DIJMĂRIT (дижмарит) – noţiune cu
conţinut labil, având în Ţările Române 4 sensuri: 1. dare cu sensul generic
de zecime (zecimea albinelor şi a vinului, zecimea porcinelor, zecimea tutunului,
zecimea oilor, zecimea ierbii etc.); 2. dijmă domnească, dare cu caracter
de cvasiimpozit, deosebită de renta medievală a stăpânilor de moşii; 3. darea
stupilor şi a râmătorilor; 4. darea pe stupi[1].
DIJMĂ (дижма/десятина) – formal
în Principatele Române a reprezentat 1/10 parte din produse, datorată
fie domnului, fie proprietarilor funciari (mănăstirilor şi boierilor), cum ar
fi: a)
pescuit; b) animalele domestice: oi (oierit),
vite mari cornute (văcărit sau goştina); c) vin (vinerit); d) unt, brânză, ceară,
slănină şi miere[1]. Dijma s-a plătit iniţial în natură, mai întâi o parte din produsele agricole,
apoi şi din vite sau din alte venituri. Înainte de a-şi preciza caracterul de rentă
medievală, dijma a avut un sens generic, de dare în natură (cvasiimpozit),
întemeiată de dreptul de dominium eminens al domnului şi obligaţia
locuitorilor faţă de supremul lor protector. Cu acest conţinut dijma s-a
menţinut şi mai târziu în nomenclatura fiscală, alături de alţi termeni.
Paralel cu dijma-dare şi având o vechime tot atât de respectabilă, este menţionată
în spaţiul carpato-dunărean şi dijma ecleziastică (decima ecclesiastica).
Dijma, ca formă de rentă, a avut în Ţările Române o triplă cauzalitate: 1. conceptul medieval de proprietate
funciară, cu consecinţa sa, dependenţa ţăranilor; 2. daniile domneşti; 3. acordul
între ţăranii liberi, fără pământ, şi proprietarii funciari, contract juridic
în care dijma este o arendă cu caracter special. Datorau dijma: 1. toţi locuitorii ţării;
categoriile privilegiate – clerul, mănăstirile, boierii – datorau
această dijmă numai la câteva produse; 2.
locuitorii fără pământ, care se hrăneau pe moşiile domneşti, mănăstireşti şi
boiereşti. Cuantumul dijmei era principial de „una la zece”. Ulterior
transformată în bani, dijma capătă caracterul arendei sau chiriei. La începutul
sec. al XIX-lea dijma intră într-o nouă fază prin apariţia marilor arendaşi,
interpuşi între ţărani şi proprietarii funciari[2].
Potrivit
hrisovului din 3 ianuarie 1805 emis de domnul Alexandru Moruzi, în
Principatul Moldova se păstra norma boierescului de 12 zile în an, dar era
mărită durata lucrărilor îndeplinite de ţăran în cadrul unei zile-muncă de boieresc.
În cadrul zilelor-muncă de boieresc ţăranii erau obligaţi să presteze dijma – din toate produsele
agricole obţinute de pe loturile cultivate, excepţie făcând doar „…grădinile ce
sunt pentru însăşi a lor trebuinţă”. Ţăranii erau obligaţi să strângă dijma şi
s-o transporte la aria sau coşarele stăpânului moşiei. Dijma era prestată în
prezenţa moşierului sau vechilului (de regulă, în câmp, pe ogor, vie etc.) şi
doar după aceea ţăranii se puteau folosi de roadele muncii lor; să presteze dijma fânului – să cosească, să
strângă şi să facă stog fânul cosit pe locul fânaţului; să presteze dijma de stupi (pentru unul din cincizeci), iar care nu avea numărul
respectiv de stupi era obligat să plătească câte 5 parale pentru fiecare stup.
Această sumă se plătea şi în cazul în care numărul stupilor era mai mare de 50
sau de 100[3].
Dijma
este atestată în diferite izvoare şi după anexarea Basarabiei la Rusia şi este
cunoscută ca dare „…la care era impusă doar populaţia contribuabilă, celelalte
stări sociale (în izvor clase – V.T.), cum ar fi: nobilii, clerul şi
unele categorii de mazili privilegiaţi, care aveau, la fel, un număr mare de plantaţii
de vii, erau scutiţi de această dare”[4].
