COMISIA PENTRU ÎNCARTIRUIRE DIN CHIŞINĂU (Квартирная комиссия) | Muzeul din inima mea |

COMISIA PENTRU ÎNCARTIRUIRE DIN CHIŞINĂU (Квартирная комиссия)



COMISIA PENTRU ÎNCARTIRUIRE DIN CHIŞINĂU (Квартирная комиссия) – comisie instituită prin decizia Senatului Guvernant din 26 iunie 1839, în scopul asigurării comandamentului militar şi a armatelor ruse de ocupaţie, staţionate permanent sau temporar în oraşul Chişinău, cu apartamente[1]. În acest scop, populaţia din Chişinău, ca şi populaţia celorlalte oraşe, era impusă să achite prestaţia de încartiruire, care era plătită în bani[2]. Pentru stabilirea sumei care urma să fie achitată de populaţie se efectua evaluarea averii imobiliare: a caselor, prăvăliilor, beciurilor pentru comerţ, livezilor şi a altor bunuri care existau în Chişinău. Averea imobiliară era evaluată de către Comisia pentru încartiruire, alcătuită din persoane din cadrul fiecărei stări sociale din oraş. După expirarea termenului de 5 ani, Comisia specială de încartiruire, cu permisiunea şefului regiunii, desfăşoară o nouă evaluare a averii. La aprecierea averii se ţinea cont de următoarele condiţii: a) locul de amplasare a construcţiilor sau a pământului, b) valoarea şi venitul obţinut de la ele. La evaluarea clădirilor se luau în consideraţie toate construcţiile auxiliare, grădinile, livezile şi constricţiile nefinisate. La aprecierea averii, Comisia se conducea de Regulamentul din 13 aprilie 1823 cu referire la cheltuieli şi venituri pentru oraşul Moscova, care prevedea ca preţul averii imobiliare să fie calculat de la 6% la 9%, în felul următor: a) casele amplasate în centrul oraşului, pe ambele părţi ale străzilor principale, care dispun de prăvălii sau alte instituţii comercial-industriale, erau apreciate de la 6,5% până la 7%; b) casele care dispun de prăvălii sau alte instituţii comercial-industriale şi care nu dispun de asemenea instituţii, amplasate în centrul oraşului pe stradele, erau apreciate de la 6% până la 7%; c) casele amplasate în alte părţi ale oraşului, care dispun de prăvălii, erau apreciate cu 8%, iar cele care nu dispun de asemenea instituţii erau apreciate de la 8% până la 9%; d) prăvăliile, amplasate separat de locuinţe, erau apreciate cu 1% mai jos. Livezile, grădinile, fabricile de spirt, topitoriile de seu etc. erau apreciate de la 8% la 9%. Regulamentul mai prevedea şi alte criterii la stabilirea preţului, precum şi modalitatea de încasare a banilor. Averile evaluate erau introduse într-un registru special, împărţit în compartimente conform sectoarelor oraşului, cu indicarea numărului casei, prăvăliei sau a altor instituţii comercial-industriale evaluate, confirmat prin semnăturile tuturor membrilor Comisiei. Registrul era prezentat pentru păstrare în Duma orăşenească din Chişinău, iar Comisia de încartiruire primea o copie. Rezultatele evaluării erau aduse la cunoştinţă proprietarilor. Nu erau supuse evaluării clădirile de stat care se aflau la evidenţa Comisiei de construcţii, a Serviciului de Asistenţă Publică şi a altor instituţii, precum şi clădirile ce aparţineau instituţiilor de învăţământ, slujitorilor de cult, orfelinatelor şi văduvelor, casele profesorilor, în afară de cele care erau date în chirie şi aduceau profit, casele militarilor[3].
Comisia pentru încartiruire din Chişinău se subordona guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei, iar componenţa era prevăzută de un regulament special. În plus, în cadrul Comisiei intra şi un reprezentant din partea evreilor. Comisia de încartiruire avea la dispoziţia sa un secretar (care cumula şi funcţia de contabil), cu un salariu anual de 300 rub. argint, doi conţopişti, fiecare cu un salariu anual de 100 rub. argint şi un paznic, cu un salariu anual de 30 rub. argint[4].
Comisia pentru încartiruire din Chişinău era amplasată în clădirea care aparţinea poliţiei orăşeneşti. Responsabil de partea financiară, cu susţinerea comună a tuturor membrilor Comisiei, era un deputat din partea nobilimii sau a negustorilor. Sumele de bani acumulate de la populaţie erau păstrate în cămara Trezoreriei judeţene, într-o ladă specială, ştampilată de membrii Comisiei[5].


[1] Comisii pentru încartiruire au fost create şi în alte oraşe ale Basarabiei, imediat după anexarea ei la Rusia. Despre instituirea din nou a Comisiei de încartiruire din Reni a se vedea: ANRM, F. 3, inv. 1, d. 941, f. 1-6.
[2] ПСЗРИ. Собр II, т. XIV, 1839, отд. первое, №12470. – СПб, 1840, с. 579.
[3] Despre aceasta a se vedea mai detaliat: ПСЗРИ. Собр II, т. XIV, 1839, отд. первое, №12470. – СПб, 1840, c. 579-584.
[4] Ibidem, p. 584.
[5] Ibidem.