PIAŢĂ (locală, regională, internă unică, naţională, internaţională) (рынок)

PIAŢĂ (locală, regională, internă unică, naţională, internaţională) (рынок) – 1. loc pentru comerţul de mărfuri cu amănuntul; 2. spaţiu larg, descoperit, amenajat în interiorul unei localităţi sau al unei regiuni, pentru desfăşurarea comerţului; 3. categorie economică a producţiei de mărfuri în care îşi găseşte expresie totalitatea actelor de vânzare-cumpătare; 4. totalitatea relaţiilor de vânzare-cumpărare care au loc în interiorul unei ţări (piaţă internă); 5. ansamblul relaţiilor de schimb stabilite între ţările participante la circuitul economic mondial (piaţă internaţională)[1].

Potrivit clasificaţiei economistului francez Robert Boyer, pot fi evidenţiate cel puţin cinci concepte distinctive ale noţiunii de piaţă:

1.   Piaţa este un spaţiu fix, rezervat comerţului oficial admis pentru anumite zile şi ore. Această reprezentare spaţial deterministă a pieţei este cea mai veche, datând din secolul al XII-lea, fiind utilizată şi azi în viaţa cotidiană.

2.   Piaţa este un teritoriu anumit în care au loc acte de vânzare-cumpărare. Această reprezentare, mai largă din punct de vedere geografic, leagă noţiunea de piaţă cu anumite oraşe, ţări, teritorii, continente. Anume în această formulare termenul de piaţă este utilizat de unii istorici cu referire la perioadele precapitaliste.

3.   Piaţa este cererea efectivă globală la un anumit tip de mărfuri şi servicii. Această concepţie asupra pieţei deja nu mai reprezintă un teritoriu, ci totalitatea cumpărătorilor unui produs-marfă. În această definire termenul este utilizat azi cu referire la varietăţile cererii: pentru forţă de muncă, acţiuni, produse de consum etc.

4.    Piaţa este un mecanism care autoreglează balansul cererii şi ofertei prin intermediul preţurilor liber stabilite la produse şi servicii. În această definiţie dispare orice localizare spaţială, temporală sau materială, iar locul lor este ocupat de un model, care fixează metoda de interacţiune a agenţilor economici.

5.   Piaţa este parte componentă a sistemului economic, în care domină concurenţa între agenţi economici independenţi. În acest caz, mecanismul de autoreglare a pieţei indicat în reprezentarea de mai sus se extinde asupra unor comunităţi întregi, cunoscute sub numele de societăţi de piaţă sau societăţi capitaliste[2].

În economia politică clasică predomina reprezentarea pieţei ca un loc de schimb sau teritoriu geografic. Piaţa constituia o sferă de activitate economică, în care produsele şi serviciile sunt produse din start pentru schimb şi care poate fi reglementată prin diferite regimuri instituţionale. Se avea în vedere totalitatea actelor de schimb care erau localizate geografic sau la un anumit tip de produse şi servicii. Aceasta însemna de la bun început că nu există şi nu poate exista nici un fel de piaţă unică şi unitară, ci doar o mulţime mobilă de pieţe izolate sau interconectate[3].

Situaţia s-a schimbat la începutul sec. al XX-lea, atunci când fondatorii teoriei economice neoclasice (Alfred Marshall (1842-1924), Carl Menger (1840-1921) şi alţii) pe lângă reprezentarea pieţei ca „teritoriu de schimb” au dezvoltat conceperea ei ca forma ideală a relaţiilor economice. Piaţa apare în această definire ca un mecanism de echilibrare a cererii şi ofertei, care poate funcţiona în orice contururi teritoriale sau de ramură. Mai mult decât atât, nu se înţelege sub aceasta o totalitate agregată de acte individuale de schimb, ci un sistem relativ autonom şi integru cu un mecanism de autoreglare încorporat. Piaţa, deci, este caracterizată ca o sferă, în care domină concurenţa dintre agenţii independenţi şi formarea liberă a preţurilor. Adepţii teoriei economice neoclasice erau convinşi că eliminarea constrângerilor externe putea duce la apariţia spontană a pieţelor ca o modalitate mai efectivă a distribuirii resurselor[4].

