REGULAMENTUL DESPRE ŢĂRANI DIN 1834 (Положение о царанах или свободных земледельцах Бессарабской области om 24 января
1834 года) – regulament adoptat
în baza deciziei imperiale din 24 ianuarie 1834 şi publicat la 21 februarie,
în scopul reglementării relaţiilor dintre moşierii şi ţăranii din Basarabia[1].
La baza adoptării Regulamentului despre ţărani din 1834
au stat atât factori de ordin intern, cât şi factori de ordin extern. După
tentativa nereuşită de a adopta proiectul Regulamentului agrar din 1819, Administraţia
imperială a dat dispoziţii Administraţiei regionale să pregătească noi proiecte
de regulamente. Un asemenea Regulament este pregătit în 1823, de rezidentul
plenipotenţiar al Basarabiei I.N. Inzov, având ca bază Proiectul
Regulamentului din 1819, care era mult mai moderat, în care s-au făcut unele
cedări ţăranilor: a fost confirmat juridic dreptul ţăranilor de a trece liber
pe alte pământuri, de a-şi schimba liber locul de trai etc. Dar şi de data
aceasta, la şedinţa Ministerului de Interne, Proiectul lui Inzov a fost
respins, sub pretextul că nu corespunde cerinţelor moşierilor[2].
O nouă tentativă de a întocmi un nou Regulament despre ţăranii din
Basarabia, la aceeaşi iniţiativă a Ministerului de Interne, o întreprinde guvernatorul
general al Novorosiei şi rezidentul plenipotenţiar al Basarabiei contele M.S. Voronţov.
În 1825 Proiectul noului Regulament este prezentat Ministerului de Interne.
După conţinut, cel de-al treilea Proiect al Regulamentului despre ţăranii din
Basarabia era mult mai reacţionar decât cele precedente. Pentru discutarea
Proiectului Regulamentului, în 1826 a fost instituită o comisie specială din
cei mai mari funcţionari şi boieri, care l-au respins, invocând că el satisface
mai mult interesele ţăranilor decât ale moşierilor, motiv din care s-a
propus ca Proiectul să fie revăzut[3].
Comisia urma să stabilească principiile de bază în relaţiile dintre moşieri şi
ţărani, relaţii care urmau să se bazeze pe „acordul benevol stabilit între
ambele părţi”[4]. Însă,
împrejurările de ordin extern, legate de desfăşurarea războiului ruso-turc din
anii 1828-1829, au tergiversat activitatea acestei comisii. Dar şi după
finisarea războiului Administraţia imperială rusă nu se implică direct în
soluţionarea problemei agrare în Basarabia, fiind preocupată de pregătirea şi
adoptarea „Regulamentului organic” din 1832 din Principatele Române. Prin
urmare, ţarismul aştepta adoptarea Regulamentului în Ţările Române, după care
urma să adopte şi un Regulament pentru Basarabia.
Decizia Senatului Guvernant din 28 octombrie 1830 adoptată pe această
problemă şi adresată comisiei conţinea câteva recomandări cu referire la
proiectele precedente, care urmau să fie puse la baza adoptării Regulamentului
pe problema ţărănească pregătite de Administraţia regională, actele emise de domnii
Moldovei şi „Regulamentul despre ţărani” editat la 1 noiembrie 1786 de Împăratul
austriac Iosif al II-lea pentru Bucovina[5].
În pofida acestui fapt, situaţia complicată din Basarabia, provocată de seceta
şi epidemiile de ciumă şi holeră din anii 1830-1831, de creşterea revoltelor
ţărăneşti în Principatul Moldova, în legătură cu aplicarea „Regulamentului
organic” din 1832, a făcut ca Administraţia imperială rusă să declare despre
aplicarea în Basarabia a Regulamentului despre ţărani doar la 24 ianuarie 1834, în perioada expirării termenului de activitate
a Administraţiei ruse în Principate.
Regulamentul
despre ţărani sau agricultorii liberi din regiunea Basarabia, adoptat la 24 ianuarie
1834, era alcătuit din preambul, 4 capitole structurate în 68 articole. În
preambul se arăta cauza principală care a determinat adoptarea Regulamentului
şi se evidenţia cointeresarea ţarismului în rezolvarea problemei ţărăneşti.
