu cereale[2]. Ulterior,
falcea se va răspândi şi asupra pământului cultivat cu cereale.
Potrivit hrisovului din 3 ianuarie
1805 emis de domnul Alexandru Moruzi, în Principatul Moldova fiecare ţăran era
obligat, în cadrul boierescului, să are şi să boronească cu grapa 80 de prăjini
fălceşti de ţarină – 1,2 ha, primăvara şi toamna, când o va cere stăpânul
moşiei, sau 70 de prăjini fălceşti de ţelină – 1,1 ha; să secere 30 de prăjini fălceşti de culturi
cerealiere şi să le care la aria stăpânului moşiei; să cosească o falce de fân,
s-o adune şi s-o clădească stog etc.[3]
Falcea s-a păstrat şi în
Basarabia după anexarea ei la Imperiul Rus, fapt confirmat de Proiectul
Regulamentului din 1819. Ţăranul era obligat să prăşească, să strângă şi să
transporte în hambarul moşierului a 1/8 parte dintr-o falce sau 1/4 dintr-un pogon; să cosească 0,5
fălci de fân etc.[4] Regulamentul stabilea
mărimea concretă a lotului de fânaţ sau imaş pe care ţăranul urma să-l
primească de la moşier: pentru 4 vite – o falce pentru fânaţ şi paie,
pentru 2 vite – o falce de imaş pentru păşunat, în apropierea satului,
comun pentru toţi sătenii etc. Ţăranii care nu dispuneau de vite cornute mari
şi cai, dar care în schimb deţineau un număr de 10-20 de oi, strict necesare
pentru asigurarea familiei, aveau dreptul să le pască pe imaşul satului,
beneficiind de jumătate de falce pentru 10 oi, ceea ce echivala cu suprafaţa
necesară pentru păşunatul unei vite mari cornute[5].
După alte surse, falcea este o
unitate obişnuită de măsură moldovenească, folosită la măsurarea pământului. În
Basarabia 3 fălci constituiau 4 desetine domneşti[6].
[1] P.P. Panaitescu. Obştea ţărănească în Ţara Românească şi
Moldova. – Bucureşti, 1964, p. 172; Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar,
p. 190.
[2] Documente privind istoria României. A. Moldova. Veacul XVII, Vol.
IV, p. 285; Vol. III, p. 307; Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p.190.
[3] Uricarul sau colecţiune de diferite acte care pot servi la istoria
românilor / Sub redacţia lui Todor Codrescu. – Iaşi, 1852, p. II,
p.152-153; Radu Rosetti. Pământul,
sătenii şi stăpânii în Moldova. Tomul I. De la origini până la 1834. – Bucureşti, 1907,
p. 348-351, 491-493.
[4] Radu Rosetti. Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova.
Tomul I. De la origini până la 1834. –
Bucureşti, 1907, p. 488-496; Paul Mihail, Zamfira Mihail. Acte în limba română tipărite în Basarabia.
I. 1812-1830. – Bucureşti, 1993, p.159-162.
[5] Paul Mihail, Zamfira Mihail.
Op. cit., p. 165-166.
[6] ANRM, F. 2,
inv. 1, d. 6314, f. 3-3 verso.
