OBICEIUL PĂMÂNTULUI (неписанные законы / волошское право) – ansamblul normelor
juridice cutumiare reglementând viaţa socioeconomică a colectivelor pastorale
şi agrare româneşti. Constituirea lor a fost legată de o îndelungată
stratificare a unor practici şi obiceiuri pastorale şi agrare şi au fost
recunoscute şi acceptate ca drept românesc atât de ţările străine locuite de români
(Serbia, Ungaria, Polonia), cât şi de aparatul de stat voievodal românesc,
paralel cu edictarea unor norme juridice de inspiraţie feudală alogenă[1].
D.Cantemir scrie că în Moldova există un drept dublu: „…unul bazat pe edictele
împăraţilor greci şi romani, precum şi pe hotărârile consulilor, şi altul
nescris, pe care l-am putea denumi într-adevăr obiceiul pământului, şi care de însăşi
populaţia autohtonă este denumit cu un cuvânt slavon obicei[2], care obicei ori datină
înseamnă”[3].
OCĂ (ока) –
unitate de măsură pentru capacităţi (lichide şi solide) şi pentru greutăţi,
menţionată în documente încă din prima jumătate a sec. al XVII-lea. În Moldova,
oca pentru lichide echivala cu 1,520 litri[4].
Conform altor surse, cu un litru şi un sfert (un kilogram)[5].
La 1816, în Basarabia, 1 ocală era egală cu 3
funţi (după alte surse – cu 3,1 funţi)[6];
100 ocale de sare erau egale cu 7 ½ puduri[7].
OCĂ TĂTĂREASCĂ (татарская ока) – unitate de măsură
egală cu 3 funţi sau cu 1200 de grame.
OCINĂ (moşie) – stăpânire de pământ transmisă
prin ereditate. Apare uneori cu calificarea de călugărească, bisericească, mănăstirească, domnească, cnezească, a oraşului.
Este sinonim cu termenii baştină, dedină şi moşie[8].
În procesul de consolidare a societăţii medievale, moşia are un rol de seamă şi
este orice „stăpânire locurească”. Dar ea nu este încă o adevărată proprietate
ereditară, ci numai o stăpânire particulară a unei persoane sau a unui grup
familial, devenită ereditară, dar „grevată de o serie de legături faţă de obşte”[9].
[1] Mai
detaliat, a se vedea: Instituţii
feudale din Ţările Române.
Dicţionar, p. 330-332.
[2] Este vorba despre aşa-numita
„Legea ţării” sau „Obiceiul pământului”.
[3] Dimitrie Cantemir. Descrierea Moldovei. – Chişinău,
1975, p. 147.
[4] Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar,
p. 335.
[6] ANRM, F. 5,
inv. 1, d. 295, f. 2-2 verso.
[7] Царствование императора Александра I. 1801-1825. – În:
ЖКМ. – СПб., 1891, с. 27.
[8] ANRM, f. 4,
inv. 1, d. 44, p. I, f. 110 verso.
ODAIE (одае) – aşezare improvizată în câmp, munţi sau în păduri,
pentru adăpostul vitelor în perioada păşunatului. Cu timpul, termenul odaie a căpătat o anumită stabilitate,
constituind puncte permanente de gospodărire a turmelor de oi sau a cirezilor de
vite[1]. După
alte surse – aşezare gospodărească izolată de sat, fermă mică, târlă de vite
sau gospodărie organizată pe câmp departe de sat[2].
[1] Instituţii feudale din
Ţările Române. Dicţionar,
p. 338.
[2] T.Porciuc. Lexiconul termenilor entopici din limba
română în Basarabia. – În: Arhivele Basarabiei. Revistă de istorie şi
geografie a Moldovei dintre Prut şi Nistru. Anul II, 1930, nr. 3,
iulie-septembrie. – Chişinău, 1930, p. 319.
OKSOFT (оксофт)– unitate de măsură pentru vin, egală cu 18 vedre[1].
OLAT (provincie,
regiune, ţinut; împrejurime, parte a locului) (край/область) – unitate
administrativ-teritorială din Moldova, care echivala cu ţinutul (sau cu o parte
din ţinut), având un teritoriu vast, dar cu puţină populaţie, administrată
de ispravnici, conform legilor şi obiceiurilor pământului.
Împărţirea
în olaturi este specifică Bugeacului până în mai 1812 (4 la număr – Tighina,
Cetatea Albă, Căuşeni şi Chilia)[2]. O
asemenea împărţire în olaturi (6 la număr – Bender, Olatul situat în jos
pe Nistru, Câmpul Căuşeni, Bugeac, Akkerman şi Chilia) a ţinutului Bender s-a
păstrat şi după anexarea Basarabiei la Rusia. Ulterior, termenul de olat este
substituit prin cel de ocol[3]. În 1817,
ţinutul Bender era divizat în patru ocoale: Bender, Căuşeni, Akkerman şi Bugeac[4].
ORIGINAR DIN IMPERIUL AUSTRIAC (австрийский вы-ходeц) – fugar din Imperiul Austriac, în
special de etnie ucraineană (unii din ei se numeau mazili). Aceştia s-au aşezat
cu traiul, la începutul sec. al XIX-lea, în diferite localităţi ale ţinutului
Hotin[5].
Ţarismul a susţinut emigrarea fugarilor din Imperiul Austriac, pentru a schimba
componenţa socială şi etnică a ţinuturilor din centrul şi nordul Basarabiei,
populate mai compact de români. Respectiv, fugarii din Austria sunt întâlniţi
în mai multe sate ale ţinutului Hotin. În 1820, din 480 de locuitori ai satului Tabani, 97 (20,2%) erau
fugari din Imperiul Austriac, de etnie ucraineană, care se numeau mazili[6]; în
satul vecin Caracuşeni – din 798 de locuitori, 23 (2,9%) erau fugari din
Austria[7]. Situaţia
a creat problema insuficienţei de pământ în mai multe sate din ţinutul Hotin,
constatare făcută la 11 octombrie 1826 de Consiliul Suprem al Basarabiei
în legătură cu plângerea ţăranilor din ţinutul Hotin că nu sunt asigurați cu pământ[8].
[1] M.P. Muntean. Op. cit., p. 88.
[2] Alexei Agachi. Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub
ocupaţia militară rusă (1806-1812). – Chişinău, 2008, p. 68, 108.
[3] Dinu Poştarencu. Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus. –
Chişinău, 2006, p. 48.
[4] Valentin Tomuleţ. Cronica protestelor şi revendicărilor
populaţiei din Basarabia (1812-1828). Vol. II. – Chişinău, 2007,
p. 286-288.
[5] A se vedea: Rusnac şi Rutean.
[6] ANRM, F. 5,
inv. 2, d. 398, p. III, f. 497 verso-498.
[7] Ibidem, f. 457 verso-458.
[8] Despre aceasta a se vedea: ANRM, F. 3,
inv. 1, d. 762, f. 363-366.
