DARE (подать) | Muzeul din inima mea |

DARE (подать)



DARE (подать) – reprezintă prelevările periodice, în cămara domnească sau în vistierie, asupra bunurilor şi produselor materiale sau, în termeni moderni, asupra izvoarelor de venituri şi a veniturilor înseşi. Multă vreme, dările au reprezentat un venit privat al domnului, afectat întreţinerii persoanei şi curţii cale. Dările nu pot fi identificate cu impozitele moderne, din simplul considerent că fundamentul dărilor este altul decât al impozitelor. Istoriografia contemporană scoate în evidenţă faptul că determinarea caracterului formal al dărilor e posibilă prin referire la categoriile fiscale moderne. În această ordine de ideii pot fi distinse: 1. Dări cu caracter real, prelevate asupra bunurilor materiale – izvoare de venituri – şi asupra veniturilor: produse agricole, viticole, pomicole, vite, produse animaliere, albine etc. Pot fi distinse dări pe capital (oieritul, văcăritul, stupăritul, goştina etc.) şi dări pe venit (vinărici, găletărit, măjerit, camănă, bezmăn etc.). În categoria dărilor reale pot fi încadrate, pentru Ţările Române: găleata sau câbla (găletărit, câblărit), vinăriciul şi părpălitul, vama oilor (oierit) şi dijma din produsele lactate (caş, brânză), vama porcilor (numită mai târziu goştină sau gorştină), ialoviţa, vama peştelui, vama albinelor (albinărit), dijma din poame (coşniţă), dijma din fân, dijma din lemne, ciohodărit etc. Aceste dări mai sunt numite dări vechi, apărute până în sec. al XVI-lea. Odată cu instalarea dominaţiei otomane, fiscalitatea se înăspreşte. Apar dări noi: mierea împărătească, birul untului, birul vacilor şi oilor (slugeria), birul cailor împărăteşti, birul lemnelor, rânduiala cânepei, săpunăritul, gărdurăritul, fumăritul bălţilor, uluc-hacul, căminăritul, văcăritul, tutunăritul, cotăritul, fumăritul (pe cârciumi şi pivniţe) etc. Din categoria dărilor reale în Moldova distingem: desetina din vin, din albine, măjile de peşte, bărbânţele de icre şi de miere, ilişul, desetina (goştina) din porci, coloadele de grâu şi orz, desetina din varză, camăna (pe cârciumi), cepăria, bezmănul de ceară etc. 2. Dări cu caracter personal – legate direct de persoana contribuabilului, impunerea făcându-se după criteriul averii materiale: birul sub toate denumirile: dajdie, haraci, bir cnezesc, bir de Curte (în Ţara Românească), bir nemţesc (în Moldova). Distincţia dintre bir – dare personală – şi dare reală este determinată în tehnica mai uşoară a aşezării şi încasării lui[1].
Din punctul de vedere al incidenţei, dările pot fi clasificate în directe şi indirecte. Dările directe, ca şi impozitele moderne, se disting prin aceea că sunt încasate periodic şi direct de la contribuabil pe baza unor evidenţe contabile (crestături, catastife etc.), corespunzătoare rolurilor nominative fiscale. Plata lor se face, de regulă, de cei care le şi suportă sarcina. În această categorie întră majoritatea dijmelor şi birul. Dijmele indirecte sunt întâmplătoare, nu se încasează pe baza unor evidenţe, se aplică asupra bunurilor de consumaţie şi a serviciilor diverse şi nu se suportă de cei care le plătesc, ci, indirect, de consumator. În această categorie pot fi înscrise toate dările pe circulaţia produselor, pe actele de comerţ, precum şi taxele pentru diferite servicii: vămi din interiorul ţării, pârcălăbia (mortasipia), păhărnicia, cepăria, uluc-hacul, cornăritul, tutunăritul, cotăritul, cântăritul domnesc, fierăria şi sărăria, sărăritul munţilor, cerăritul etc. La început, plata dării se efectua în natură, cu excepţia birului, care a fost prima dare plătită în bani. Cuantumul dării în natură – numele generic „vămi” – era de 1/10, aşa cum indică şi nomenclatura tehnică: dijmă (lat. decima, a zecea parte), desetina şi zeciuiala[2].
Izvoarele de epocă, în special cele ruseşti, din sec. al XIX-lea, clasifică dările existente în Imperiul Rus în dări regulate (постоянные sau окладные подати[3]), la care era impusă toată populaţia contribuabilă, în care erau incluse birul şi dajdia, şi dări neregulate (непостоянные sau неокладные подати), încasate de la venituri suplimentare, în care erau incluse goştina, desetina, vădrăritul, pogonăritul etc.[4]
Dări regulate erau dările al căror cuantum se stabilea din timp, adică mărimea plăţii care trebuia vărsată de un grup de contribuabili în vistierie, spre exemplu, de contribuabilii din cadrul unui ţinut, care ulterior era împărţită pe fiecare gospodărie şi contribuabil în parte. Dările regulate erau cunoscute de întreaga populaţie, erau determinate de rezultatele recensămintelor fiscale, petrecute special în acest scop, şi incluse în registre speciale. Dări neregulate erau dările al căror cuantum nu putea fi stabilit din timp. Ele erau încasate în bani sau în natură şi erau, în fond, acele dări care erau supuse cu greu evidenţei şi din care considerent guvernul le dădea în concesiune[5].
Modalitatea de încasare a dărilor neregulate, cum constatau autorităţile regionale la mijlocul anilor ’20 ai sec. al XIX-lea, este foarte complexă, dificilă pentru popor şi pentru administraţie şi, principalul, nu poate fi protejată niciodată de abuzurile din partea acelor care le încasează. Guvernului îi vine destul de greu să socoată în fiecare an numărul de oi, capre, stupi de albine, porci, cantitatea de vin şi suprafaţa de pogoane cultivate cu tutun, din care cauză toate aceste dări, fiecare în mod separat şi în timp diferit, le dă în concesiune. În cazul în care preţul oferit de către concesionari este mic, guvernul încasează aceste dări prin intermediul funcţionarilor săi, dar şi de această dată este foarte greu a preîntâmpina abuzurile grave. Folosind în acest scop mulţi funcţionari, guvernul este nevoit să-i distragă pe aceştia de la ocupaţiile lor cotidiene, iar poporul puţin probabil că a simţit o uşurare, din simplul considerent că funcţionarii, pentru a-şi îndeplini obligaţiunile, erau nevoiţi să se deplaseze în teritoriu cu căruţele locuitorilor[6].
Dările neregulate – desetina şi pogonăritul – erau date în concesiune în ansamblu, cu acea deosebire că suma încasată de la aceste două dări era diferită[7].
Dările de bază, care completau bugetul statului, erau cele regulate. Ele constituiau, în primii zece ani după anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, cca 70% din toate încasările la buget (Tabelul 1).


