REGULAMETUL CU PRIVIRE LA COMERŢUL CU BASRA-BIA DIN 17 FEBRUARIE 1825 (Правила для торговли с Бессарабией om 17 февраля 1825 года)

REGULAMETUL CU PRIVIRE LA COMERŢUL CU BASRA-BIA DIN 17 FEBRUARIE 1825 (Правила для торговли с Бессарабией om 17 февраля 1825 года) – Regulament adoptat de Administraţia imperială rusă în scopul reglementării comerţului Basarabiei cu guberniile interne ruse şi statele europene, după aplicarea tarifului vamal prohibitiv din 1822.

Prin conţinutul său, Regulamentul cu privire la comerţul cu Basarabia din 17 februarie 1825 se aseamănă mai mult cu un tarif vamal şi se referă la 3 mari probleme: despre mărfurile străine, importate în Basarabia şi prin Basarabia în Rusia (Capitolul I, alcătuit din 13 articole); despre mărfurile produse în Basarabia şi exportate în Rusia (Capitolul II – 8 articole); despre mărfurile ruse importate în Basarabia (Capitolul III – 2 articole)[1].

Spre deosebire de tarifele vamale, Regulamentul din 17 februarie 1825 conţinea doar buletinul mărfurilor basarabene permise pentru exportul din Basarabia în Rusia, alcătuit din două părţi: a) fără certificate şi fără plata taxei vamale (litera „A” – 37 denumiri generale) şi b) fără plata taxei vamale, dar cu prezenţa certificatelor de provenienţă (litera „B” – 18 denumiri generale)[2].

Caracterul nuanţat prohibitiv-protecţionist al Regulamentului uşor poate fi elucidat în urma analizei celor trei compartimente.

În compartimentul întâi, cel mai voluminos după conţinut, se reglementa importul mărfurilor străine în Basarabia şi prin Basarabia în Rusia. Pentru importul mărfurilor străine prin Basarabia în Rusia se stabileau două oficii vamale de clasa a doua, în Dubăsari şi Movilău, care permiteau atât importul tuturor mărfurilor permise în baza tarifului vamal din 1822 şi prezentate în buletin cu litera „A”, cât şi al vinurilor moldoveneşti şi valahe, dar care erau supuse taxei vamale. Mărfurile neindicate în buletin erau expediate în depozitele vamale[3].

Mărfurile din Sublima Poartă erau importate în Basarabia prin oficiile vamale de la Sculeni sau Reni, iar din Imperiul Austriac şi alte state – prin vama de la Noua Suliţă[4]. Proprietarul mărfurilor era obligat, la trecerea prin oficiile vamale, să declare punctul final de destinaţie a mărfurilor – Basarabia sau Rusia. În cazul în care mărfurile erau predestinate pentru Basarabia, ele erau supuse taxei vamale potrivit tarifului şi Statutului Comercial, iar dacă proprietarul acestor mărfuri dorea să le importe în Rusia, el era obligat la vămile ruse de la Nistru să plătească a doua oară taxa vamală, primind în schimb un
certificat, la a cărui prezentare Guvernul Regional era obligat să-i
restituie taxa achitată la vămile basarabene[5].

În cazul în care proprietarul declara că punctul de destinaţie al mărfurilor este Rusia, oficiile vamale Sculeni, Reni sau Noua Suliţă, supunându-le controlului şi taxei vamale, sigilându-le şi, luând de la proprietar angajamentul de a le exporta peste Nistru în termenul stabilit, îi înmânau o etichetă, în care se arăta amănunţit numărul locurilor marfare şi al sigiliilor puse, calitatea şi cantitatea mărfurilor, când a sosit transportul de peste hotare şi în ce termen urmează să treacă vămile de la Nistru[6].

Dacă însă proprietarul mărfurilor nu dorea ca mărfurile predestinate pentru importul în Rusia să fie supuse controlului vamal, oficiile vamale cântăreau fiecare marfă şi o sigilau, luau de la proprietar angajamentul achitării, în baza Statutului Comercial, a sumei ce se forma din considerentul 5 ruble argint de la fiecare funt brut de loc comercial, în cazul în care mărfurile nu vor fi expediate în termenele stabilite. După aceasta, instituţiile vamale, ca şi în primul caz, înmânau pro­prietarului eticheta[7].

