REGULAMENTUL GHILDELOR (structură de ghildă/reforma ghildelor) (гильдейская реформа)

REGULAMENTUL GHILDELOR (structură de ghildă/reforma ghildelor) (гильдейская реформа) – Regulament adoptat în Rusia la 1824 (cunoscut ca reforma ghildelor sau reforma lui E.F. Kankrin, ministru de Finanţe al Rusiei), iar în Basarabia mai târziu, prin Regulamentul din 26 septembrie 1830, începând cu 1 ianuarie 1831, după ce multe dintre principiile lui reacţionare au fost revăzute şi se prevedea împărţirea negustorilor în ghilde.

Reforma ghildelor din 1824 n-a fost imediat aplicată nici în Georgia, Kamceatka, în aşezările companiei ruso-americane şi în alte teritorii „ce dispuneau de drepturi deosebite”[1].

Potrivit Regulamentului ghildelor din 26 septembrie 1830, starea comercială din Basarabia includea negustorii de trei ghilde, mica burghezie comercială, ţărănimea comercială de patru categorii şi vânzătorii de două clase. Activitatea lor comercială era reglementată de drepturile determinate de capitalul comercial declarat, care era destul de mare: pentru negustorii de ghilda întâi – 50 mii rub., de ghilda a doua – 20 mii şi de ghilda a treia – 8 mii ruble[2].

Caracterul reacţionar al Regulamentului ghildelor se explică nu doar prin faptul că stratificarea în categorii a tuturor comercianţilor şi impunerea de a declara capitalul comercial pentru înscrierea în ghildele comerciale au diminuat în mare parte posibilitatea de a acorda, potrivit tradiţiilor stabilite în provincie, libertate şi egalitate deplină tuturor stărilor de a se încadra în comerţ, dar şi prin faptul că ţărănimea comercială de primele trei categorii urma să dispună de acelaşi capital comercial, să fie impusă aceloraşi îndatoriri şi obligaţiuni fiscale ca şi negustorii de ghildă[3], care afectau substanţial această stare socială. Preţurile stabilite pentru certificatele comerciale şi pentru biletele cu dreptul de a poseda prăvălii, acordate prin Regulamentul ghildelor din 1824, şi schimbările ce au intervenit în urma aplicării lui în Basarabia în 1831 şi a reformei financiare din 1839 sunt elucidate în Tabelul 4.

Tabelul 4

Preţurile la certificatele comerciale şi la biletele cu dreptul de a poseda prăvălii în Rusia şi în Basarabia în anii 1824, 1830 şi 1840*

Stările sociale	1824		1830		1840
	În Imperiul Rus**		În Basarabia***		În toate guberniile potrivit reformei financiare din 1839
	Pentru certificate comerciale	Pentru bilete cu dreptul de a poseda prăvălii	Pentru certificate comerciale	Pentru bilete cu dreptul de a poseda prăvălii	Pentru certificate comerciale	Pentru bilete cu dreptul de a poseda prăvălii
	(În ruble asignate)				(În ruble argint)
Negustori: Ghilda 1 Ghilda 2 Ghilda 3	2200 800 220-132	100-75 100-70 75-50	2200 880 220-100	75 75 50	660 264 66-43	32 315
Mica  burghezie comercială:	120-40	-	-	-	-	-
Ţărănimea comercială: Categoria 1 Categoria 2 Categoria 3 Categoria 4 Categoria 5 Categoria 6	2600 1100 400 150 40 25	100-75 100-75 75-50 50 - -	2200 800 200-100 80-40 - -	75 75 50 40 - -	660 264 66-43 23-18 - -	23 23 15 - - -
Vânzători: Clasa 1 Clasa 2	80 40	- -	50 -	- -	- -	15 -

* П.Г. Рындзюнский. Гильдейская реформа Канкрина 1824 г. – În: Исторические записки. – Москва, 1952, т. 40, с. 32; ANRM, F.6, inv.2, d.370, f. 93 verso –94; F. 75, inv.1, d. 259, f. 18-18 verso; F. 134, inv. 3, d.57, f. 291; AISR, F. 571, inv.5, d. 769, f. 153 –154 verso.

** În Tabel în unele locuri preţul pentru certificatele comerciale şi biletele pentru prăvălii sunt indicate prin două cifre, din considerentul că pentru unele şi aceleaşi drepturi în oraşele-capitale şi guberniale, oraşele-porturi şi de frontieră ce dispuneau de puncte vamale, în oraşele şi târgurile judeţene şi provinciale, în guberniile ce beneficiau sau nu de privilegii se prevedeau diferite preţuri.

*** În oraşul Chişinău, în porturile Ismail, Reni, Akkerman, în orăşelul de frontieră
Leova preţul pentru certificatele comerciale eliberate negustorilor de ghilda a treia era 220 rub.; în oraşele judeţene Bender, Bălţi, Hotin şi în orăşelul Chilia –100 rub.

Alături de principiile generale, Regulamentul ghildelor în Basarabia conţinea un şir de particularităţi:

1. Structura de ghildă a fost aplicată în Basarabia abia după 6 ani de la adoptarea ei în Rusia, când unele principii au fost revăzute, iar altele au fost chiar anulate. Totuşi, caracterul reacţionar al Regulamentului s-a păstrat, ceea ce rezultă din faptul că caracterul structurii de ghildă nu mai corespundea condiţiilor de dezvoltare a ţării. El însă nu s-a manifestat atât de puternic ca în guberniile ruse la începutul adoptării lui. Ciocnindu-se de o opoziţie dură, din partea cercurilor comercial-industriale, pe de o parte, şi de necesităţile dezvoltării rapide economice, ce putea să aibă loc doar luând forme capitaliste, pe de altă parte, ţarismul a fost nevoit să facă unele cedări, destul de semnificative, periferiilor naţionale, unde el urmărea anumite scopuri atât economice, cât şi politice.

2. Conştientizând caracterul reacţionar al Regulamentului şi luând deja cunoştinţă de tradiţiile autohtone stabilite în comerţul basarabean (toţi aveau şanse egale de a se încadra în el), ţinând seama şi de consecinţele negative ale noii structuri de ghildă, autorităţile regionale, în persoana guvernatorului M.S. Voronţov, au insistat asupra acordării, paralel cu aplicarea reformei, a unor privilegii ce urmau să struc­tu­rizeze social şi să consolideze din punct de vedere economic tânăra burghezie comercială basarabeană.

3. Regulamentul ghildelor a fost aplicat pe un teritoriu unde lipsea sistemul de şerbie, iar majoritatea populaţiei – ţărănimea – era liberă sub aspect juridic. Această situaţie, spre deosebire de cea din guberniile interne ruse, unde ţărănimea era dependentă de moşier, crea condiţii destul de favorabile pentru încadrarea acestei stări sociale în relaţiile marfare. De aceea, noua structură de ghildă aplicată de ţarism în Basarabia vine în contradicţie cu libertăţile de care beneficiau deja toate stările sociale – de a se încadra în relaţiile comerciale[4].

4. Formându-se, chiar de la început, ca o stare socială în Basarabia, constituită din elemente alogene (evrei, greci, armeni, bulgari, ucraineni, ruşi etc.), care au venit pe teritoriul nou-anexat fiind atraşi de privilegiile acordate ţinutului şi de condiţiile extrem de favorabile pentru comerţ, aceştia au fost în stare să se încadreze în noua structură de ghildă şi să beneficieze de privilegiile acordate pentru 10 ani şi de cele acordate oraşelor Ismail, Chişinău şi Reni pe parcursul anilor.

Toate aceste particularităţi condiţionau caracterul contradictoriu al reformei ghildelor aplicate în Basarabia. Pe de o parte, ea contribuia, reieşind din privilegiile acordate, la creşterea numărului negustorilor de ghildă, îndeosebi al negustorilor de ghilda a treia şi al micii burghezii comerciale de pe seama celor mai înstăriţi comercianţi. Burghezia comercială din Basarabia a fost egalată în drepturi cu cea din guberniile interne ruse, ea putea beneficia de privilegiile acordate şi să se ocupe cu comerţul liber în baza principiilor generale stabilite în guberniile interne ruse[5].

Pe de altă parte, Regulamentul ghildelor s-a răsfrânt negativ asupra situaţiei celorlalte categorii de comercianţi, în primul rând asupra ţărănimii comerciale, pentru care comercializarea produselor ieftine agricole şi a articolelor de meşteşug casnic, sătesc, în fond de artizanat, constituiau izvorul de bază al veniturilor băneşti.

Concomitent cu aplicarea reformei ghildelor, Basarabiei i-au fost acordate, ca şi Georgiei şi unui şir de oraşe din Novorosia, privilegii suplimentare. În decretul din 26 septembrie 1830 se menţiona că „pentru a facilita aplicarea acestui nou sistem în Basarabia tuturor negustorilor autohtoni basarabeni, începând cu anul 1831, li se vor acorda pe o perioadă de 10 ani privilegii, fără a fi scutiţi, totuşi, de achitarea impozitelor locale”[6]. Privilegiile prevedeau scutirea negustorilor, a mic-burghezilor şi a ţărănimii comerciale în decursul primilor 5 ani de achitarea taxei pentru certificatele comerciale, pentru veniturile comerciale obţinute, pentru folosirea căilor de comunicaţie maritime şi terestre şi a taxei speciale pentru vânzători; în următorii 3 ani pentru certificatele comerciale se încasa doar a patra parte din prestaţiile de ghildă, iar în ultimii 2 ani – jumătate[7].