Capitolul I – Despre înţelegerile reciproce dintre
proprietarii funciari şi ţărani – includea 14 articole şi se referea, în
fond, la relaţiile dintre moşieri şi ţărani. După expirarea termenului de 2 ani
de la data publicării Regulamentului, dar nu mai târziu de 23 aprilie
1836, proprietarii funciari din Basarabia erau obligaţi să încheie cu ţăranii
care trăiau pe pământurile lor sau cu cei care ulterior se vor aşeza pe aceste
pământuri contracte scrise, în care se vor indica prestaţiile pe care ţăranii
erau obligaţi să le îndeplinească pentru folosirea pământului. Contractele
puteau fi încheiate pe un termen de la 3 la 20 de ani. În contract era stipulate:
suprafaţa pământului şi loturile suplimentare care erau puse la dispoziţia
ţăranilor; îndatoririle reciproce ale ţăranilor pentru pământul şi loturile
suplimentare acordate de moşier; termenul de acţiune a condiţiilor stipulate în
contract. Regulamentul stipula că îndatoririle ţăranilor faţă de moşieri puteau
fi îndeplinite reieşind din înţelegerea benevolă: în bani, în produse agricole
sau în alt tip de produse, fie în zile-muncă. În cazul în care unii ţăranii sau
întreaga comunitate sătească va dori să înfiinţeze pe pământul moşierului
instituţii gospodăreşti, livezi etc., care nu erau prevăzute în contract, aceştia
urmează să încheie un nou acord cu moşierul, stabilind exact ce fel de instituţie
va fi înfiinţată, de cine aceasta va fi întreţinută, modalitatea de împărţire a
venitului, termenul de activitate a acesteia şi cui va rămâne instituţia după
expirarea contractului.
Comercializarea
vinului în sat rămânea prerogativa moşierului, dar ţăranii puteau obţine
dreptul de a produce vin cu acordul moşierului, încheind în acest scop în mod
special un acord sau un contract.
Contractele
încheiate între proprietarii funciari şi ţărani trebuiau confirmate în tribunale
judeţene, iar de respectarea condiţiilor stipulate în contracte urmarea
mareşalul judeţean al nobilimii şi poliţia locală.
După expirarea termenului stipulat în contract sau
înainte de expirarea lui, ţăranii, cu acordul moşierului, puteau trece pe
pământurile altor moşieri, încheind cu aceştia un contract similar. Ţăranii
puteau să treacă şi pe pământurile proprii, dacă dispuneau de asemenea pământuri
sau dacă pe parcurs au procurat şi au devenit proprietarii acestor loturi, dar
să se transfere pe pământurile statului ţăranilor li se interzicea categoric.
Transferându-se
de la un proprietar la altul, ţăranii aveau dreptul să ia cu ei vitele,
uneltele de muncă agricole şi toată averea mobiliară; însă, casa de locuit,
construită pe pământul moşierului, dacă nu a fost stipulat în mod special în
contract, rămânea în proprietatea moşierului.
Loturile
de viţă-de-vie şi de livadă sădite de ţărani, dar fără stipulaţii speciale în
contract, puteau fi vândute de ţărani, dar fără dreptul asupra pământului,
prioritate în timpul vânzării având moşierul, preţul fiind stabilit de judecătoria
locală.
Ţăranii care rămâneau pe pământurile moşierului fără
încheierea contractelor, până la expirarea termenului stipulat în articolul 1
al Regulamentului (23 aprilie 1836), erau nevoiţi să îndeplinească
prestaţiile potrivit legilor vechi moldoveneşti, adică să muncească 12 zile în
an, de dimineaţa până la apusul soarelui, cu odihnă la masă, sub supravegherea
moşierului şi a poliţiei locale, să plătească zeciuiala din toate produsele
obţinute, să participe la paza averii moşierului etc.[6]
În Capitolul II al Regulamentului (40 de articole) –
Despre administraţia sătească a ţăranilor
– erau determinate competenţele administraţiei săteşti în
Basarabia.
La baza
sistemului de administrare a ţăranilor de pe domeniile mănăstireşti şi
moşiereşti a fost pus Regulamentul din 30 iunie 1826 privind administraţia
de plasă de pe domeniile statului, cu unele particularităţi.