Vămile Sculeni, Reni şi Noua Suliţă trimiteau două copii ale aces­tei etichete înmânate proprietarului: una – oficiilor vamale de la Nistru, alta – Departamentului Comerţului Exterior.

Când mărfurile nu erau expediate la timp în Rusia, guvernul basarabean încasa de la proprietarul mărfii taxa stabilită potrivit obligaţiunilor asumate[8].

Mărfurile sosite în oficiile vamale de la Nistru erau supuse unui control minuţios şi, dacă totul era în ordine, erau permise pentru import în Rusia, potrivit tarifului şi Statutului Comercial. În asemenea condiţii, eticheta, în baza căreia au fost aduse mărfurile, era luată şi transmisă Departamentului Comerţului Exterior, cu menţiunea stării mărfii sosite şi sumei taxei vamale încasate. Proprietarului mărfii i se înmâna, în schimb, un certificat ce dovedea că marfa a fost exportată în Rusia, în baza căruia Administraţia Vamală din Basa­rabia înapoia proprietarului obligaţiunea asumată[9].

Dacă se întâmpla că din numărul locurilor comerciale indicate în certificat unele mărfuri lipseau, oficiile vamale de la Nistru indicau lipsa acestora atât în eticheta care era luată de la proprietarul mărfii pentru a fi expediată Departamentului Comerţului Exterior, cât şi în certificatul eliberat acestuia pentru a fi prezentat la oficiile vamale de la Prut şi Dunăre.

La rândul său, Administraţia Vamală din Basarabia încasa pentru lipsa mărfurilor indicate în etichetă taxa respectivă luată de la proprietarul mărfii în baza obligaţiunii stabilite, care era înapoiată acestuia numai după achitarea sumei taxei vamale.

Dacă în oficiile vamale de la Nistru mărfurile erau aduse fără etichetă, din considerentul că fusese aduse în Basarabia până la adoptarea acestui Regulament, importul lor în Rusia era permis doar în baza achitării depline a taxei vamale potrivit tarifului[10].

Regulamentul permitea importul mărfurilor străine prin Basarabia în Rusia doar persoanelor ce aveau dreptul la comerţul exterior. Pentru importul pe mare, prin Basarabia în Rusia, mărfurile străine puteau fi importate doar prin portul dunărean Reni, în acelaşi temei ca şi mărfurile importate prin oficiile vamale Sculeni şi Noua Suliţă şi cu respectarea strictă a condiţiilor tarifului[11].

Regulamentul stabilea termenul transportării mărfurilor din vămile basarabene în cele ruse de la Nistru: din vama Sculeni în cele de la Dubăsari şi Movilău – 12 zile; din Reni în Dubăsari –19 zile, iar în Movilău – 29 zile, din Noua Suliţă în Dubăsari – 23 zile, iar în Movilău –18 zile[12].

Analiza acestui compartiment elucidează caracterul prohibitiv-protecţionist al Regulamen­tului din 17 februarie 1825 referitor la comerţul exterior şi cel de tranzit prin Basarabia.

Compartimentul doi al Regulamentului cu privire la comerţul cu Basarabia din 17 februarie 1825 se referă la exportul mărfurilor din Basarabia în Rusia.

Potrivit Regulamentului, mărfurile din Basarabia indicate în buletin cu litera „A” erau permise pentru export în Rusia fără nici un obstacol, fără certificate şi fără plata taxei vamale, prin toate oficiile şi punctele vamale situate între Basarabia şi Rusia[13].

Cercetătorul M.P. Muntean, care a studiat tangenţial această problemă, menţiona că în lista mărfurilor predestinate pentru exportul în Rusia fără plata taxei vamale şi fără certificate (taxa locală) au fost introduse acele mărfuri, care nu erau solicitate pe piaţa internă rusă şi erau exportate în cantităţi neînsemnate[14]. Din ele făceau parte produsele agricole: cerealele, crupele, seminţele de in şi cânepă, inul şi cânepa, legumele şi fructele etc.; produsele zootehnice: lâna, pieile şi părul aspru neprelucrat, carnea proaspătă şi afumată, mezelurile, seul, laptele etc.; peştele proaspăt şi icrele; obiectele de meşteşugărit şi de artizanat: cazmalele, coşurile, funiile, cărbunele de lemn, cărămida, ţigla, obiectele de olărit, varul, lutul, nisipul, vasele din lemn etc.