Regulamentul ghildelor din 26 septembrie 1830 mai prevedea scutirea în primii 5 ani de unele amenzi în caz de neprocurare la timp sau cu întârziere a certificatelor comerciale, iar în următorii ani aceste amenzi urmau să fie încasate în corespundere cu mărimea taxei achitate în aceşti ani – o pătrime şi o jumătate din suma amenzii[8].

Privilegiile erau foarte însemnate, condiţiile erau favorabile pentru desfăşurarea activităţii comerciale şi de aceea negustorii basarabeni au încercat să le prelungească. La sfârşitul anului 1835 negustorii din Chişinău şi Akkerman, având ca pretext epidemia molimei şi seceta din ultimii doi ani, au înaintat organelor regionale cererea de a fi scutiţi de achitarea prestaţiilor de ghildă pentru o perioadă de încă 10 ani[9].

M.S. Voronţov a susţinut cererea negustorilor, considerând-o „întemeiată şi demnă de atenţia guvernului” şi a transmis-o pentru examinare şi aprobare ministrului de Finanţe. Însă, cererea negustorilor basarabeni nu a fost susţinută de E.F. Kankrin şi nu a fost satisfăcută[10].

Noul Regulament acorda anumite privilegii şi negustorilor străini. Încă, în timpul discutării acestei întrebări în şedinţa Consiliului de Miniştri ministrul de Finanţe a propus să fie acordate privilegii de 10 ani negustorilor ruşi, îndeosebi celor străini, pentru a stimula comerţul şi a contribui la instituirea anumitor întreprinderi comercial-industriale în regiune[11]. Decretul din 26 septembrie 1830 acorda asemenea privilegii, începând cu 1831, doar negustorilor străini care s-au transferat cu traiul în Basarabia sau care vor manifesta dorinţa să se transfere în această perioadă de 10 ani, să primească cetăţenia rusă şi să se înscrie în rândurile burgheziei comerciale basarabene[12]. Dar, privilegiile urmau a fi acordate negustorilor străini nu începând cu
ziua depunerii jurământului de credinţă Rusiei, ci începând cu data intrării în vigoare a decretului – 1 ianuarie 1831, din acel considerent ca „…fiecare să se folosească de privilegii numai în limitele perioadei de timp stabilite pentru ele”[13]. Regulamentul prevedea că privilegiile nu se răspândesc asupra evreilor din străinătate, cărora le era interzis să treacă cu traiul în Rusia.

Negustorii din guberniile interne ruse puteau beneficia de privilegii numai în cazul în care ei erau înscrişi în categoria negustorilor basarabeni până la adoptarea structurii de ghildă şi dacă nu plăteau prestaţiile de ghildă în oraşele ruse[14]. Aceste condiţii erau în vigoare şi pentru ţărănimea comercială rusă care se ocupa cu comerţul în Basarabia. Negustorii din guberniile interne care nu erau înscrişi în categoria negustorilor basarabeni, dar care aveau în Basarabia „viză permanentă de reşedinţă şi se ocupau cu comerţul”, puteau primi certificate comerciale doar după achitarea deplină a taxelor de ghildă[15].

Dar, cum deseori se întâmpla, pentru negustorii din guberniile interne ruse se făceau şi unele excepţii de la aceste dispoziţii. Astfel, potrivit decretului Senatului Guvernant din 15 ianuarie 1831, de privilegiile acordate negustorilor basarabeni puteau beneficia şi negustorii evrei din Sevastopol şi Nikolaev[16], expulzaţi din aceste oraşe în baza dispoziţiei guvernului din 20 noiembrie 1829 şi transferaţi cu traiul în Basarabia[17].

În timpul transformării Basarabiei în regiune privilegiată, drepturile comerciale erau repartizate în felul următor: în primii 5 ani se interzicea de a pătrunde în specificul comerţului practicat de negustori în Basarabia potrivit categoriei ghildelor, „chiar dacă acesta era comerţ exterior realizat prin porturi sau prin frontiera terestră”[18]. Însă, Regulamentul prevedea că negustorii înscrişi în primele două ghilde nu avea dreptul să se folosească de drepturi personale şi nu puteau beneficia de dreptul de a se ocupa cu comerţul în alte gubernii şi regiuni „…în detrimentul populaţiei autohtone fără achitarea taxei corespunzătoare”[19]. Prin urmare, negustorii basarabeni puteau beneficia de privilegii doar pe teritoriul Basarabiei. Pentru a se ocupa cu comerţul în guberniile interne ruse, ei urmau să achite toate taxele corespunzătoare.

În următorii trei ani comerţul exterior prin porturile basarabene şi ruse şi prin frontiera terestră, precum şi comerţul interior angro, atât în Basarabia, cât şi în guberniile interne ruse, era permis doar negustorilor primelor două ghilde. Negustorii de ghilda a treia beneficiau de dreptul comerţului local în baza principiilor generale[20]. De aceste drepturi beneficiau şi vânzătorii.

În aşa fel, pe parcursul primilor 5 ani comerţul exterior în Basarabia era permis şi negustorilor de ghilda a treia, ceea ce nu prevedea Regulamentul din 14 noiembrie 1824[21]. Nu întâmplător, 18 negustori de ghilda a treia din Ismail, făcând referire la punctul 6 al decretului din 26 septembrie 1830, se plângeau general-locotenentului S.A. Tuci­kov la 28 mai 1832 că şeful vamei din Ismail nu le permite să se ocupe de comerţul exterior din motivul că acesta este prioritate a negustorilor angrosişti de ghilda întâi şi a doua[22].

Decretul din 26 septembrie 1830 prevedea ca în ultimii doi ani din cei 10 pentru care erau acordate privilegii să fie respectate întocmai toate drepturile categoriilor de ghildă, ca „…comercianţii, care au procurat certificate, în pofida prestaţiilor reduse, să beneficieze şi de toate drepturile personale acordate acelor categorii din care fac parte”[23].

De privilegiile acordate puteau beneficia şi ţăranii din Basarabia care se ocupau cu comerţul, cu condiţia însă să dispună în mod obligatoriu de certificate comerciale. În dispoziţia Administraţiei regionale a Basarabiei din 28 martie 1831 era fixat: „...toţi ţăranii şi ceilalţi locuitori, care locuiesc în Basarabia – în târguri, pe moşii şi pe pământuri aflate în posesie, dar care nu se află în dependenţă iobăgistă faţă de moşieri, pot fi înscrişi, la dorinţa lor, în categoria negustorilor, numai dacă moşierii nu au faţă de ei pretenţii băneşti”[24].

Ţăranii din guberniile ruse, care nu au fost înscrişi în categoria orăşenilor din Basarabia, puteau să se ocupe, până la publicarea decretului din 26 septembrie 1830, cu comerţul în regiune doar după achitarea tuturor taxelor[25].

Analiza Regulamentului ghildelor ne permite să constatăm că privilegiile acordate Basarabiei au fost generate nu de grija ţarismului faţă de „bunăstarea provinciei”, dar de interesele politice urmărite de guvernul ţarist în teritoriul nou-anexat. Ministrul de Finanţe E.F. Kankrin, autorul Regulamentului din 1824, constată că sistemul de ghildă în „multe privinţe poartă un caracter politic”[26]. V.I. Jukov a observat corect că în Basarabia aspectul politic al legii din 1824 avea o însemnătate mult mai mare decât în guberniile interne ruse, din simplul considerent că acestei regiuni i se acorda o atenţie deosebită în planurile strategice ale Rusiei[27].

În decembrie 1830 locuitorilor Basarabiei li s-a adus la cunoştinţă că, începând cu 1 ianuarie 1831, în ţinut va fi aplicată structura de ghildă asemenea celei în vigoare în guberniile interne ruse[28], iar doritorii de a se înscrie în ghildele comerciale puteau primi certificate comerciale până la 1 aprilie 1831, după ce listele negustorilor urmau să fie prezentate Dumei orăşeneşti din Chişinău[29]. Dumele şi Ratuşele orăşeneşti urmau să ceară de la vânzătorii de mărfuri certificate comerciale, urmărind totodată îndeplinirea cu stricteţe atât a decretului din 24 noiembrie 1824, cât şi a celui din 26 septembrie 1830, astfel ca nimeni din ei să nu se ocupe cu comerţul fără a ţine seama de prevederile Regulamentului[30].

Pentru obţinerea certificatelor comerciale era necesar de a prezenta în Duma orăşenească sau în Ratuşă informaţii în scris despre situaţia financiară, indicând concomitent şi capitalul comercial declarat al negustorului[31].

Certificatele comerciale erau eliberate de Administraţia Financiară judeţeană în baza dispoziţiei Dumei orăşeneşti sau a Ratuşei privind achitarea prestaţiilor orăşeneşti şi de ghildă, în dependenţă de categoria ghildei în care a fost înscris reclamantul. Cât priveşte ţăranii de stat, informaţiile respective erau prezentate de administraţia de plasă şi cea sătească, iar ţăranii – „în baza buletinelor prezentate de moşieri sau administratori”[32].

Negustorii basarabeni puteau beneficia şi de decretul din 11 iulie 1826; acesta permitea negustorilor să se transfere dintr-un oraş în altul în baza paşapoartelor, având deci posibilitatea de a-şi alege locuri mai avantajoase şi mai rentabile pentru efectuarea comerţului[33].