Satele de pe
domeniile mănăstireşti şi cele moşiereşti erau organizate în plase, care
includeau de la 500 până la 700 de familii. Reieşind din circumstanţele
concrete, administraţia judeţeană putea organiza un număr mai mare sau mai mic de
plase. În fiecare plasă era instituită Administraţia de plasă, în care arau
aleşi din rândurile ţăranilor, pe o perioadă de 3 ani, seful plasei (голова), 2 asesori (старшины sau заседатели)
şi un conţopist, în bază de contract, pentru o anumită plată. În fiecare sat care
intra în componenţa plasei era ales din rândul sătenilor un staroste (vornic),
tot pentru o perioadă de 3 ani. În plus, de la fiecare 100 de gospodării se alegeau
vătăşeii (сотскиe), ajutaţi de mai
marele pe zece gospodării (десятские),
aleşi de la fiecare 10 gospodării. În fiecare sat era instituită adunarea
sătească, la care participau capii familiilor, iar în lipsa lor – unul din
membrii familiei: feciorul mai mare, ginerele sau una din rude. Şedinţele erau
deliberative doar în prezenţa a 2/3 din membrii obştii. În competenţa
adunărilor săteşti era alegerea administraţiei satului, repartizarea dărilor şi
prestaţiilor, acordarea procurilor pentru deplasări de serviciu. Decizia adunării
săteşti era prezentată de starostele satului în Administraţia de plasă pentru a
fi confirmată prin aplicarea ştampilei[7].
Administraţia
de plasă era amplasată, de regulă, în satele de centru, pentru ca celelalte
localităţi să fie la distanţă egală de centrul administrativ. Plasele poartă, de
regulă, denumirea satelor unde este amplasată Administraţia de plasă.
Administraţiei de plasă îi sunt subordonaţi starostii satelor, sutaşii şi
zeceaşii. Administraţia de plasă se adună la şedinţele comune (приказная изба, соборная изба) pentru a rezolva
problemele care stau la ordinea zilei. Administraţia de plasă este subordonată
direct judecătoriei locale, iar dispoziţiile luate sunt aduse la cunoştinţă
proprietarilor funciari şi ţăranilor şi îndeplinite cu exactitate.
Administraţia de plasă alcătuieşte anual devizul de venituri şi cheltuieli
pentru necesităţile proprii şi înregistrează cu exactitate veniturile şi
cheltuielile într-un registru special numerotat, cusut şi ştampilat. În fiecare
Administraţie de plasă există o lădiţă, în care se păstrează banii donaţi, care
este sigilată şi ştampilată de şeful plasei, iar cheia se află la unul din asesorii-şefi.
Toate documentele emise de Administraţia de plasă sunt confirmate de seful
plasei sau de unul din asesorii-şefi şi contrasemnate de conţopist. În cazul în
care seful plasei sau asesorul nu sunt cărturari, în locul iscăliturii pun ştampila
lor. După expirarea unui an de activitate, la şedinţa comună a ţăranilor-proprietari
din toate satele plasei, şeful plasei sau asesorul-sef prezintă raportul de activitate
şi anunţă despre devizul veniturilor şi cheltuielilor pentru cerinţele curente
ale Administraţiei de plasă pentru anul viitor. Raportul şi devizul
veniturilor şi cheltuielilor este prezentat spre aprobare mareşalului judeţean
al nobilimii.
Administraţia de plasă, starostii
săteşti, sutaşii şi zeceaşii supraveghează buna funcţionare a drumurilor şi
podurilor, păstrarea curăţeniei în sate, asigurarea securităţii, liniştii şi
ordinii publice, urmăresc îndeplinirea regulată a impozitelor şi dărilor din
partea ţăranilor, asigură prezentarea la timp a carelor pentru satisfacerea
necesităţilor curente ale administraţiei locale, ale administraţiei
militare şi civile. Ei urmăresc ca ţăranii să nu treacă voluntar de la un
moşier la altul, înainte de a achita toate prestaţiile şi impozitele.