Mărfurile din Basarabia, indicate în buletin cu litera „B”, puteau fi exportate în Rusia în baza certificatelor eliberate de Guvernul Regional, prin care se confirma că aceste mărfuri sunt produse în ţinut. În certificat era fixat, în amănunte, cantitatea şi calitatea mărfii, greutatea sau mărimea ei, locul provenienţei şi de cine a fost produsă[15].

Aceste mărfuri, cu excepţia sării, vinului, ţuicii din fructe şi poamă, puteau fi exportate prin toate oficiile şi punctele vamale de la hotarul dintre Basarabia şi Rusia, fără nici un obstacol şi fără plata taxei vamale. În cazul în care apăreau suspiciuni, marfa era stopată în vamă, iar autorităţile locale şi chiar Departamentul Comerţului Exterior erau înştiinţate despre aceste încălcări[16].

Sarea, vinurile, ţuica din fructe şi poamă de Basarabia puteau fi exportate în Rusia doar prin oficiile vamale de la Dubăsari şi Movilău, în baza unui certificat special (ce atesta provenienţa locală a mărfii) şi după achitarea accizului[17].

În timpul discuţiei Regulamentului M.S. Voronţov a căzut de acord ca importul vinului, ţuicii din fructe şi poamă şi al sării să fie permis pentru import doar prin oficiile vamale Dubăsari şi Movilău. Aceasta din considerentul că vinul de Basarabia nu se deosebeşte cu nimic de cel din Moldova şi în timpul transportării poate fi uşor înlocuit – va spori, deci, comerţul de contrabandă, iar exportul sării, mult mai calitativă decât cea din Crimeea, putea prejudicia serios această ramură industrială din sudul Rusiei[18].

M.S. Voronţov, care era destul de bine informat despre creşterea exportului din Basarabia a vinului şi a sării în guberniile interne ruse şi care susţinea politica protecţionistă pe care o promova guvernul ţarist, era îngrijorat ca importul acestor mărfuri să nu favorizeze, pe de o parte, comerţul de contrabandă, iar, pe de altă parte, să nu submineze extragerea sării din Crimeea.

Sarea şi vinurile constituiau exportul de bază din Basarabia în Rusia. După datele lui V.I. Jukov, în perioada 1825-1830 aceste mărfuri constituiau mai mult de jumătate (55%) din volumul total de mărfuri exportate din Basarabia în Rusia[19]. Această măsură denotă elocvent caracterul nuanţat prohibitiv al Regulamentului din 1825 pen­tru exportul mărfurilor din Basarabia în Rusia.

Regulamentul prevedea ca mărfurile, care nu erau incluse în buletinul cu literele „A” şi „B”, indiferent de faptul că erau produse de Basarabia, la trecerea peste Nistru să fie supuse taxei vamale potrivit tarifului vamal[20]. De dreptul de a exporta mărfuri basarabene prin oficiile vamale de la Nistru (izvorul nu indică în Rusia) beneficiau locuitorii Basarabiei şi negustorii din guberniile ruse, care aveau dreptul la comerţ pe întreg teritoriul Imperiului[21].

Prin urmare, Regulamentul din 17 februarie 1825 nu acorda locuitorilor Basarabiei dreptul la exportul mărfurilor în Rusia, aceasta din considerentul că de dreptul comerţului pe întreg teritoriul Imperiului beneficiau, potrivit reformei din 1824 a ghildelor, doar negustorii de ghilda întâi şi cei de ghilda a doua, pe când negustorii basarabeni nu erau împărţiţi în ghilde.

Acest articol era, în esenţă, reacţionar nu doar prin faptul că limita exportul celor mai solicitate mărfuri pe piaţa internă rusă şi acorda dreptul nelimitat marilor negustori din guberniile ruse în comerţul
Basarabiei, dar şi prin aceea că limita activitatea comercială a negustorilor basarabeni pe piaţa internă rusă şi cea locală.

Compartimentul trei al Regulamentului din 17 februarie 1825 era dedicat importului mărfurilor ruse în Basarabia. El era cel mai succint, alcătuit doar din două articole şi acorda mari înlesniri şi privilegii mărfurilor şi negustorilor din Rusia.