Populaţia orăşenească, care nu era înscrisă în categoria negustorilor, era obligată, din a doua jumătate a anului 1832, să achite prestaţiile de altădată[34].

Pentru aplicarea cât mai grabnică a structurii de ghildă, Administraţia regională urma să multiplice un număr suficient de exemplare ale Regulamentului din 14 noiembrie 1824, ale decretelor din 21 au­gust 1825, din 11 iulie 1826 şi din 21 decembrie 1827, precum şi itinerarul preţurilor la certificatele comerciale, pentru diferite tipuri de comerţ şi meşteşug, în baza cărora urmau să fie stabilite şi preţurile la biletele pentru prăvălii. Toate acestea urmau să fie afişate pe uşile dumelor, magistraturilor, ratuşelor, poliţiei şi administraţiilor financiare, iar câte un exemplar să fie trimise în toate Dumele şi Ratuşele, în judecătoriile şi admi­nis­traţiile financiare judeţene, pentru ca acestea să se poată conduce de ele în activitatea lor cotidiană[35].

În baza dispoziţiei circulare din 31 ianuarie 1831, Administraţia Financiară atenţiona Dumele şi Ratuşele orăşeneşti să se conducă în activitatea lor de decretul din 26 septembrie 1830 privind acordarea privilegiilor de 10 ani negustorilor basarabeni şi aplicarea structurii de ghildă în Basarabia, iar Administraţia Financiară din toate judeţele să se conducă de dispoziţia Departamentului Administraţiei Financiare de stat din 27 noiembrie 1824 în care era indicată copia exactă a cerinţelor privind eliberarea certificatelor pentru dreptul comercial, a biletelor pentru prăvălii şi a paşapoartelor[36].

Dar, în pofida faptului că dispoziţiile amintite conţineau informaţii detaliate şi clare referitor la modalitatea acordării de către Administraţia Financiară a certificatelor comerciale şi a biletelor în baza cărora puteau să deţină prăvălii şi să plătească impozitele de ghildă, au fost făcute totuşi un şir de lămuriri şi precizări suplimentare privind eliberarea certificatelor comerciale. Prin decretul din 26 septembrie 1830 negustorilor autohtoni basarabeni, negustorilor străini transferaţi în ţinut cu traiul sau celor ce doreau să se transfere şi să primească în Basarabia cetăţenie rusă, precum şi negustorilor ruşi înscrişi în categoria negustorilor basarabeni până la adoptarea acestui decret, care nu plăteau în alte oraşe prestaţiile de ghildă, li se acorda dreptul să se folosească de privilegii în decurs de 5 ani, începând cu 1 ianuarie, fără a achita prestaţiile de ghildă, în afară de cele locale şi orăşeneşti[37].

În acelaşi timp, negustorilor înscrişi în primele două ghilde, în decursul primilor 5 ani nu li se acordau drepturi personale; ei aveau dreptul de a se ocupa cu comerţul interior în Basarabia şi cu comerţul exterior prin porturi şi prin frontiera terestră, „…însă nu aveau dreptul să facă comerţ în celelalte gubernii şi regiuni fără a achita prestaţiile corespunzătoare, pentru a nu prejudicia interesele negustorilor autohtoni”[38]. Prin urmare, deşi decretul din 26 septembrie 1830 egala burghezia comercială din Basarabia în drepturi cu cea din guberniile interne ruse, negustorii basarabeni puteau beneficia de privilegii doar în cadrul Basarabiei.

Negustorii de ghilda a treia puteau practica comerţul local numai în oraşul sau judeţul în care aveau viză de reşedinţă, în baza principiilor generale. În acelaşi timp, Administraţia Financiară atenţiona organele de resort să întreprindă toate măsurile pentru a nu comite careva încălcări la eliberarea certificatelor comerciale, subliniind acele drepturi şi împuterniciri de care beneficiau negustorii celor 3 ghilde[39]. În cazul în care careva din negustorii basarabeni înscrişi în primele două ghilde va dori, după expirarea termenului de 8 ani, să beneficieze de toate drepturile comerciale şi personale, achitând, potrivit punctului 6 al decretului din 26 septembrie 1830, o jumătate din prestaţiile de ghildă, acestor negustori urmau să li se elibereze certificate fără ştampilă. Mărimea prestaţiilor era determinată de valoarea capitalului comercial declarat (pentru ghilda întâi – 50000 rub., iar pentru ghilda a doua – 20000 rub., impozitul de ghildă constituind 4%, iar pentru comunicarea terestră şi maritimă –10% ad valorem; pentru impozitul local în loc de jumătate de procent – numai ¼, iar pentru impozitul orăşenesc – aceeaşi ¼ din procent)[40].

Negustorii din guberniile interne ruse, care până la adoptarea decretului din 26 septembrie 1830 nu erau înscrişi în categoria negustorilor basarabeni, dar care se ocupau cu comerţul şi dispuneau de viză de reşedinţă şi doreau să primească certificate pentru dreptul de a efectua comerţul, primeau aceste certificate fără ştampilă, achitând în întregime toate prestaţiile de ghildă[41]. Cât priveşte certificatele pentru vânzătorii de clasa întâi, Administraţia Financiară, pornind de la faptul că Regulamentul ghildelor nu indica direct în baza căror documente Administraţia Financiară judeţeană poate să le pună la dispoziţie aceste certificate, a stopat eliberarea lor până când vor fi primite dispoziţii suplimentare (despre care fapt Departamentul pentru perceperea diferitelor impozite şi taxe a fost informat de Administraţia Financiară din Basarabia la 31 ianuarie 1831)[42].

Pe lângă certificatele comerciale negustorii aveau dreptul să primească şi câte 3 bilete în baza cărora puteau să deţină prăvălii. În cazul în care negustorul avea nevoie de un număr mai mare de bilete, Administraţia Financiară sau organizaţiile financiare judeţene notau că aceste bilete au fost eliberate suplimentar cu achitarea unei taxe speciale: pentru negustorii de ghilda întâi – 75 rub., de ghilda a doua – 75 rub. şi pentru cei de ghilda a treia – 50 rub. Toate certificatele comerciale şi biletele pentru prăvălii erau eliberate pe numele unei singure persoane, de regulă, pe numele capului familiei de negustori[43].

Ţăranii de stat şi cei moşiereşti aveau dreptul să se ocupe cu comerţul şi meşteşugăritul doar în baza certificatelor comerciale, achitând o taxă corespunzătoare activităţii lor comerciale sau meşteşugului practicat. Certificatul comercial de categoria întâi acorda dreptul de a face comerţ negustorilor de ghilda întâi, de categoria a doua – negustorilor de ghilda a doua, de categoria a treia – negustorilor de ghilda a treia, dar fără a li se acorda drepturi personale; de categoria a patra – micii burghezii comerciale[44]. În baza decretului din 11 decembrie 1827, preţurile pentru certificatele comerciale ţărăneşti au fost egalate cu cele pentru certificatele comerciale negustoreşti: pentru certificatele de categoria întâi – 2200 rub., de categoria a doua – 880 rub.; de categoria a treia în oraşele guberniale – 220 rub., iar în oraşele judeţene şi în toate târgurile din guberniile privilegiate – 100 rub.; de categoria a patra în oraşele guberniale – 80 rub., iar în oraşele judeţene şi în târgurile din guberniile privilegiate – 40 ruble. Pentru biletele cu dreptul de a poseda prăvălii ţăranii care dispuneau de certificate de categoria întâi plăteau 75 rub., de categoria a doua –75 rub., de categoria a treia – 50 rub., iar în baza decretului din 21 august 1828 ţăranii care dispuneau de certificate comerciale de categoria a patra – 40 ruble[45].

Pornind de la faptul că de privilegiile acordate negustorilor în baza decretului din 26 septembrie 1830 puteau beneficia şi ţăranii din Basarabia ce se ocupau cu comerţul în baza certificatelor comerciale, Administraţia Financiară judeţeană era obligată să elibereze ţăranilor certificate fără ştampilă şi fără achitarea taxei, dar, ca şi în cazul negustorilor, „ei n-au dreptul să se ocupe cu comerţul şi meşteşugăritul în celelalte gubernii ruse. Li se permite să se folosească de ele în măsură egală ca şi negustorii basarabeni, dar numai în Basarabia şi prin porturi sau pe cale terestră la hotarul Basarabiei”[46]. Ţăranilor care se ocupau cu comerţul în baza certificatelor de categoria a treia li se permitea, la fel ca şi negustorilor de ghilda a treia, să se ocupe numai cu comerţul local în baza principiilor generale. Dacă însă careva dintre ţărani dorea să obţină certificat cu dreptul de a efectua un comerţ deplin, cu achitarea doar a unei jumătăţi din taxă, Administraţia Financiară urma să-i elibereze certificat fără ştampilă şi fără evidenţierea condiţiilor. Asemenea certificate urmau să fie acordate şi ţăranilor din alte regiuni care se aflau în Basarabia şi se ocupau cu comerţul şi care, până la adoptarea decretului din 26 septembrie 1830, nu aveau viză de reşedinţă în Basarabia şi nu erau înscrişi în categoria locuitorilor basarabeni, deci care nu aveau dreptul să beneficieze de privilegii. Aceşti ţărani primeau certificate comerciale doar în baza achitării complete a taxelor stabilite (ţăranii de categoriile întâi, doi şi trei aveau dreptul şi la trei bilete pentru deţinerea prăvăliilor; ţăranii de categoria a patra – doar la un bilet)[47].