Pentru a asigura
populaţia cu pâine, în special în timpul secetelor, în plase sunt instituite
magazii de rezervă. Locul de amplasare a acestor magazii este stabilit de guvernatorul
general al Novorosiei şi Basarabiei. Responsabili de buna funcţionare a acestor
magazii de rezervă erau şeful plasei şi asesorii-şefi. Toi ei numesc persoanele
responsabile de activitatea acestor magazii. Pentru asigurarea magaziilor cu
pâine, după strânsul recoltei, ţăranii sunt obligaţi să prezinte câte ½ de cetveric
de grâu şi secară pentru fiecare persoane de sex masculin, iar din culturile de
primăvară – orz, ovăz, porumb şi mei – câte ½ de garnţ. Pâinea din
magaziile de rezervă este dată în formă de împrumut doar în urma deciziei
adunării generale din fiecare sat şi după aprobarea Administraţiei de plasă.
Mareşalii nobilimi au grijă de păstrarea pâinii[8].
Pentru cercetarea încălcărilor comise de ţărani, a conflictelor şi litigiilor
care puteau să apară între ţărani, în fiecare plasă erau instituite în mod
special judecătorii săteşti. Ele erau alcătuite din şeful plasei, starostele satului,
din care face parte inculpatul sau pârâtul, şi 10 ţărani de onoare, numiţi
ţărani de bună-credinţă. Pentru îndeplinirea acestor funcţii ţăranii erau aleşi
anual la adunarea generală a satului din rândul celor mai stimaţi şi responsabili
săteni. Aceştia participau, pe rând, la şedinţele judecăţii. În competenţa judecătoriei
săteşti, fără drept de apel, erau dosarele ţăranilor din cadrul plasei cu
referire la: plângeri, conflicte şi bătăi, dar care nu s-au soldat cu leziuni corporale
şi omoruri; învinuiri în scandal, nesupunere administraţiei săteşti, furturi şi
escrocherii, dacă preţul obiectului furat nu depăşea 10 rub. asignate.;
litigiile legate de moştenire, dacă suma averii nu depăşea 50 rub.
asignate. Judecătoria sătească avea dreptul să aplice ca pedeapsă ţăranilor
bătaia cu vergile – dar nu mai mult de 25 de lovituri, privaţiunea de libertate –
de la 2 până la 5 zile şi munca în folosul comunității – de la 3 la 10
zile. Judecătoria sătească lua deciziile cu majoritatea de voturi. Deciziile erau
înregistrate de conţopistul de plasă într-un registru special, anunţate
inculpaţilor şi imediat îndeplinite. Plângerile pe marginea deciziilor judecătoriilor
săteşti erau acceptate în judecătoriile locale ale judeţului în care a fost
săvârşită infracţiunea doar în cazul în care existau argumente că judecătoria
sătească şi-a depăşit competenţele. Judecătoria sătească nu examina în nici un
caz litigiile între ţărani şi moşieri, indiferent de gravitatea lor[9].
La sfârşitul
fiecărui an proprietarii funciari, pe pământurile cărora erau aşezate nu mai
puţin de 20 de gospodării ţărăneşti, aveau dreptul să verifice mijloacele
băneşti ale Administraţiei de plasă şi ale magaziilor săteşti şi, în
cazul în care vor depista careva încălcări, să anunţe instanţele de resort,
inclusiv mareşalul judeţean al nobilimii. Pentru a urmări perfectarea corectă
în instituţiile judiciare a dosarelor cu referire la ţărani, în fiecare judeţ
era instituit un post special de avocat (стряпчий)[10].
Capitolul III – Despre modalitatea
de alegere şi numire în funcţii săteşti – includea 8 articole şi se
referea la alegerea şi numirea persoanelor în funcţii în cadrul administraţiei săteşti.
