PROIECTUL REGULAMENTULUI DIN 1819 (Постановление пунктов об обязанностях к владельцам вотчин царан или земле-дельцев Бессарабской области…)

PROIECTUL REGULAMENTULUI DIN 1819 (Постановление пунктов об обязанностях к владельцам вотчин царан или земле-дельцев Бессарабской области…)[1] – regulament agrar, pregătit de către Guvernul Regional al Basarabiei, la insistenţa Administraţiei imperiale, care urma să reglementeze relaţiile dintre proprietarii funciari laici şi ecleziastici şi diferite categorii de ţărani.

Întrebarea privind aplicarea în Basarabia a Regulamentului din 1819 a fost discutată după instituirea Regulamentului organizării administrative a Basarabiei din 1818. La insistenţa Administraţiei imperiale, la 30 noiembrie 1818 rezidentul plenipotenţiar al Basarabiei, guvernatorul militar al Podoliei A.N. Bahmetev, prin dispoziţia adresată Guvernului Regional al Basarabiei, a instituit o comisie pentru alcătuirea unui nou regulament, care urma să reglementeze relaţiile dintre moşieri şi ţărani. În dispoziţie se stipula că comisia urma să alcătuiască un nou „Cod de legi de drept privat civil în baza legilor şi obiceiurilor moldoveneşti”[2], adică în baza dreptului vechi românesc (obiceiul pământului). Preşedinte al comisiei a fost numit rezidentul plenipotenţiar al Basarabiei A.N. Bahmetev, iar ca membri – cneazul Cantacuzino, serdarul Iordache Gafencu, consilierul titular Anapelo Bali, boierii Constantin Gafencu şi Nicolae Leonard. Comisia a alcătuit un nou Regulament, care este înaintat spre discuţie şi aprobare în Consiliul Suprem al Basarabiei. După anumite discuţii, la 16 mai 1819 Consiliul Suprem confirmă noul Regulament, iar pe parcursul lunii august în tipografia Consiliului au fost tipărite mai multe exemplare ale noului Regulament[3] pentru a fi adus la cunoştinţă boierilor şi ţărănimii[4].

Noul proiect al Regulamentului avea menirea să contribuie la consolidarea poziţiilor moşierilor prin majorarea tuturor tipurilor de impozite, a boierescului şi dijmei, să reglementeze relaţiile dintre proprietarii funciari laici şi ecleziastici şi diferite categorii de ţărani.

În preambulul Proiectului Regulamentului din 1819 Consiliul Suprem menţionează că instituirea noului Regulament a fost determinată de faptul că Administraţia imperială a primit un şir de rapoarte de la mareşalul nobilimii şi de la moşierii din Basarabia, prin care era informată că aceştia dispun de mai multe informaţii parvenite de la ispravnici şi de la Guvernul Regional despre constrângerea ţăranilor din partea moşierilor[5]. Era expusă ideea de a „…reglementa relaţiile dintre ţărani şi moşieri”[6].

Ar fi greşit însă să considerăm că discuţiile privind adoptarea acestui Regulament au fost generate doar de extinderea protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia (cum se relatează în istoriografia sovietică), care au avut loc în primii ani după anexarea provinciei la Rusia, confirmate şi prin numeroasele adresări ale ţăranilor şi orăşenilor făcute guvernatorului civil – rezultat al înăspririi contradicţiilor sociale din Basarabia sub regim de dominaţie ţaristă[7].