Certificatele comerciale care acordau dreptul de a efectua comerţ erau eliberate de Administraţia Financiară: pentru negustori – în baza confirmărilor Dumelor sau Ratuşelor orăşeneşti despre achitarea prestaţiilor locale şi orăşeneşti, cu indicarea ghildei în care era înscris negustorul. Toţi ţăranii de stat primeau certificatele comerciale în baza confirmărilor administraţiei de plasă, iar în localităţile unde acestea lipseau – în baza confirmărilor administraţiei săteşti privind achitarea prestaţiilor de stat şi a celor locale; ţăranii moşiereşti – în baza permisiunilor din partea moşierilor şi a administratorilor[48].

Ulterior, unele dintre aceste principii privind dreptul acordării certificatelor comerciale au fost repetate. La cererea guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei, la prezentarea ministrului de Finanţe, Consiliul de Miniştri permite, la 19 februarie 1835, Dumei orăşeneşti din Ismail să elibereze negustorilor certificate comerciale şi bilete pentru dreptul de a poseda prăvălii, respectând toate dispoziţiile şi regulile referitor la această problemă[49].

După adoptarea Regulamentului ghildelor din 26 septembrie 1830 şi acordarea negustorilor din Basarabia a diferitelor înlesniri şi privilegii, organele centrale au fost nevoite să se întoarcă la această problemă nu o singură dată. La 10 noiembrie 1830, în şedinţa Senatului Guvernant a fost ascultat un raport special privind exercitarea decretului
Senatului Guvernant din 26 septembrie 1830 şi acordarea diferitelor înlesniri şi privilegii negustorilor din Basarabia şi celor străini ce s-au transferat sau doreau să se transfere cu traiul în ţinut. Senatul a decis ca după multiplicarea unui număr necesar de exemplare ale decretului acesta urmează să fie repartizat tuturor organelor de resort guberniale şi regionale, tuturor miniştrilor, guvernatorilor generali responsabili de problemele militare, guvernatorilor militari, rezidenţilor imperiali, guvernatorilor civili etc.[50].

Regulamentul ghildelor din 26 septembrie 1830 nu reglementa însă raporturile comerciale ale tuturor stărilor sociale. De aceea, Administraţia Financiară a Basarabiei s-a adresat la 31 ianuarie 1831 către ministrul de Finanţe cu întrebarea: în baza căror drepturi Administraţia Financiară judeţeană urmează să elibereze certificatele comerciale pentru vânzători şi cum urmează să fie admişi pentru înscrierea în ghildele comerciale locuitorii ce se află în oraşele şi satele situate pe pământuri posesionare?[51]. În răspunsul ministrului de Finanţe de la 28 februarie 1831 se menţiona că, deoarece Regulamentul ghildelor din 1824 nu prevede ca vânzătorii să prezinte anumite legitimaţii la eliberarea certificatelor comerciale, acestea urmează să fie acordate tuturor persoanelor ce doresc să se ocupe cu comerţul[52]. Cât priveşte ţăranii şi alţi locuitori, care se află în oraşele şi satele situate pe pământuri posesionare, dar care nu sunt în dependenţă iobăgistă faţă de moşieri, pot fi înscrişi, la dorinţa lor, în categoria negustorilor, în baza aceloraşi criterii, stabilite pentru ţăranii liberi din alte gubernii, cu condiţia ca ei să nu aibă datorii băneşti faţă de moşieri[53]. Toţi ceilalţi locuitori ai oraşelor basarabene, care nu se vor înscrie, până în a doua jumătate a anului 1832, în categoria negustorilor, urmează să plătească prestaţii potrivit stării sociale precedente, din simplul considerent că de privilegiile acordate prin decretul din 26 septembrie 1830 beneficiază doar negustorii[54].

Ceva mai târziu, la 6 martie 1831, Administraţia Financiară a Basarabiei solicită Ministerului de Finanţe anumite dispoziţii referitor la acordarea privilegiilor comerciale potrivit decretului din 26 sep­tem­brie 1830 şi nobililor încadraţi în comerţ. La 24 martie 1831 Ministerul de Finanţe informează Administraţia Financiară din Basarabia că nobilii beneficiază de aceleaşi privilegii ca şi negustorii de ghildă[55].

Probabil, Regulamentul ghildelor punea mari obstacole încadrării locuitorilor în comerţul exterior care au practicat acest gen de comerţ până la 1830. Pentru confirmare: la 6 ianuarie 1831 vama din Sculeni s-a adresat Guvernului Regional cu întrebarea dacă în acest an pot fi admişi pentru practicarea comerţului exterior şi locuitorii care n-au fost înscrişi în ghildele negustoreşti[56]. În demersul lor organele vamale scriau că „…mulţi locuitori ai acestei regiuni s-au adresat vamei din Sculeni cu rugămintea să li se permită comerţul în baza certificatelor ce le-au fost eliberate de judecătoria locală din judeţul Iaşi. Potrivit afirmaţiilor date de societatea evreiască, ei dispun de capital propriu, pot efectua orice fel de comerţ în baza principiilor special elaborate pentru Basarabia”[57]. Guvernul Regional i-a recomandat vamei din Sculeni să se conducă de Regulamentul din 14 noiembrie 1824 şi de cel din 26 septembrie 1830[58]. Prin urmare, din comerţul exterior al Basarabiei au fost înlăturate stările sociale ce nu dispuneau de certificate comerciale de ghildă.

Burghezia comercială, îndeosebi cea de ghilda a treia, care nu dispunea de capitaluri suficiente, era dependentă de numeroși factori – atât economici, cât şi politici; ea nu rezista nici cataclismelor de ordin natural – epidemiilor de ciumă şi holeră şi de cele mai multe ori se ruina. Astfel, societatea evreiască a negustorilor din Leova în adresarea sa din 16 martie 1832 către guvernatorul civil al Basarabiei, iar prin intermediul acestuia şi în adresarea din 27 aprilie către Guvernul Regional, se plângea că ciuma şi holera care bântuie în ţinut au provocat ruinarea completă a negustorilor evrei[59].

Poziţiile negustorilor locali erau subminate şi de activitatea negustorilor străini, care dispuneau de capitaluri mult mai mari, mărfuri mult mai calitative şi care deseori beneficiau de diferite privilegii şi avantaje. De aceea, autorităţile locale cereau organelor regionale din Chişinău să se ia măsurile de rigoare pentru a proteja negustorii locali de activitatea negustorilor străini şi a celor din alte regiuni ale Imperiului. Duma orăşenească din Akkerman în rapoartele din 17 august 1832 şi 29 martie 1833 cerea Administraţiei Financiare din Basarabia să interzică practicarea comerţului atât negustorilor străini, cât şi celor din alte oraşe care n-au primit cetăţenia rusă, iar poliţia orăşenească din Akkerman să aplice măsurile de rigoare. La 27 iulie 1833 Administraţia Financiară din Basarabia a analizat problema în cauză, iar la 31 mai 1833 i-a raportat guvernatorului despre rezultatele discuţiilor[60]. M.S. Voronţov, în baza rapoartelor Dumei din Akkerman, potrivit cărora „…mulţi negustori din alte oraşe şi din străinătate dispun de dreptul la comerţ, dar se ocupă cu el în detrimentul negustorilor autohtoni”, a dat dispoziţia ca să li se permită comerţul doar în baza decretului din 23 decembrie 1785, a manifestului din 1 ianuarie 1807, a decretului din 17 august 1820, a Regulamentului ghildelor din 14 noiembrie (cap. VII, §68-73), a decretului din 27 octombrie 1830 şi a Regulamentului din 26 septembrie 1830 privind ghildele în Basarabia[61].

Unii negustori angrosişti de ghilda a doua, care nu dispuneau de dreptul de a beneficia de privilegii în baza decretului din 26 sep­tembrie 1830, dar care se ocupau cu importul de peste hotare în Rusia a cerealelor, în baza dispoziţiei din 13 august 1835 a Consiliului de Miniştri cu referinţă la dispoziţia din 29 iulie 1833, erau scutiţi, până la 1 ianuarie 1836, de taxa pentru certificatele comerciale[62]. De aceste privilegii puteau beneficia negustorii din guberniile interne ruse care nu aveau viză de reşedinţă în Basarabia şi care nu erau înscrişi în rândurile burgheziei comerciale basarabene.

Pornind de la faptul că oraşul Ismail beneficia, potrivit decretului din 6 octombrie 1828, de privilegii pentru o perioadă de 25 de ani, Administraţia Financiară din Basarabia a pus întrebarea: în baza cărei dispoziţii urmau să achite taxa pentru dreptul de a se ocupa cu comerţul negustorii din Ismail, care nu dispun în oraş de bunuri imobiliare sau de întreprinderi comerciale potrivit sumelor stabilite de lege – trebuiau ei sa plătească ¼ din taxă, aşa cum achită în genere negustorii din alte oraşe ale Basarabiei (potrivit decretului din 26 septembrie 1830), sau aceştia urmau să achite taxa deplină? La 21 decembrie 1837 Consiliul de Miniştri a dat dispoziţia ca negustorii din Ismail, care nu dispun de bunuri imobiliare şi întreprinderi comerciale şi nu pot beneficia de privilegii în baza decretului din 6 octombrie 1828, să beneficieze de privilegiile acordate prin decretul din 26 septembrie 1830[63].

Asupra structurii de ghildă în Basarabia au influenţat direct şi dispoziţiile ulterioare adoptate de organele imperiale.