Aparent, şcoala marxistă a adoptat o abordare prin prisma celei de a doua concepţii asupra noţiunii de piaţă potrivit clasificaţiei lui
Boyer[5]. V.I. Lenin considera că piaţa internă apare odată cu începutul producţiei de mărfuri şi se formează prin dezvoltarea acestei producţii de mărfuri, iar gradul de fărâmiţare a diviziunii sociale a muncii determină nivelul de dezvoltare a pieţei; piaţa se lărgeşte odată cu trecerea economiei de mărfuri de la produse la forţa de muncă, şi doar odată cu transformarea acesteia din urmă în marfă capitalismul cuprinde întreaga ţară. Cu alte cuvinte, nivelul de dezvoltare a pieţei interne este nivelul de dezvoltare a relaţiilor capitaliste în ţară[6]. În viziunea istoriografiei sovietice, pe parcursul istoriei s-au format mai întâi pieţele locale, apoi piaţa internă (ca totalitate a pieţelor locale şi a legăturilor dintre ele), care presupuneau un comerţ cu bunuri simple, şi doar apoi în baza acesteia, a dezvoltării capitalismului şi a diviziunii geografice a muncii, s-a format piaţa naţională, în care rolul de bază îl jucau mărfurile. Astfel, în accepţiunea acestora, piaţa locală este forma relaţiilor gospodăreşti în cadrul unei localităţi sau regiuni a unui stat, în care produsele destinate pieţei se comercializează de către însuşi producător în cadrul acestei pieţe; pe piaţa locală producătorul mărfii este totodată şi vânzătorul acesteia, iar cumpărătorul este concomitent şi consumatorul final al mărfii, primind şi achitând marfa. La rândul său, piaţa internă este concepută ca ansamblul pieţelor locale lipsite de raporturi de interdependenţă. Piaţa naţională este aceeaşi piaţă internă, în care produsele destinate pieţei se comercializează, însă nu de producători, ci de intermediari (negustori), şi în care există o dinamică unică a preţurilor determinată de faptul că între pieţele locale se creează raporturi de reciprocitate; în plus, există o diviziune a muncii pe regiuni[7].

De fapt, constatăm că discuţiile privind caracterul pieţei au deviat spre înaintarea diferitelor tipologii ale pieţei, istoricii încercând astfel să adapteze rezultatele conceptelor teoretice la procesele istorice. Istoricul B.N. Mironov considera, contrar acestor tendinţe, că există o singură piaţă internă – cea unică, naţională, capitalistă[8]. Meritul lui B.N. Mironov este că acesta a formulat clar condiţiile de bază ale formării pieţei interne, şi anume: 1. nivel ridicat al producţiei orientate spre piaţă şi diviziunea geografică a muncii; 2. legături strânse între pieţele regionale; 3. o anumită structură a preţurilor şi o legătură între dinamica şi nivelul preţurilor în diferite regiuni; 4. capital comercial dezvoltat; 5. un sistem bănesc, căi de comunicaţii şi transport; 6. o legislaţie comercială anumită; 7. o reţea comercială dezvoltată de mari centre comerciale; 8. forme de comerţ determinate istoric; 9. un nivel înalt de solvabilitate a populaţiei; 10. independenţa producătorilor de mărfuri[9]. Cu siguranţă, acestea pot fi acceptate ca condiţii de bază şi pentru formarea pieţei externe.

Dintre abordările teoretice tot mai mult în ultimul timp se afirmă conceptul de piaţă al economiştilor „instituţionalişti”. Aceştia văd piaţa ca un rezultat al interacţiunii complexe a diferitelor instituţii, fie particulari, firme, state, norme sociale, norme juridice ş.a.m.d. Insti-tuţionaliştii consideră că nu piaţa propriu-zisă este mecanismul de plasare a resurselor, ci instituţiile, sau structurile de decizie, care se formează şi acţionează prin intermediul pieţei[10]. Economia este instituţiile care formează piaţa, prin intermediul cărora piaţa funcţionează şi de la care depind rezultatele ei. De aceea, piaţa este obiectul de acţiune a forţelor organizatorice şi de control. Aceasta are loc în special prin intermediul reformării instituţiilor vechi şi formării instituţiilor noi. Ca urmare, este necesar de analizat nu pieţe imaginare, ci procesele ce real au loc, în care un rol important îl joacă instituţiile[11]. Instituţionaliştii acceptă faptul că plasarea resurselor poate fi examinată prin perspectiva cererii şi ofertei ca forţe ale pieţei, dar demonstrează că acestea depind ele înseşi de ierarhia puterii, care, la rândul său, depinde de scopurile şi interesele elitei conducătoare[12].