Regulamentul prevedea că şeful plasei şi asesorii-şefi ai Administraţiei
de plasă erau aleşi de toată plasa, din cei mai demni şi
gospodari oameni. Alegerile se desfăşurau în felul următor: fiecare sat, la
adunarea generală, alegea câţiva ţărani (câte un reprezentant de la 10 familii)
din persoane mature, care au gospodărie proprie, comportament exemplar şi fără
antecedente penale. Persoanele alese se prezintă în satul unde este amplasată
Administraţia de plasă şi, în prezenţa mareşalului judeţean al nobilimii, depun
jurământul că, la alegerea şefului plasei şi asesorilor-şefi, vor proceda cum
le dictează conştiinţa, alegându-i pe cei mai demni. Mareşalul judeţean al
nobilimii, având lista persoanelor participante le alegeri şi avizul favorabil
al moşierului, pe ale cărui pământuri aceştia au viză de reşedinţă,
confirmă 10 persoane, care, după părerea sa, dispun de toate calităţile de a suplini
posturile de şef de plasă şi asesori. Din aceste 10 persoane şi sunt alese în
aceste posturi cei care au acumulat cele mai multe voturi. În cazul în care
numărul de voturi este egal, mareşalul judeţean al nobilimii numeşte persoane
în funcţii după bunul său plac. Listele persoanelor balotate se păstrează în Administraţia
de plasă şi, în cazul în care şeful plasei sau unul din asesori pleacă,
posturile vacante sunt suplinite din persoanele incluse în această listă care
au acumulat mai multe voturi. Starostele satului este ales pe o perioadă de 3
ani la şedinţa comună a membrilor satului şi confirmat de Administraţia de plasă.
Sutaşii şi zeceaşii, aleşi de Administraţia de plasă, sunt obligaţi să îndeplinească
cerinţele poliţiei locale şi toate dispoziţiile Administraţiei de plasă.
Administraţia sătească, sub supravegherea Administraţiei de plasă, acordă tot
sprijinul proprietarilor funciari, în cazul în care ţăranii nu-şi onorează
obligaţiunile. Toate persoanele alese sau numite în funcţii din cadrul
administraţiei săteşti şi de plasă depun jurământul. Persoanele alese sunt
luate la evidenţă de judecătoria ţinutală[11].
În Capitolul IV al
Regulamentului (7 articole) – Despre
drepturile şi responsabilităţile aleşilor săteşti – erau determinate privilegiile, salariile de funcţie (seful de plasă –
250 rub, asesorul – 120 rub. din sumele obştii), sarcinile şi
obligaţiunile administraţiei săteşti în Basarabia. Şeful de plasă
împreună cu familia sa sunt scutiţi de prestarea impozitelor de stat, a taxelor
locale şi de îndeplinirea diferitelor prestaţii obşteşti. Toate acestea sunt
îndeplinite, în locul moşierului, de comunitatea sătească. Şeful plasei care a fost
în exerciţiul funcţiunii 3 termene este prezentat de Administraţia gubernială
şi de ministrul de Interne pentru a fi decorat cu medalie de argint. Pentru
ofensa adusă unuia din membrii administraţiei săteşti erau prevăzute pedepse
destul de aspri. Şeful plasei, asesorii administraţiilor de plasă, starostii
satelor şi sutaşii aflaţi în exerciţiul funcţiunii pot fi supuşi
pedepselor corporale şi lipsiţi de posturi doar în baza deciziei judecăţii.
Pentru aflare în stare de ebrietate şi comportament nedemn şeful plasei şi asesorii pot fi înlăturaţi din
posturile ocupate la decizia mareşalului judeţean al nobilimii. Proprietarii
funciari şi ţăranii, în cazul abuzurilor din partea
şefului plasei şi asesorilor, au dreptul să se adreseze în instanţa de judecată[12].
Ulterior, la
11 noiembrie 1835, Administraţia imperială rusă a fost nevoită să adopte
un regulament suplimentar care confirma drepturile ţăranilor sau agricultorilor
liberi din Basarabia[13].
Regulamentul prevedea două momente definitorii pentru ţărani: 1.
Despre înscrierea ţăranilor în oraşe
şi 2.
Despre transferarea ţăranilor pe
pământurile proprii.
Ţăranii care trăiau pe
pământurile proprietarilor funciari sau pe domeniile mănăstireşti, după
expirarea termenului stipulat în contracte, puteau să se transfere liber cu
traiul în oraşe şi să se înscrie în categoriile orăşeneşti, în baza aceloraşi
principii ca şi ţăranii de stat în celelalte oraşe ale Imperiului, în
afară de capitale (Sankt Petersburg şi Moscova) şi în oraşele care beneficiau de
privilegii[14]. Respectiv, ţăranii nu
aveau dreptul să se transfere în aceste oraşe.