La 25 iulie 1834 a fost din nou stabilită pentru toate guberniile (în afară de Basarabia) o taxă suplimentară la capitalurile locale, care urma să fie achitată, începând cu 1835, timp de 6 ani (până în 1841) doar în capitală, în oraşele guberniale şi în porturi. Pentru negustorii primelor două ghilde, pentru ţăranii de primele două categorii, negustorii de ghilda a treia şi ţăranii de categoria a treia aceasta constituia 4% din preţurile certificatelor comerciale[64]. Această nouă taxă a fost în vigoare până la 1851, când, alături de celelalte taxe suplimentare, a fost înlocuită cu taxa de 15% în folosul statului şi de 10% – în folosul guberniei[65]. Formal, a fost legiferată practica din trecut, când negustorii puteau practica comerţul în baza unui singur certificat comercial; respectiv, urma să se considere că participă la formarea aceluiaşi capital comercial, cu toate că locuiau în case diferite. Era necesar doar ca primarul oraşului să confirme că aceşti negustori practică comerţul în comun[66].

În plus, potrivit deciziei din 15 octombrie 1851, membrii familiilor de negustori, care dispuneau de bunuri imobiliare în valoare mai mare de 7500 rub., erau impuşi să se înscrie în rândurile negustorilor de ghilda a treia[67].

Toate aceste acte legislative privind taxele de ghildă, inclusiv dispoziţia din 14 noiembrie 1824, au fost unificate în legea din 9 noiem­brie 1839, când atât mărimea capitalului comercial declarat potrivit ghildelor comerciale, cât şi cuantumul taxelor de ghildă au fost trans­ferate din ruble asignate în ruble argint, sumele fiind rotunjite[68]. Potrivit acestei legi, mărimea capitalurilor comerciale, transferate în argint, constituia pentru negustorii de ghilda întâi 15000 rub., pentru cei de ghilda a doua – 6000 rub. şi pentru cei de ghilda a treia 2400 rub. argint. Pornind de la faptul că negustorii primelor două ghilde plăteau anual câte 4% din suma capitalului comercial şi câte 10% pentru căile comerciale terestre şi maritime, taxa anuală pentru negustorii de ghilda întâi constituia 660 rub., pentru negustorii de ghilda a doua – 264 rub., iar pentru cei de ghilda a treia 2,5% din suma capitalului comercial şi 10% pentru folosirea căilor comerciale terestre şi a celor maritime. Mărimea taxei depindea de locul unde negustorul era înscris în structura de ghildă: în capitale, oraşele guberniale şi în toate oraşele-porturi, în afară de oraşele ce beneficiau de privilegii, taxa constituia 66 rub.; pentru celelalte oraşe şi târguri, în afară de guberniile privilegiate – 43 ruble[69].

Negustorii înscrişi în ghilda de categoria întâi sau negustorii străini care nu dis­puneau de certificate cu dreptul la comerţ erau obligaţi să procure certificate speciale în valoare de 15 ruble.

Pentru certificatele comerciale ţărăneşti de primele trei categorii se stabilea acelaşi preţ ca şi pentru certificatele comerciale negustoreşti, iar pentru certificatele comerciale de categoria a patra: în capitale, oraşele guberniale şi porturi – 23 rub.; în oraşele judeţene din guberniile neprivilegiate – 18 rub., iar în cele privilegiate – 12 ruble.

Totodată, negustorii de ghildă şi ţărănimea comercială de primele 3 categorii erau obligaţi să dispună şi de bilete speciale pentru dreptul de a poseda prăvălii, în caz dacă numărul lor era mai mare de trei; pentru primele două ghilde negustoreşti sau categorii ţărăneşti plăteau: în capitale – câte 30 rub., iar în celelalte oraşe – câte 23 rub.; pentru certificate negustoreşti de ghilda a treia sau pentru certificate ţărăneşti de categoria a treia: în capitale – câte 23 rub., iar în celelalte oraşe – câte 15 ruble.[70]

În afară de aceasta, potrivit statutului din 1851 despre impozitele locale, taxa pentru comerţ urma să fie percepută, începând cu 1853, pentru eliberarea certificatelor comerciale: 15% pentru impozitul de stat şi 10% pentru cele locale guberniale, în locul impozitelor speciale anulate: ¼ din taxe de pe seama capitalului comercial în fondul impozitelor guberniale şi o taxă specială pentru capitalurile suplimentare[71].

Dar, în pofida acestor măsuri, prevederile Regulamentului din 9 noiembrie 1839 practic n-au fost realizate: taxele de ghildă creşteau relativ încet. Încercările diferitelor instituţii guvernamentale de a întreprinde anumite măsuri în acest sens n-au dat rezultatele scontate[72]. Comercializarea acestor măsuri necesita informaţii concrete şi studierea diferitelor întrebări speciale. Pentru soluţionarea acestor probleme s-a hotărât de a institui o comisie specială din 3 funcţionari ai secţiei a doua a Cancelariei imperiale, 3 funcţionari ai Ministerului de Finanţe şi câte un funcţionar de la Ministerul Proprietăţilor Statului şi de la Ministerul de Interne. Ca urmare, la 1 mai 1853 a urmat permisiunea imperială de a institui pe lângă Ministerul de Finanţe comisia nominalizată pentru a studia dispoziţiile cu privire la divizarea în ghilde şi Regulamentul cu privire la cetăţenie[73].

Activitatea acestei comisii a favorizat elaborarea tuturor dispoziţiilor comerciale ce au servit ca punct iniţial în pregătirea reformei din 1863. Dar, în acest interval de timp a fost adoptată o dispoziţie destul de importantă, prin care se acorda noi privilegii comercianţilor străini şi evreilor, până acum supuşi diferitelor restricţii. Potrivit decretului din 7 iulie 1830, negustorii străini, care dispuneau de viză de reşedinţă permanentă sau temporară în Rusia, aveau dreptul să se înscrie în ghildele comerciale şi să beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi negustorii autohtoni, să procure sau să primească sub formă de moştenire bunuri mobiliare şi imobiliare, în afară de bunurile la care aveau dreptul doar nobilii de viţă etc.[74]

Constituind cea mai numeroasă clasă (şi aproape în exclusivitate comercial-industrială), evreii din regiunile de sud-vest şi din cele de sud ale Rusiei, care intrau în numărul guberniilor privilegiate, se aflau şi în trecut într-o situaţie mult mai avantajoasă faţă de negustorii autohtoni în ce priveşte impunerea comercială fiscală. Potrivit decretului din 7 iunie 1860, evreii au căpătat dreptul de a se înscrie în ghil­dele comerciale şi de a dispune de oficii bancare în toate localităţile Imperiului[75].

În legătură cu abolirea dreptului de şerbie în Rusia, după reforma agrară din 19 februarie 1861, în urma căreia mulţi ţărani se puteau încadra în relaţiile comerciale şi, respectiv, se aştepta o creştere substanţială a veniturilor de stat, la 30 decembrie 1861 a fost majorat întreg cuantumul de impozite, inclusiv preţurile pentru certificatele comerciale. A crescut şi mărimea capitalului comercial declarat, în afara de cea stabilită pentru negustorii de ghilda întâi încă în 1830, care a rămas în mărime de 15000 rub., iar taxa pentru certificatele comerciale s-a micşorat de la 660 la 600 ruble. Valoarea capitalului comercial al negustorilor de ghilda a doua şi a treia s-a mărit considerabil, din
considerentul că în aceste ghilde puteau să se înscrie mulţi ţărani elibe­raţi de şerbie, pentru care, după cum se menţiona în decret, „… modalităţile de a obţine câştiguri sunt mult mai variate decât în perioadele precedente”. Negustorii de ghilda a doua urmau să declare capital comercial în mărime de 7500 rub. în loc de 6000, iar pentru certificatele comerciale urmau să achite 300 rub. în loc de 264; negustorii de ghilda a treia – un capital comercial de 2750 rub. în loc de 2400 rub., iar pentru certificatele comerciale – 155 rub. în loc de 66 ruble.[76]

Aceasta era situaţia privind taxarea comercial-industrială în ajunul reformei din 1863. Existând timp de 38 de ani, sistemul de patentare instituit de E.F. Kankrin nu s-a îndreptăţit şi implementarea lui nu a adus venituri considerabile nici guberniilor interne ruse şi nici periferiilor naţionale.

Potrivit legii din 1 ianuarie 1863[77] (intrată în vigoare de la 1 iulie) şi celei din 9 februarie 1865[78], a fost efectuată reforma fiscală în industrie şi comerţ. La baza reformei a fost pus proiectul pregătit de Comisia special instituită pentru revizuirea sistemului de prestaţii şi impozite. Acest proiect a stat la baza definitivării legilor din 1863 şi din 1865, cu toate că în timpul discutării proiectului în instanţele de resort, la propunerea ministrului de Finanţe M.H. Reitern, în el au fost făcute schimbări esenţiale.