Actualmente se consideră că dezvoltarea şi integrarea pieţelor interne a dus la formarea pieţelor internaţionale caracteristice, ca sfere interdependente de răspândire a circulaţiei anumitor tipuri de produse între mai multe state, indiferent de amplasarea geografică a acestora. Piaţa internaţională caracteristică este sfera unde se desfăşoară cel mai mare volum de schimburi comerciale cu un anumit produs sau grupuri de produse şi unde se stabileşte preţul unic. Vârful acestei evoluţii este piaţa mondială, care, în accepţiunea economiştilor, reprezintă un sistem diversificat, în cadrul căruia există microsisteme (pieţe internaţionale caracteristice, cum ar fi piaţa bunurilor, piaţa capitalurilor, piaţa forţei de muncă etc.) cu trăsături specifice atât în raport cu obiectul de activitate al fiecărei pieţe în parte, cât şi în funcţie de poziţia şi natura agenţilor economici participanţi la schimburile internaţionale[13].

Pornind de la faptul că după anexarea în 1812 a Basarabiei la Imperiul Rus ţarismul a întreprins măsuri concrete în vederea includerii teritoriului nou-anexat în sistemul pieţei interne ruse, să analizăm succint unele păreri care există în istoriografia rusă referitor la formarea pieţei interne ruse.

În istoriografia contemporană rusă există mai multe opinii privind formarea pieţei interne unice ruse. Adepţii unei concepţii (S.D. Skazkin) consideră că procesul de formare a pieţei interne unice ruse este nu altceva decât apariţia legăturilor de schimb între pieţele locale. Dezvoltarea şi aprofundarea acestor relaţii conduc la formarea pieţei unice. Acest proces nu este legat de apariţia elementelor capitaliste în sfera producţiei[14].

Adepţii altei concepţii (A.A. Preobrajenski şi Iu.A. Tihonov), dimpotrivă, susţin că, alături de fenomenele indicate, procesul creării legăturilor dintre pieţele locale şi concentrarea lor într-o piaţă internă unică este legat indisolubil de apariţia relaţiilor capitaliste în sfera producţiei[15].

I.D. Kovalcenko şi L.V. Milov resping această afirmaţie, demonstrând că pot fi evidenţiate două forme ale pieţei unice: piaţa unică de mărfuri simplă (sec. al XVII-lea – prima jumătate a sec. al XVIII-lea) şi piaţa unică de mărfuri capitalistă (a doua jumătate a sec. al XVIII-lea – începutul sec. al XX-lea), când forma marfară a forţei de muncă se situează pe primul loc[16].

V.I. Buganov, A.A. Preobrajenski şi Iu.A. Tihonov, dimpotrivă, consideră că există o singură piaţă – cea unică, naţională, capitalistă[17].

Diverse opinii există şi în aprecierea nivelului de dezvoltare a pieţei naţionale ruse. I.D. Kovalcenko şi L.V. Milov consideră că procesul de constituire a pieţii agrare în Rusia s-a finisat către sfârşitul sec. al XIX-lea[18], pe când B.N. Mironov – în prima jumătate a acestui secol[19].

După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, în perioada când teritoriul nou-anexat este separat până în 1830 de piaţa internă rusă prin cordonul sanitaro-vamal de la Nistru, iar de pieţele europene prin cel de la Prut şi Dunăre, are loc procesul de constituire a pieţei interne basarabene, prin intensificarea legăturilor de schimb între pieţele locale. Lichidarea autonomiei Basarabiei în 1828, suprimarea cordonului vamal de la Nistru la 26 septembrie 1830 şi transferarea lui la hotarele de apus ale Imperiului contribuie în mod direct la includerea Basarabiei în sistemul pieţei interne ruse, proces care s-a produs pe parcursul sec. al XIX-lea.