Tabelul 1
Suma dărilor regulate şi a dărilor neregulate, încasată de la populaţia
din Basarabia în anii 1812-1820*

Anii**
Dări regulate
Dări neregulate
Dajdia
Birul
Prestaţii
Goştina
Desetina
Vădrăritul
Pogonăritul
Mazilii
Ruptaşii
Ţăranii şi orăşeni
Ţiganii
lei
aspri
lei
aspri
lei
aspri
lei
aspri
lei
aspri
lei
aspri
lei
aspri
lei
aspri
1813
-
-
-
-
-
-
3550
-
104000
-
32000
-
6000
-
5100
-
1814
-
-
-
-
-
-
-
-
131187
10
98100
-
15100
-
5200
-
1815
-
-
-
-
-
-
-
-
136000
-
69200
-
30600
-
1550
-
1816
-
-
-
-
-
-
3000
-
130100
-
80100
-
33000
-
-
-
1817
13321
-
6285
-
605257
60
6062
 60
145000
-
80900
-
40000
-
-
-
1818
26642
-
12570
-
1210215
-
7455
-
170000
-
60000
-
45702
43
-
-
1819
25368
-
8865
-
1274385
-
7455
-
180494
97
95000
-
35386
8
-
-
1820
26488
-
9495
-
1203900
-
7470
-
142211
16
90000
-
32085
42
-
-
În total
91819
  -
37215
-
4293757
60
34992
60
1138992
23
 605300
-
237873
63
11850
-
În %
1,4
0,6
66,6
0,5
17,6
9,4
3,7
0,2

* ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1380, f. 49 verso-50, 50 verso-51.
** În datele Tabelului n-au fost incluși 16437 lei 95 aspri, încasaţi în perioada 2 aprilie-sfârşitul lui decembrie 1812, de la darea numită vădrărit.



Datele Tabelului 1 demonstrează că din volumul total de dări încasate de Administraţia imperială rusă în perioada 1812-1820 dărilor regulate le revenea 69,1%: birul (încasat de la ţărani şi orăşeni) – 66,6%, dajdia (încasată de la mazili şi ruptaşi) – 2%, birul (după alte surse – dajdia) încasat de la ţigani – 0,5% şi dărilor neregulate doar 30,9%: goştina – 17,6%, desetina – 9,4%, vădrăritul – 3,7% şi pogonăritul – 0,2%.
Suma totală a încasărilor în vistieria imperială de la aceste şi alte dări a constituit, în această perioadă de timp, 18828591 lei 86 ¼ aspri, din care Basarabiei i-a revenit doar 10%[8].


[1] Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 139-140.
[2] Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 140.
[3] De la cuvântul оклад (cuantumul dării) sau cantitatea de dări, pe care fiecare unitate impozabilă era obligată să o plăteasca vistieriei, stabilită de legislaţia în vigoare în mod diferit: în cazul impozitului pe persoană (подушная подать) („pe suflet”), la bază era pusă averea, iar în cazul dijmei (în natură sau în bani), criteriul de bază era apartenenţa la starea socială în care era împărţită populaţia guberniei, reieşind din fertilitatea solului şi natura activităţilor industriale. În cuantumul dării erau incluse doar persoanele de sex masculin. Numărul de persoane incluse în cuantumul dării se stabilea în mod diferit pentru fiecare judeţ, oraş şi sat. Drept criteriu pentru o asemenea compartimentare servea: 1. recensământul fiscal, 2. adăugarea sau includerea în cuantumul dării după petrecerea recensământului fiscal şi 3. excluderea din cuantumul dării. Numărul de persoane incluse în cuantumul dării nu se schimba de la un recensământ fiscal la altul şi nu depindea de numărul persoanelor decedate, care au fugit, care erau date în recruţi sau care au fost judecate pentru infracţiuni (Руководство к познанию действующих русских государственных, гражданских, уголовных и полицейских законов, составленное старшим учителем законоведения в С.Петербургской Ларинской гимназии, кандидатом прав Ф.Проскуряковым. I. Государственные законы. – СПб., 1854, с. 303).
[4] ANRM, F. 3, inv. 1, d. 429, f. 169 verso.
[5] Н.В. Калачев. Заметки (статистические и археологические) об Инсаре и его уезде. – În: Архив историко-юридических сведений относящихся до России, издаваемый Николаем Калатовым. Книги второй половина первая. – М., 1855, с. 86.
[6] ANRM, F. 3, inv. 1, d. 429, f. 169 verso-170.
[7] Ibidem, f. 170 verso.
[8] ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1380, f. 53 verso-54.