Potrivit Regulamentului despre taxe pentru dreptul la comerţ şi alte îndeletniciri din 1 ianuarie 1863, taxele comercial-industriale erau divizate în taxe pentru patente şi taxe pentru bilete. Patentele comerciale erau de 3 tipuri şi se stabileau în dependenţă de tipul comerţului: angro, cu amănuntul şi mărunt[79]. Pentru patentele de categoria întâi se încasa peste tot 265 rub. (în loc de 6000 rub. încasate anterior); pentru patentele de categoria a doua se încasau taxe diferite, în dependenţă de clasa localităţii (acestea erau împărţite în 5 clase) – în limitele de la 25 până la 65 rub. (în loc de 150 şi 300 rub. încasate anterior); pentru patentele de categoria a treia taxa se stabilea analogic – în mărime de la 8 până la 20 ruble[80]. Pentru dreptul de a poseda întreprinderi comercial-industriale separate era necesar de a procura bilete speciale, al căror preţ la fel depindea de clasa localităţii şi de categoria comerţului (preţul biletelor varia de la 10 până la 30, de la 5 până la 20 şi de la 2 până la 10 ruble). Pentru întreţinerea întreprinderilor supuse accizelor, în locul biletelor era necesar de a procura patente speciale. În acelaşi timp, deţinătorii de patente de categoriile întâi şi a doua urmau să plătească în folosul statului şi guberniei impozite locale: primii – în valoare de 39 rub. iar ultimii – de la 5,5 până la 14 ruble[81].

I.Ia. Rudcenko, unul dintre cercetătorii de vază ai impunerii fiscale a comerţului şi meşteşugurilor de la sfârşitul sec. al XIX-lea, scria că la baza Regulamentului din 1 ianuarie 1863 a fost pus „sistemul de altădată de taxare comercial-industrială bazat în exclusivitate pe particularităţi de ordin extern”. El lămurea aceasta prin faptul că guvernul, concentrând în mâinile sale dreptul de a percepe impozite pentru acordarea dreptului la comerţ şi practicarea meşteşugăritului, „ca şi cum vindea permisiunea pentru activitatea comercial-industrială”. Prin urmare, constată el, din modelul ales al sistemului francez de impunere fiscală a industriei şi comerţului aproape că nu a rămas nimic, fiindcă în Rusia s-a dovedit a fi destul de dificil a asigura condiţiile necesare pentru înfăptuirea unei impuneri cu adevărat proporţionale[82].

Cu timpul, practica a demonstrat că Regulamentul despre taxe pentru dreptul la comerţ şi alte îndeletniciri, adoptat la 1 ianuarie 1863, avea nevoie, pe de o parte, de anumite completări, iar, pe de altă parte, de anumite rectificări care au şi fost introduse în Regulamentul cu acelaşi titlu din 9 februarie 1865[83]. Regulamentul revăzut a păstrat divizarea comercianţilor în ghilde, burgheziei comerciale fiindu-i acordate privilegii personale. Ca şi în Regulamentul din 1 ianuarie 1863, în noul Regulament negustorii erau divizaţi în două ghilde comerciale: prima ghildă pentru comerţul cu ridicata, iar a doua – pentru comerţul cu amănuntul. Prin urmare, ambele regulamente confirmau destul de explicit că certificatele comerciale erau determinate nu de mărimea capitalului comercial, ca în cazul Regulamentului din 1824, ci de tipul propriu-zis al comerţului: angro, cu amănuntul sau mărunt. Comerţul angro se efectua din oficii comerciale, ambare şi depozite, pe vase comerciale şi consta în comercializarea tuturor mărfurilor pe partide. Comerţul cu amănuntul prevedea comercializarea mărfurilor din prăvălii, magazine şi alte încăperi comerciale; comerţul mărunt – realizarea mărfurilor înregistrate într-o listă specială din anumite încăperi, iar comerţul ambulant – livrarea mărfurilor la domiciliu[84].

Activitatea comercială mai presupunea şi întreţinerea vaselor comerciale, îndeplinirea dispoziţiilor comerciale de vânzare, cumpărare, transportare şi livrare a mărfurilor, transferurile băneşti în oraşele ruse şi în cele de peste hotare şi alte activităţi bancare, întreţinerea prăvăliilor pentru schimbul banilor, a birourilor de asigurări, a magazinelor, ambarelor, depozitelor, beciurilor pentru depozitarea şi comercializarea mărfurilor, întreţinerea fabricilor şi uzinelor, a întreprinderilor pentru prelucrarea produselor agricole – a morilor, a teascurilor de unt, a fabricilor de cherestea şi cărămidă etc.[85]

Regulamentul din 9 februarie 1865 reglementa activitatea comercială a negustorilor. Comerţul cu cereale, in, cânepă, produse agricole, vite, lână, piei, lemn, materiale de construcţie etc. era permis în toate oraşele şi satele, cu ridicata şi amănuntul, tuturor stărilor, inclusiv negustorilor străini în baza certificatelor comerciale[86].

Taxa pentru dreptul de a efectua comerţ şi de a practica alte îndeletniciri era încasată pentru certificatele comerciale ce acordau dreptul la diferite tipuri de comerţ şi pentru biletele ce acordau dreptul de a deţine întreprinderi comerciale. Certificatele erau de două tipuri: comerciale (sau de ghildă) şi meşteşugăreşti. Certificatele comerciale mai acordau, în afară de dreptul la comerţ şi titlul comercial, avantaje personale. Certificatele meşteşugăreşti nu acordau nici un fel de avantaje personale, în afară de dreptul la comerţ, potrivit legii.

Certificatele comerciale erau de două categorii: pentru negustorii de ghilda întâi – care făceau comerţ cu ridicata şi pentru negustorii de ghilda a doua – care făceau comerţ cu amănuntul. Certificatele meşteşugăreşti erau de 5 tipuri: pentru comerţul mărunt, pentru comerţul ambulant, pentru transportul la domiciliu, meşteşugurile mic-burgheze şi cele eliberate vânzătorilor[87].

Atât certificatele comerciale, cât şi cele meşteşugăreşti permiteau negustorilor să dispună, în locul unde ei activau, de un număr nelimitat de întreprinderi comerciale sau industriale, dar cu procurarea unor bilete speciale pentru fiecare din ele. În plus, negustorul era obligat să procure, contra plată, cel puţin un bilet ce-i acorda dreptul de a poseda o întreprindere comercială sau industrială. Ambele tipuri de certificate puteau fi acordate persoanelor de ambele sexe, cetăţenilor ruşi şi celor străini de toate stările sociale, în afară de slujitorii cultului, militari şi persoane cu funcţii de răspundere[88].

Taxa pentru certificatele comerciale nu depindea, ca în trecut, de mărimea capitalului declarat, fiind stabilită în baza Regulamentului din 14 noiembrie 1824, dar de situaţia economică a regiunii în care negustorul avea viza de reşedinţă. Cu cât mai dezvoltată economic era regiunea, cu atât mai dezvoltat era comerţul, cu atât mai extinse erau căile comerciale etc. şi – cu atât mai mare era taxa. Această regulă se reflecta asupra tuturor certificatelor comerciale şi meşteşugăreşti, în afară de taxa pentru certificatele comerciale negustoreşti de ghilda întâi, aceasta constituind în toate regiunile 265 ruble[89].

Pentru certificatele comerciale de ghilda a doua, precum şi pentru certificatele meşteşugăreşti taxa se încasa în dependenţă de localităţi, care erau împărţite în 5 categorii. În categoria întâi intrau cele mai mari centre comercial-industriale – Sankt Petersburgul, Moscova, Odesa şi Riga. În categoria a doua intrau oraşele ce aveau o mare însemnătate comercială şi o populaţie în număr nu mai mic de 34 de mii de oameni – în total 23 de oraşe şi un sat, în numărul cărora intra şi oraşul Chişinău. Din categoria a treia făceau parte oraşele şi localităţile ce dispuneau de industrie manufacturieră. Din această categorie făceau parte oraşele Akkerman, Bender şi Hotin[90]. În categoria a patra intrau judeţele cu un nivel relativ înalt de dezvoltare a meşteşugului ţărănesc, încadrate în relaţiile marfare, în care erau surplusuri de produse agricole şi care aveau căi comerciale sigure de comercializare a mărfurilor. Din această categorie făceau parte judeţele Chişinău, Akkerman, Bender, Orhei, Soroca, Hotin şi Iaşi. Categoria a cincea cuprindea celelalte judeţe[91] cu o industrie destul de slabă, un volum redus al producţiei agricole a cărei comercializare era împiedicată de lipsa pieţelor sau a căilor comerciale[92].

Taxa pentru certificatele comerciale de ghilda a doua depindea de categoria regiunii unde se ocupa cu comerţul negustorul: pentru regiunea de categoria întâi – 65 rub., a doua – 55 rub., a treia – 45 rub., a patra – 35 rub. şi pentru regiunea de categoria a cincea – 25 rub., iar taxa pentru certificatele ce permiteau comerţul mărunt constituia, respectiv, 20, 18, 15, 10 şi 8 ruble[93]. Mărimea taxelor pentru biletele ce acordau dreptul de a poseda întreprinderi comerciale şi industriale (elucidate în Tabelul 5), depindeau, ca şi taxele pentru certificatele comerciale, de categoria regiunii în care activa negustorul şi varia: pentru negustorii de ghilda întâi de la 30 la 10 rub., pentru cei de ghilda a doua – de la 20 la 5 rub., iar pentru negustorii care se ocupau cu comerţul mărunt – de la 10 la 2 ruble.

Tabelul 5

Taxele pentru biletele ce acordau dreptul de a poseda întreprinderi

comerciale şi industriale, stabilite potrivit Regulamentului din

9 februarie 1865 (în rub. argint)*

Categoria localităţii	Certificate comerciale  negustoreşti		Comerţul mărunt
	Ghilda întâi	Ghilda a doua
I II III IV V	30 25 20 15 10	20 17 15 10 5	10 8 6 4 2

* ПСЗРИ. Собр. II, т. XL, 1865, №41779. – СПб., 1867, приложение, с. 56.