Determinând direcţiile prioritare ale politicii imperiale ruse în Basarabia ţarismul era nevoit să ţină cont de interesele a trei forţe: ale statului autocrat, ale anumitor cercuri comercial-industriale şi ale unei părţi a nobilimii legate de comerţ şi industrie. Un rol aparte în determinarea acestor direcţii îi revenea Ministerului de Finanţe, iar realizarea programului – la început liberal, iar mai târziu protecţionist comercial-industrial – era pusă pe seama miniştrilor de Finanţe D.A. Guriev şi E.F. Kankrin[20].

În politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia putem evidenţia, convenţional, două perioade, ce corespund etapelor de adaptare şi includere a ţinutului în sistemul pieţei interne ruse: prima cuprinde anii 1812-1830, cea de a doua – anii 1831-1868.

Prima perioadă coincide cronologic cu anexarea Basarabiei la
Rusia potrivit Tratatului de la Bucureşti din 16(28) mai 1812 şi finalizează cu suprimarea cordonului vamal de la Nistru şi cu unificarea vamală a ţinutului cu guberniile ruse prin Regulamentul din 26 septembrie 1830. În această perioadă Basarabia este separată de piaţa internă rusă prin cordonul sanitaro-vamal de la Nistru, iar de pieţele europene tradiţionale – prin cel de la Prut şi Dunăre.

La rândul său, perioada anilor 1812-1830 poate fi divizată în două etape. Prima etapă cuprinde anii 1812-1825, când se întreprind măsuri concrete în vederea atragerii în Basarabia a negustorilor bogaţi din străinătate şi din guberniile ruse. Ca rezultat, pe piaţa internă din Basarabia se consolidează puternic poziţiile negustorilor greci, armeni şi evrei. Tot atunci negustorilor locali li s-au acordat unele privilegii, inclusiv dreptul de a exporta mărfuri din Basarabia în guberniile ruse fără plata taxei vamale. Elaborând legislaţia comercială pentru Basarabia, ţarismul avea ca punct de plecare politica comercială oficială pe care o promova faţă de ţările europene – trecerea de la tarifele vamale liberale din 1816 şi 1819 la tariful vamal prohibitiv din 1822, totodată ţinându-se cont de specificul regiunii. Cu adoptarea tarifului prohibitiv din 1822 perioada liberalismului relativ în politica comercială a ţarismului ia sfârşit. Ţarismul se reîntoarce pe poziţiile protecţionismului, pe care este nevoit să se menţină pe parcursul celui de-al doilea pătrar al sec. al XIX-lea.

Cea de-a doua etapă cuprinde anii 1825-1830, când în Basarabia este pus în aplicare Regulamentul cu privire la comerţul cu Basarabia din 17 februarie 1825 care limita exportul peste Nistru al unor mărfuri basarabene ce constituiau ponderea de bază a comerţului cu guberniile ruse şi care asigura importul fără plata taxei vamale a mărfurilor manufacturiere şi de fabrică ruseşti. În comerţul Basarabiei cu guberniile ruse se stabileşte o preponderenţă dublă a importului mărfurilor ruse în Basarabia asupra exportului mărfurilor basarabene în Rusia.

A doua perioadă cuprinde anii 1831-1868 şi începe odată cu lichidarea particularităţilor locale în sistemul administrativ, după intrarea în vigoare pe teritoriul Basa­rabiei a legislaţiei comerciale ruse, inclusiv: după aplicarea la 26 septembrie 1830 a Regulamentului ghildelor, suprimarea cordonului vamal de la Nistru şi unificarea vamală a ţinutului cu Rusia, instituirea Administraţiei Speciale a oraşului Ismail etc. În această perioadă Basarabia este inclusă în sistemul pieţei interne ruse, determinându-se locul ei în comerţul intergubernial ca furnizor de cereale şi de produse animaliere, pomicole şi viticole, de tutun, sare etc. şi ca piaţă de desfacere a „mărfurilor ruse” – articole ale industriei textile, de prelucrare a metalelor etc.[21]

PICIOR (foot, fect) – măsură egală în sistemul metric cu 30,48 cm. La momentul anexării la Rusia a braţului Sulina din gurile Dunării, prin convenţia de la Akkerman (1826), acesta avea o adâncime a
cursu­lui navigabil de 12 picioare, iar la începutul anului 1836 a ajuns la 8 picioare[22].