Problema ţărănească nu era o problemă nouă pentru administraţia imperială. De către Alexandru I sunt întreprinse măsuri concrete de a pune în discuţie şi de a se încerca soluţionarea acestei probleme nu doar în guberniile interne ruse, dar şi la periferiile naţionale. În Basarabia nu se punea problema înfăptuirii unei reforme serioase care ar viza problema ţărănească. Administraţia imperială deocamdată studia şi se familiariza cu situaţia economică şi socială din ţinutul nou-anexat. Urmau a fi luate în consideraţie şi particularităţile existente în structura socială, proprietatea funciară, în sistemul de impozitare etc. La fel, trebuia stabilit statutul social şi juridic al fiecărei categorii sociale în parte, necesitau reglementare relaţiile dintre proprietarii de pământ şi diferite categorii de ţărani etc. Totodată, urma să se ţină cont şi de faptul că în anii ’20 ai sec. al XIX-lea aristocraţia basarabeană s-a completat nu doar cu reprezentanţi ai stărilor privilegiate locale, dar şi cu reprezentaţi ai altor comunităţi etnice, în special din guberniile interne ruse şi de peste hotare, care au primit în Basarabia proprietăţi funciare şi servicii de stat; de menţionat că alţii au primit ca moştenire pământuri în urma căsătoriilor. S-a schimbat şi structura socială a ţărănimii basarabene în urma colonizării organizate. Se conturează structura alogenă a multor oraşe şi târguri din Basarabia. Ca rezultat, ţarismul era cointeresat în a se menţine liniştea în Basarabia, teritoriu care avea să devină destul de atractiv pentru popoarele balcanice.

La baza Proiectului Regulamentului din 1819 au fost puse toate actele legislative referitoare la întrebarea ţărănească emise în Principatul Moldova pe parcursul sec. al XVIII-lea – începutul sec. al XIX-lea[8]: hrisovul din 11 iulie 1745 despre interzicerea strămutării de pe un loc în altul; aşezământul pentru boieresc al lui Grigore (III) Ghica din 1 ianuarie 1766; aşezământul pentru boieresc al lui Grigore Callimachi din 28 mai 1768; anafora Divanului Moldovei din 14 aprilie 1775 pentru adăugarea zilelor de muncă ale ţăranilor faţă de stăpânii moşiilor; dispoziţia lui Grigore (III) Ghica din 22 iunie 1776 către toţi locuitorii; al doilea aşezământ al lui Grigore (III) Ghica pentru îndatoririle către stăpânii moşiilor din 30 septembrie 1777; hrisovul lui Alexandru Ion Mavrocordat pentru danii din octombrie 1785; ponturile lui Mihai
Suţu asupra îndatoririlor dintre locuitori şi stăpânii de moşii din 28 decembrie 1794; hrisoavele lui Alexandru Constantin Moruzi editate în anii 1802-1806; punctele adoptate la şedinţa comună a Divanului Moldovei din septembrie 1804 şi confirmate de Alexandru Moruzi; dispoziţia caimacanilor moldoveni (rezidenţii cneazului Constantin
Ipsilanti) din 19 februarie 1804 adresată spătarului Denin; dispoziţia aceloraşi caimacani din 27 februarie 1804 adresată Serdăriei de Orhei; punctele de vistierie din 23 aprilie 1810, alcătuite pentru un an şi doar pentru un singur ţinut Hotin etc.[9] Toate aceste acte legislative au fost generalizate de Consiliul Suprem al Basarabiei în regulamentul cu denumirea „Regulamentul din 1819”, nemodificând în esenţă conţinutul lor.

Analizând politica socială a ţarismului în Basarabia, având drept criteriu de bază Proiectul Regulamentului din 1819, constatăm că politică naţional-colonială promovată de Administraţia imperială în teritoriul nou-anexat era îndreptată spre consolidarea poziţiilor proprietarilor laici şi ecleziastici. În baza analizei şi confruntării actelor legislative pe întrebarea ţărănească emise în perioada regimului turco-fanariot şi a celui ţarist, putem constata că aceste acte nu se deosebesc principial unele de altele.

Potrivit Proiectului Regulamentului, ţăranii basarabeni, ca şi în trecut, se considerau formal ţărani liberi, dar de fapt erau ţărani dependenţi de moşier, din simplul considerent că pământul era proprietatea moşierului. În majoritate, ţăranii nu aveau pământ sau, dacă şi aveau, apoi loturi destul de mici care nu le asigurau existenţa şi, ca urmare, ţăranul era nevoit să arendeze pământ de la moşier.