Taxa pentru certificatele comerciale şi biletele ce acordau dreptul de a poseda întreprinderi comerciale şi industriale era achitată pentru anul următor, iar documentele erau eliberate între 1 noiembrie şi 1 ianuarie. În caz dacă negustorii şi industriaşii nu achitau taxa în termenele stabilite – până la 1 ianuarie, ei pierdeau dreptul de a fi înscrişi în categoriile respective şi de a practica comerţul sau alte îndeletniciri[94]. Regulamentul acorda negustorilor şi industriaşilor dreptul să procure certificate comerciale sau meşteşugăreşti şi pe parcursul anului, achitând o jumătate din taxă până la 1 iulie, iar a doua jumătate – după 1 iulie.

Dacă, din anumite motive, negustorii nu reuşeau să primească certificatele comerciale şi biletele în decursul ultimelor două luni ale anului, ei le puteau primi şi în decursul lunii ianuarie a anului următor, achitând pentru ele, în schimb, o taxă şi jumătate. În cazul în care negustorii nu reînnoiau certificatele comerciale şi în ianuarie, ei erau excluşi din categoria negustorilor şi transferaţi în categoria mic-burghezilor, iar întreprinderile lor comerciale şi industriale – închise[95].

Potrivit Regulamentului, negustorii de ghilda întâi aveau dreptul să se ocupe cu comerţul angro comercializând mărfuri ruseşti şi străine pe întreg teritoriul Imperiului, atât personal, cât şi prin intermediul vânzătorilor, să deţină în oraşe şi sate oficii, depozite şi ambare fără anumite restricţii, cu achitarea taxei potrivit legii. Ei aveau dreptul să se ocupe cu comerţul cu amănuntul în oraşele şi satele din judeţele unde au fost procurate certificatele comerciale, să vândă mărfuri ruseşti sau străine în prăvălii sau în magazine, să întreţină fabrici şi uzine, să deţină concesiuni etc.

Negustorii de ghilda a doua aveau dreptul să se ocupe cu comerţul cu amănuntul, să vândă mărfuri autohtone sau străine în prăvălii sau magazine aflate în judeţul de unde au fost procurate certificatele comerciale, să întreţină fabrici şi uzine fără anumite restricţii, dar cu achitarea taxei stabilite de Regulament, să primească lucrări în antrepriză, concesiuni în valoare nu mai mare de 45 mii ruble.

Dacă negustorii de ghildă întâi sau a doua doreau să se ocupe cu comerţul într-un alt judeţ sau să întreţină fabrici şi uzine, ei erau obligaţi să procure certificate speciale de ghilda a doua pentru care achitau taxa cuvenită. Dacă un oraş sau o altă aşezare din acest judeţ se încadra într-o categorie mai înaltă a localităţilor decât judeţul, atunci negustorul care dorea să se ocupe în această localitate cu comerţul în baza certificatului comercial de ghilda a doua urma să achite o plată suplimentară egalată cu cuantumul taxei stabilite în acest oraş[96].

Negustorii de ghildele întâi şi a doua puteau să deţină toate drepturile acordate de certificatele pentru comerţul mărunt.

Regulamentul acorda negustorilor de ghilda întâi dreptul să procure de peste hotare şi să exporteze toate tipurile de mărfuri, să întreţină depozite pentru comercializarea cu ridicata a mărfurilor importate şi exportate. Negustorii de ghilda a doua şi cei ce dispuneau de dreptul la comerţul mărunt aveau dreptul să procure de peste hotare mărfuri: însă, nu aveau dreptul să deţină oficii sau depozite pentru comercializarea cu ridicata a mărfurilor importate şi exportate[97].

Proprietarii şi arendaşii de pământuri aveau dreptul să exporte peste hotare prin toate oficiile şi punctele vamale, fără a dispune de certificate comerciale, produse agricole proprii cu achitarea taxei, însă fără dreptul de a întreţine oficii şi depozite în afara moşiilor lor.

Regulamentul reglementa şi activitatea comercială a vânzătorilor – persoane care administrau afacerile comerciale ale stăpânilor lor şi care îndeplineau dispoziţiile acestora pe parcursul unei anumite perioade de timp. Vânzătorii erau divizaţi în două clase: vânzători principali şi ajutorii lor sau alţi slujitori comerciali[98].

Regulamentul din 9 februarie 1865 reglementa şi alte chestiuni, cum ar fi: despre privilegiile negustorilor, despre anularea drepturilor de a efectua comerţ, despre ordinea supravegherii corecte a comerţului, despre aplicarea sancţiunilor în cazul încălcării comerţului etc.[99]

După cum constată I.Ia. Rudcenko, în pofida faptului că „...în sistemul impunerii fiscale din 1863-1865, faţă de cel din 1824, n-au intervenit aproape nici un fel de schimbări”, regulamentele din anii 1863-1865 au contribuit substanţial la îmbunătăţirea situaţiei în această sferă[100].

Regulamentul despre comerţ şi meşteşuguri din 9 februarie 1865 asigura statului taxe mult mai mari decât Regulamentul ghildelor din 1824. Dacă taxele pentru certificatele comerciale au crescut în timp de 50 de ani cu 21% – de la 4,3 mln rub. în 1813 la 5,2 mlrd rub. în 1862[101], apoi după adoptarea Regulamentului din 1863 şi până în ultimele decenii ale sec. al XIX-lea acestea au crescut aproximativ de 4,5 ori (de la 6,2 până la 25,5 mln rub.)[102].

Peste câteva zile după adoptarea Regulamentului, la 11 februarie 1865, este aprobată legea privind acordarea titlului de cetăţeni de onoare prin ereditate negustorilor. De acest titlu beneficiau acei negustori, care timp de 20 de ani erau înscrişi în categoria negustorilor de ghildă întâi. Pentru negustorii, care până la adoptarea acestei legi (deci, în baza legislaţiei vechi) erau deţinători ai capitalurilor comerciale stabilite pentru primele două ghilde, fiecare an aflat în ghilda întâi se considera ca doi ani aflaţi în ghilda a doua, iar fiecare an aflat în ghilda a doua – ca un an aflat în ghilda întâi[103].

Ulterior, în Regulamentul din 9 februarie 1865 au intervenit unele schimbări. La 21 noiembrie 1866 numărul întreprinderilor, care puteau fi deţinute în baza biletelor, a fost limitat până la patru. Concomitent se instituia o taxă la care erau impuse certificatele de ghildă în folosul zemstvei – în mărime de până la 25%, iar celelalte certificate şi bilete – la o taxă nu mai mare de 10% din costul lor[104].

Prin urmare, aplicarea structurii de ghildă în Basarabia, aşa cum era ea stabilită în guberniile interne ruse (aşa-numita reformă a ghildelor a lui E.F. Kankrin) a fost ultimul pas important al ţarismului (după decizia Consiliului de Miniştri din 28 noiembrie 1816, Regulamentul cu privire la comerţul cu Basarabia din 17 februarie 1825 şi suprimarea cordonului vamal de la Nistru şi transferarea lui la Prut şi Dunăre) în vederea includerii ţinutului în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus.

Având la bază aceleaşi principii generale, reforma ghildelor în
Basarabia a fost însoţită concomitent de unele particularităţi, dictate nu doar de interesele economice, dar şi de cele politice, din considerentul că ţinutului i-a fost determinat un loc deosebit în planurile geostrategice ale Imperiului.

Aplicarea în Basarabia a structurii de ghildă denotă destul de elocvent că, concomitent cu suprimarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru şi unificarea vamală a ţinutului cu Rusia, ţarismul s-a implicat direct şi consecvent în organizarea şi instituirea ghildelor comerciale, modelându-le şi dându-le o formă specifică celor din guberniile interne ruse, făcându-le dependente de instituţiile de stat imperiale şi regionale.

Aceste măsuri nu fac decât să denote că administraţia imperială a depus eforturi substanţiale pentru a ţine sub control şi a dirija această stare socială, pentru a evita orice posibilitate, fie cât de mică, de constituire a unei societăţi după principiul de clasă. Menţinerea şi consolidarea, în persoana ghildelor comerciale, a vechilor structuri juridice demonstrează cu lux de amănunte că ţarismul s-a împotrivit din start acelor procese ce aveau să aducă la instituirea unei societăţi civile care putea să-i sfideze atotputernicia. Căutând să păstreze, pe cât era de posibil, vechea structură de ghildă, dar acomodând-o la noile condiţii de dezvoltare a ţării, administraţia ţaristă spera că va putea stimula, graţie privilegiilor acordate negustorilor de ghildă şi politicii comerciale promovate, acele relaţii care în Europa de Vest s-au constituit în mod obiectiv în urma unor procese naturale.

---

[1] ANRM, F. 75, inv. 1, d. 259, f. 17 verso.

[2] Ibidem, F. 6, inv. 2, d. 370, f. 93 verso-94.

[3] Ibidem, F. 75, inv. 1, d. 259, f. 18-18 verso; F. 134, inv. 3, d. 57, f. 291.

[4] AISR, F. 560, inv. 4, d. 402, f. 31 verso.