Potrivit acestor surse, dijma constituia a zecea parte din
cereale, fructe şi fân[5].
După 1812,
din cele 16 impozite pe care le plăteau ţăranii
de stat şi locuitorii oraşelor şi târgurilor în Basarabia au fost păstrate
doar 5 (birul, goştina, vădrăritul, pogonăritul), inclusiv dijma, care era considerată impozit pentru întreţinerea albinelor şi porcinelor, egal cu 8 parale pentru
fiecare stup de albine şi cap de porcină[6].
Din condiţiile de dare în concesiune, alcătuite de Guvernul Regional la 14 mai
1819 şi confirmate de Consiliul Suprem al Basarabiei la 30 mai, aflăm că
alături de pogonărit, desetină şi vădrărit era şi dijma „…sau încasarea de către concesionar a 1/10 parte din fructe
şi vin din livezile situate pe pământurile orăşeneşti ce aparţineau statului” [7].
Concesionarul putea încasa dijma în natură şi în bani. Când proprietarul
livezii vroia să culeagă fructele, el era obligat să-l anunţe din timp pe
concesionar, iar acesta în decurs de 5 zile să numească o persoană responsabilă
din partea sa sau să se prezinte personal, pentru a încasa dijma la faţa locului[8].
În anul 1823 impozitele de stat,
la care erau impuşi ţăranii, au fost revăzute. Concomitent au fost majorate
amenzile pentru neachitarea la timp a impozitelor: birul s-a majorat până la 10 rub. asignate (mai mult de 20 de lei)
anual; dijma, goştina, pogonăritul şi
vădrăritul au fost înlocuite cu un impozit unic în valoare de 2 rub.
şi 10 kop., ce constituia aproximativ 4 lei şi 10 parale anual de la fiecare
familie[9].
Majoritatea cercetătorilor constată că schimbările operate în sistemul de impozitare
din 1823 au contribuit la înrăutăţirea situaţiei ţăranilor, în special a categoriilor
celor mai sărace[10].
Potrivit descrierii
viceguvernatorului Basarabiei Golubiţki, funcţionar de clasa a V-a, şi funcţionarului
de clasa a VII-a Climşa privind administrarea financiară în Basarabia, datată
cu anul 1829, „…dijma constituie impozitul în natură, în formă de cereale, fân
etc. încasat de la diferite persoane aflate pe pământurile pustii ale statului,
care se ocupă temporar cu creşterea animalelor, agricultura şi pregătirea fânului,
ca ulterior toate aceste bunuri, cu permisiunea Administraţiei Financiare, să
fie comercializate prin intermediul administraţiei locale, iar banii obţinuţi de
pe seama acestor vânzări să fie vărsaţi în venitul regional”[11].
În Basarabia dijma s-a păstrat
până la reforma agrară din 1868, iar în unele cazuri şi după reformă.
[1] ANRM, F. 3,
inv. 1, d. 341, f. 1-1 verso.
[3] Uricarul sau colecţiune de diferite acte care pot servi la istoria
românilor / Sub redacţia lui Todor Codrescu. – Iaşi, 1852, Partea II,
p. 152-153; Radu Rosetti. Op. cit.,
p. 348-351, 491-493.
[4] AISR, F. 560,
inv. 4, d. 248, f. 4-4 verso.
[5] Ibidem, inv. 6,
d. 577, f. 6.
[6] А.Защук. Материалы для географии и статистики России,
собранные офицерами Генерального штаба. Ч.II. Бессарабская область. – СПб., 1862, c. 56; Ia.S. Grosul. Op. cit., p. 159.
[7] ANRM, F. 3,
inv. 1, d. 47, p. I, f. 294, 306.
[8] ANRM, F. 3,
inv. 1, d. 47, p. I, f. 306 verso-307.
[9] Статистическое описание Бессарабии, собственно так-называемой, или
Буджака, c. 66; Ia.S. Grosul, I.G. Budak. Op. cit., p. 107, 362-364, 370-373.
[10] Ia.S. Grosul,
I.G. Budak. Op. cit.,
p. 107.
[11] AISR F. 560,
inv. 6, d. 575, f. 65 verso-66.