PITAR (питар) – mare dregător, boier de clasa a II-a, „mai marele brutarilor”[23], împuternicit să îngrijească de pâinea ce trebuia servită, proaspătă, Domnului şi Curţii. Ulterior va avea grijă de carele şi caleştile Domnului, precum şi de caii de ham ai Domnului; cu timpul, noile atribuţii au ajuns precumpănitoare. În Moldova marele pitar nu este menţionat ca membru al sfatului domnesc. La începutul sec. al XVIII-lea el era „mai marele brutarilor”, dar era mare dregător, primea uneori, ca şi în Ţara Românească, misiuni diplomatice. În sec. al XIX-lea marele pitar a rămas boier fără dregătorie[24].

---

[1] Vasile Breban. Dicţionar general al limbii române. Vol. II. – Bucureşti, 1992, p. 761.

[2] Robert Boyer. The Variety and Unequal Performance of Really Existing Markets: Farewell to Doctor Pangloss, p. 62-65.

[3] В.В. Радаев. Рынок как идеальная модель и форма хозяйства. К новой социологии рынков. – În: Социологические исследования. – M., 2003, № 9, c. 18-19.

[4] Ibidem, p. 19.

[5] Б.Н. Миронов. Внутренний рынок России во второй половине XVIII – первой половине XIX в. – Ленинград, 1981; И.Д. Ковальченко, Л.В. Милов. Всероссийский аграрный рынок XVIII – начало XIX века. Опыт количественного анализа. – М., 1974; Леонид Милов. Парадокс хлебных цен и характер аграрного рынка в России ХIX в. – În: История СССР, 1974, № 1, с. 48-63.

[6] В.И. Ленин. Полное собрание соч., 5 изд., т. 3, с. 60.

[7] И.Д. Ковальченко, Л.В. Милов. Всероссийский аграрный рынок XVIII – на­ча­ло XIX века. Опыт количественного анализа. – М., 1974.

[8] Б.Н. Миронов. Внутренний рынок России во второй половине ХVIII – первой половине ХIХ вв. – Ленинград, 1981.

[9] Ibidem, p. 6-7.

[10] Е.Э. Васильева. Институционализм как альтернатива неоклассической и марксистской экономики. – În: Квартальный бюллетень клуба экономистов. – Вып. 4. – Минск, 2000, c.166.

[11] Ibidem, p.170.

[12] Ibidem.

[13] Dicţionar de relaţii economice internaţionale. – Bucureşti, 1993, p. 410-412.

[14] С.Д. Сказкин. К вопросу о генезисе капитализма в сельском хозяйстве Западной Европы. – În: Ежегодник по аграрной истории Восточной Европы. 1959 г. – М., 1961, с. 28.

[15] А.А. Преображенский, Ю.А. Тихонов. Итоги изучения начального этапа скла-дывания всероссийского рынка (XVII в.). – În: Вопросы истории, 1967, № 4, с. 109.

[16] I.D. Kovalcenko, L.M. Milov. Op. cit., p. 19-39.

[17] В.И. Буганов, А.А. Преображенский, Ю.А. Тихонов. Эволюция феодализма в России. Социально-экономические проблемы. – М., 1980, с. 125.

[18] I.D. Kovalcenko, L.M. Milov. Op. cit., p. 39.

[19] B.N. Mironov. Op. cit., p. 8.

[20] Valentin Tomuleţ. Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi influ-enţa ei asupra constituirii burgheziei comerciale (1812-1868). – Chişinău, 2002, p. 112.

[21] Valentin Tomuleţ. Politica imperială rusă de adaptare şi integrare a Basarabiei în sistemul pieţei interne ruse (anii 1812-1868). – În: Sesiunea ştiinţifică a Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei (ediţia a XIX-a). 15-16 octombrie 2009. Program. Rezumatele comunicărilor. – Chişinău, 2009, p. 45-47.

[22] David Urquart. Progress of Russia in the West, Nord, and South. – Trubner Co, 1853, p. 314.

[23] A se vedea: Marele pitar.

[24] Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 360-361.