[5] Încă la 30 noiembrie 1823, M.S. Voronţov îi scrie lui V.I. Laşkov că odată cu aplicarea în Basarabia a sistemului de ghildă populaţia autohtonă „…va primi noi drepturi de a se ocupa cu comerţul în Rusia, deoarece până acum, cât a existat cordonul vamal de la Nistru, de dreptul de a face în această provincie comerţ beneficiau doar negustorii ruşi de ghilda întâi” (AISR, F. 560, inv. 402, f. 24; F. 571, inv. 5, d. 769, f. 17 verso).

[6] AISR, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 93.

[7] Ibidem, f. 93-93 verso.

[8] AISR, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 93 verso.

[9] Ibidem, F. 1263, inv. 1, d. 1131, f. 408 verso-409.

[10] Ibidem, f. 409 vesro-410.

[11] Ibidem, F. 560, inv. 4, d. 402, f. 37 verso.

[12] Ibidem, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 93 verso.

[13] Ibidem, f. 93 verso.

[14] AISR, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 93 verso-94.

[15] Ibidem, f. 153.

[16] ANRM, F. 6, inv. 2, d. 370, f. 4-8.

[17] ПСЗРИ. Собр. II, т. IV, 1829, №3286. – СПб., 1830, с. 790-791.

[18] AISR, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 94.

[19] Ibidem, f. 94.

[20] AISR, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 94-94 verso.

[21] Ce-i drept, potrivit decretului Senatului Guvernant din 13 octombrie 1833, în legătură cu seceta ce bântuia în unele gubernii, negustorilor de ghilda a treia li se permitea să importe prin frontiera terestră europeană până la 1 ianuarie 1836 „toate tipurile de mărfuri”. Decretul nu se răsfrângea însă asupra importului mărfurilor străine şi comerţului în oraşele-porturi, la care aveau dreptul doar negustorii primelor două ghilde (ANRM, F. 189, inv. 1, d. 24, f. 38). Potrivit decretului Senatului Guvernant din 18 octombrie 1839, aceste privilegii au fost prelungite până la 1 ianuarie 1848 (Коммерческая газета, 1844, №15, 3 февраля).

[22] ANRM, F. 2, inv.1, d. 1619, f. 12-12 verso.

[23] AISR, F. 571, inv.5, d. 769, f. 94 verso.

[24] ANRM, F. 6, inv.2, d. 370, f. 134.

[25] AISR, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 155 verso.

[26] П.Г. Рыдзюнский. Гильдейская реформа Канкрина 1824 г., с. 116.

[27] В.И. Жуков. Торговые правила в Бессарабии и влияние их на развитие внутренней тор­говли в первой половине XIX века. – În: Ученые записки Кишиневского ун-та. – Кишинев, 1962, т. 48, с. 85.

[28] AISR, F. 571, inv.5, d. 769, f. 143.

[29] ANRM, F. 6, inv.2, d. 370, f. 133-133 verso.

[30] Ibidem, f. 134.

[31] ANRM, F. 6, inv.2, d. 370, f. 144.

[32] Ibidem, f. 156-156 verso.

[33] Ibidem, f. 134.

[34] Ibidem, f. 134 verso.

[35] AISR, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 144 verso-145.

[36] AISR, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 149 verso-150.

[37] Ibidem, f. 150 verso-151.

[38] Ibidem, f. 151.

[39] AISR, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 151-151 verso.

[40] Ibidem, f. 152-152 verso.

[41] Ibidem, f. 153.

[42] Ibidem, f. 153-153 verso.

[43] AISR, F. 571, inv. 5, d. 769, f. 153 verso.

[44] Ibidem, f. 154.

[45] Ibidem, f. 154-154 verso.

[46] Ibidem, f. 154 verso-155.

[47] AISR, F. 571, inv.5, d. 769, f. 155-155 verso.

[48] Ibidem, f. 156-156 verso.

[49] ПСЗРИ. Собр. II, т. X, отд. первое, 1835, №7879. – СПб., 1836, с. 159.

[50] ANRM, F. 6, inv. 2, d. 370, f. 1.

[51] Ibidem, f. 103.

[52] Ibidem, f. 103 verso.

[53] Ibidem, f. 104.

[54] Ibidem, f. 104-104 verso.

[55] ANRM, F. 6, inv. 2, d. 370, f. 141-141 verso.

[56] Ibidem, f. 181.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem, f. 183.

[59] Ibidem, f. 186.

[60] ANRM, F. 75, inv.1, d. 599, f. 93.

[61] Ibidem, f. 93-93 verso.

[62] Ibidem, F. 189, inv. 1, d. 35, f. 43-43 verso.

[63] ПСЗРИ. Собр. II, т.XII, отд. второе, 1838, №10826. – СПб., 1838, с.1026-1027; AISR, F. 1263, inv. 1, d. 1131, f. 873-880 verso.

[64] ПСЗРИ. Собр. II, т. IX, отд. первое, 1834, №7297. – СПб., 1835, с. 744-745.

[65] И.Я. Рудченко. Исторический очерк обложения торговли и промыслов России, с приложением материалов по торговой промышленной статистике. – СПб., 1893, c. 137.

[66] Ibidem.

[67] ПСЗРИ. Собр. II, т. XXVI, отд. второе, 1851, №25635. – СПб., 1852, с. 35.

[68] ПСЗРИ. Собр. II, т. XIV, отд. первое, 1839, №12867. – СПб., 1840, с. 839-840.

[69] ПСЗРИ. Собр. II, т. XIV, отд. первое, 1839, №12867. – СПб., 1840, при­ло­жение №12867, c. 337.

[70] Ibidem.

[71] I.Ia. Rudcenko. Op. cit., p. 139-140.

[72] La 12 noiembrie 1847 a urmat dispoziţia pe numele şefului administraţiei principale a secţiei a doua a Cancelariei personale a împăratului de a fi revăzut statutul comercial. În acelaşi timp, Nicolai I i-a ordonat ministrului de Finanţe F.P. Vroncenko să-şi expună punctul de vedere referitor la impunerea fiscală a negustorilor. Acesta s-a pronunţat împotriva majorării taxelor pentru certificatele comerciale, din considerentul că taxele şi aşa erau mult mai mari decât în alte state (I.Ia. Rudcenko. Op. cit., p. 140-141).

[73] I.Ia. Rudcenko. Op. cit., p. 141-142.

[74] I.Ia. Rudcenko. Op. cit., c. 142.

[75] Ibidem, p. 143.

[76] Ibidem, p. 144.

[77] ПСЗРИ. Собр. II, т. XXXVIII, отд. первое, 1863, №39118. – СПб., 1866, с. 3-15.

[78] ПСЗРИ. Собр. II, т. XL, отд. первое, 1865, №41779. – СПб., 1867, с. 157-175.

[79] ПСЗРИ. Собр. II, т. XXXVIII, отд. первое, 1863, №39118. – СПб., 1864, приложение, с. 4.

[80] Ibidem, p. 5.

[81] I.Ia. Rudcenko. Op. cit., p. 178-183; A.H. Kуломзин, В.Г. Рейтерн-Нолькен. М.Х. Рейтерн. Биографический очерк. С приложениями из посмертных записок М.Х. Рейтерна. – СПб., 1910, с. 44.

[82] I.Ia. Rudcenko. Op. cit., p. 176-177, 191.

[83] ПСЗРИ. Собр. II, т. XL, отд. первое, 1865, №41779. – СПб., 1867, с. 157.

[84] Ibidem.

[85] ПСЗРИ. Собр. II, т. XL, отд. первое, 1865, №41779. – СПб., 1867, c. 156-157.

[86] Ibidem, p. 158.

[87] Ibidem, p. 159-160.

[88] Ibidem, p. 160.

[89] ПСЗРИ. Собр. II, т. XL, отд. первое, 1865, №41779. – СПб., 1867, c. 162. Anexa, p. 56.

[90] În timpul aplicării Regulamentului în clasa a treia au fost incluse toate oraşele
Basarabiei, în afară de Chişinău.

[91] V.I. Jukov constată că în clasa a cincea intra doar partea de sud-vest a Basarabiei ce cuprindea localităţile Cahul, Ceadâr-Lunga şi Leova (В.И. Жуков. Города Бессарабии. Очерки социально-экономического развития, с. 268).

[92] ПСЗРИ. Собр. II, т. XL, отд. первое, 1865, №41779. – СПб., 1867, прило-же­ние, с. 55-56.

[93] ПСЗРИ. Собр. II, т. XL, отд. первое, 1865, №41779. – СПб., 1867, прило-жение, c. 162. Anexa, p. 56.

[94] Ibidem, p. 162.

[95] ПСЗРИ. Собр. II, т. XL, отд. первое, 1865, №41779. – СПб., 1867, прило-жение, c. 162.

[96] Ibidem, p. 162-163.

[97] ПСЗРИ. Собр. II, т. XL, 1865, отд. первое, №41779. – СПб., 1867, c. 165.

[98] Ibidem, p. 166.

[99] Ibidem, p. 168-175.

[100] I.Ia. Rudcenko. Op. cit., p. 199, 263.

[101] I.Ia. Rudcenko. Op. cit., p. 146-147. Anexa, p. 1.

[102] В.И. Жуков. Города Бессарабии. Очерки социально-экономического раз­ви­тия, с. 137; Л.Е. Шепелев. Царизм и буржуазия во второй половине XIX века. – Ленинград, 1981, с. 100.

[103] ПСЗРИ. Собр. II, т. XL, отд. первое, 1865, №41789. – СПб., 1867, с. 182.

[104] ПСЗРИ. Собр. II, т. XLI, отд. второе, 1866, №43874. – СПб., 1868, с. 258-259.