Regulamentul din 1819 era alcătuit din 9 capitole şi includea 49 de articole sau puncte. Dintre compartimentele de bază ale Proiectului pot fi evidenţiate: despre statutul economico-juridic al ţăranilor din Basarabia; despre libertatea personală a ţăranilor; despre obligaţiile ţăranilor faţă de moşier şi „îndatoririle” moşierilor faţă de ţărani; despre statutul moşiilor răzeşeşti; despre atribuţiile starostelui sătesc etc.

De menţionat că Regulamentul din 1819 nu a fost confirmat de Administraţia imperială şi nu a fost aplicat în Basarabia, deşi unele exemplare au fost răspândite în ţinuturile Basarabiei şi unii boieri au început să se conducă de el.

Dar, încercarea de a reglementa relaţiile dintre ţărani şi moşieri la 1819 nu a fost zadarnică. În 1823, la dispoziţia guvernului ţarist, rezidentul plenipotenţiar al Basarabiei I.N. Inzov, având ca bază Proiectul Regulamentului din 1819, alcătuieşte un nou proiect, mai moderat, în care s-au făcut unele cedări ţăranilor: a fost confirmat juridic dreptul ţăranilor de a trece liber pe alte pământuri, de a-şi schimba liber locul de trai etc. Dar şi de data aceasta, la şedinţa Ministerului de Interne, proiectul lui Inzov a fost respins, sub pretextul că nu corespunde cerinţelor moşierilor[10].

O altă tentativă de a întocmi un nou Regulament despre ţăranii din Basarabia, la aceeaşi iniţiativă a Ministerului de Interne, o întreprinde guvernatorul general al Novorosiei şi rezidentul plenipotenţiar al Basarabiei contele M.S. Voronţov. În 1825 Proiectul noului Regulament este prezentat Ministerului de Interne. După conţinut, cel de-al treilea Proiect al Regulamentului despre ţăranii din Basarabia era mult mai reacţionar decât cele precedente.

Discuţiile ce s-au purtat pe parcursul anilor în cadrul cercurilor guvernante regionale şi imperiale între părtaşii cursului moderat, în persoana lui I.N. Inzov, şi ai cursului reacţionar, în persoana lui M.S. Voronţov şi V.P. Cociubei, au tergiversat aprobarea Regulamentului, care va fi aplicat, după mai multe redactări, abia în 1834.

---

[1] În limba rusă, documentul integral este intitulat: Постановление пунктов об обязанностях к владельцам вотчин царан или земледельцев Бессарабской области и о правах в даче им от владельцев поземельных угодий как для самих, так и скота их по силе журнала, заключенного в Бессарабском верховном Совете в 16 день мая 1819 года, сходственно молдавским учреждениям. – Кишинев, 1819.

[2] ANRM, F. 5, inv. 1, d. 425, f. 1.

[3] Paul Mihail, Zamfira Mihail. Acte în limba română tipărite în Basarabia. I. 1812-1830. – Bucureşti, 1993, p. 150.

[4] Varianta în limba română a documentului a se vedea: Paul Mihail, Zamfira Mihail. Op.cit., p. 150-168.

[5] Paul Mihail, Zamfira Mihail. Op.cit., p. 151.

[6] Ibidem, p. 152.

[7] A se vedea în acest sens: Valentin Tomuleţ. Cronica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia (1812-1828). Vol. I-II. – Chişinău, 2007.

[8] Despre conţinutul acestor documente a se vedea amănunţit: Radu Rosetti. Op. cit., p. 453-499.

[9] Paul Mihail, Zamfira Mihail. Op. cit., p. 152-153.

[10] Я.С. Гросул. Крестьяне Бессарабии (1812-1861 гг.), с. 299.