Tot aceste
categorii de ţărani puteau liber, după expirarea termenului stipulat în
contracte s-au mai înainte – cu acordul moşierului, să se transfere pe
pământurile proprii, cu acordul preventiv al Administraţiei Financiare şi în prezenţa
documentelor care confirmau dreptul de proprietate asupra pământului. În cazul
în care documentele erau insuficiente sau nevalabile, se permitea mărturia a 24
de persoane respectabile din localităţile limitrofe care confirmau că persoana
dată într-adevăr este proprietarul acestor pământuri. Jurământul era depus în
biserică, în prezenţa funcţionarilor locali, a procurorului judeţean şi a şefului
poliţiei săteşti, care confirma mărturia prin punerea iscăliturilor. Pe viitor,
de la data emiterii acestui Regulament, ţăranilor li se interzicea să cumpere loturi
de pământ fără a avea perfectate actele de rigoare[15].
[1] ПСЗРИ. Собр. II, т. IX, отд.
первое, 1834, №6739. – СПб., 1835, с. 75-81.
[2] Я.С. Гросул. Крестьяне Бессарабии (1812-1861 гг.). –
Кишинев, 1956, p. 299.
[3] Valentin Tomuleţ. Cronica protestelor şi revendicărilor
populaţiei din Basarabia (1812-1828), Vol. I. – Chişinău, 2007,
p. 73.
[4] ПСЗРИ. Собр. II, т. I, 1826,
№340. – СПб., 1830, с. 461.
[5] AISR, F. 1285,
inv. 17, d. 85, f. 10-10 verso.
[6] ПСЗРИ. Собр. II, т. IX, отд.
первое, 1834, №6739. – СПб., 1835, с. 75-76.
[7] ПСЗРИ. Собр. II, т. IX, отд.
первое, 1834, №6739. – СПб., 1835, c. 77.
[8] ПСЗРИ. Собр. II, т. IX, отд.
первое, 1834, №6739. – СПб., 1835, c. 78-79.
[9] ПСЗРИ. Собр. II, т. IX, отд.
первое, 1834, №6739. – СПб., 1835, c. 79-80.
[10] Ibidem, p. 80.
[11] ПСЗРИ. Собр. II, т. IX, отд.
первое, 1834, №6739. – СПб., 1835, c. 80.
[12] ПСЗРИ. Собр. II, т. IX, отд.
первое, 1834, № 6739. – СПб., 1835, c. 80-81.
[14] Ibidem,
p. 1092. În Basarabia de privilegii au beneficiat în general toate oraşele
în baza Regulamentului ghildelor din 26 septembrie 1830 (AISR, F. 571, inv. 5,
d. 769, f. 93-93 verso) şi, în mod special, oraşele-porturi
Ismail şi Reni şi oraşul-capitală Chişinău. Prezintă interes acordarea
privilegiilor pentru oraşul Chişinău. În aprilie 1838 ministrul de Interne
susţine în corespondenţa cu ministrul de Finanţe E.F. Kankrin propunerea
lui M.S. Voronţov de a acorda locuitorilor oraşului Chişinău privilegii
comerciale suplimentare celor de ghildă, deoarece în capitală s-a concentrat aproape
tot comerţul interior din regiune şi, prin aceasta, „…merită o atenţie şi un
stimul deosebit pentru dezvoltarea şi extinderea comerţului şi industriei, atât
a celei meşteşugăreşti, cât şi a celei de fabrică” (AISR, F. 571, inv. 5,
d. 769, f. 250 verso-251). Propunerea contelui M.S. Voronţov
a fost susţinută de Administraţia imperială şi, prin decretul Senatului
Guvernant din 11 august 1839, orăşenilor înstăriţi, îndeosebi burgheziei
comerciale, li s-a acordat noi privilegii, începând cu 1 ianuarie 1840, pe
o perioadă de 10 ani. Ulterior, din cauza reducerii numărului de negustori mari
angrosişti de ghilda întâi şi a doua, autorităţile regionale au fost nevoite,
la cererea burgheziei comerciale din Chişinău, să ceară de la Administraţia
imperială, în 1849, prelungirea privilegiilor pe o perioadă de încă 10 ani,
până la 1 ianuarie 1860 (AISR, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 298 -298 verso;
F. 1287, inv.37, 1842, d. 80, f. 2 -5 verso).
