PUŞCAŞ (puşcar/стрелок) – termen întâlnit în cele trei Ţări Româneşti
semnificând un grup de ostaşi pedeştri înarmaţi cu puşti. În a doua jumătate a sec.
al XVI-lea puşcaşii au fost grupaţi în jurul unor cetăţi a căror pază o
asigurau. În sec. al XVII-lea puşcaşii făceau parte din categoria libertinilor;
erau datori să slujească cu puşcă, pe cal şi în haină verde, oricând la cererea
stăpânului. Calitatea de puşcaş era ereditară, fiind condiţionată de serviciul
militar; în schimbul acestuia, puşcaşii erau eliberaţi de prestaţiile publice
şi iobăgeşti. În Moldova, unde tunurile se numeau puşci, puşcaşii erau oştenii
care făceau serviciul la tunuri[1].
La începutul sec. al XIX-lea, prin
noţiunea de puşcaşi în Moldova se
subînţelegea paza locală, formată din ţărani, pentru urmărirea şi captivarea
tâlharilor (haiducilor – V.T.).
Puşcaşii erau întreţinuţi de pe seama dărilor luate de la ţărani. În perioada
războiului ruso-turc din anii 1806-1812 puşcaşii constituiau 490 de persoane.
Ulterior numărul lor s-a redus în jumătate şi erau întreţinuţi din vistieria statului[2].