Potrivit Regulamentului, toate mărfurile permise pentru export în baza tarifului din 1822 erau importate în Basarabia fără nici un obstacol şi fără plata taxei vamale. Dreptul de a importa mărfuri ruse în
Basarabia îl aveau negustorii ruşi ce dispuneau de dreptul la comerţ pe întreg teritoriul Imperiului, dar cu respectarea în Basarabia a particularităţilor locale privind comerţul[22].

Privilegiile, acordate negustorilor potrivit Regulamentului din 1825, au slăbit simţitor poziţiile negustorilor străini în Basarabia, al căror număr treptat se reduce. Negustorii din guberniile ruse vor deţine monopolul în comerţ pe piaţa internă basarabeană, iar ţinutul va fi transformat într-o colonie pentru desfacerea mărfurilor ruse.

Şi mai vădită este creşterea ponderii mărfurilor industriale ruse în comerţul Basarabiei. Dacă în exportul Basarabiei în guberniile ruse constatăm o preponderenţă a mărfurilor agricole şi zootehnice, iar cota articolelor meşteşugăreşti constituia în medie 1,1%, apoi în importul din Rusia în Basarabia prevalau mărfurile industriale – 50,4% din suma totală a importului.

La 19 mai 1825, contele M.S. Voronţov informează Guvernul Regional despre răspândirea pe teritoriul Basarabiei a noului Regulament comercial[23].

La 4 iunie 1825 a avut loc şedinţa Guvernului Regional, la care M.S. Voronţov a prezentat un exemplar al Regulamentului cu privire la comerţul cu Basarabia din 17 februarie 1825 şi a dat dispoziţie pentru a-l răspândi în întreaga Basarabie. Guvernul a luat cunoştinţă de noul Regulament şi cele 5 anexe la el şi a dat dispoziţia să fie tradus în limba moldovenească, multiplicat şi răspândit în toate instituţiile regionale şi locale[24]. La începutul lui iulie autorităţile judeţene raportau Guvernului Regional că cercurile comercial-industriale au luat cunoştinţă de conţinutul noului Regulament[25].

Regulamentul din 17 februarie 1825 a afectat puternic exportul din Basarabia în Rusia a vinului şi sării, mărfuri destul de solicitate pe piaţa internă rusă. Spre exemplu, exportul sării prin punctele vamale ale districtului Odesa (Maiaki, Parcani, Ovidiopol, Nikolaev şi Herson) s-a redus de la 1670345 puduri în 1824 la 1011432 puduri în 1828[26].

Noul Regulament a pus, la început, mari obstacole importului mărfurilor basarabene, prejudiciind şi comerţul negustorilor din guberniile ucrainene şi ruse. La 6 iunie 1825, Departamentul Comerţului Exterior al Ministerului de Finanţe a discutat scrisoarea negustorilor de ghilda a treia din gubernia Podolia, în care aceştia informau despre măsurile întreprinse de oficiile şi punctele vamale de la Nistru în scopul de a le interzice negustorilor de ghilda a treia importul mărfurilor din Basarabia în baza noului Regulament adoptat la 17 februarie 1825[27]. Analizând cererea negustorilor şi luând în consideraţie că mulţi din ei au cumpărat cantităţi mari de mărfuri în Basarabia înainte de a fi adoptat acest Regulament, ministrul de Finanţe E.F. Kankrin a permis negustorilor de ghilda a treia, care au cumpărat mărfuri din Basarabia până la adoptarea Regulamentului din 17 februarie 1825 (în afară de vin şi rachiu), să le treacă liber prin oficiile şi punctele vamale de la Nistru, permisiunea fiind în vigoare până la adoptarea unei dispoziţii speciale[28].

 Între timp, situaţia precară ce se crease în Basarabia necesita anumite măsuri în vederea susţinerii industriei şi înviorării comerţului prin noi modalităţi de comercializare a mărfurilor ruse, permise pentru export fără plata taxei vamale. La 11 august 1825, Consiliul de Miniştri a discutat memoriul lui E.F. Kankrin din 6 august privind „acordarea dreptului negustorilor ruşi, indiferent de categoria ghildei, de a transporta prin oficiile şi punctele vamale de la Nistru mărfuri ruseşti şi basarabene, în afară de vin şi rachiu”[29]. La şedinţa din 16 ianuarie 1826 Consiliul de Miniştri este informat că această propunere a fost confirmată de Nicolai I[30].

Regulamentul din 17 februarie 1825 conţinea prevederi care împiedicau transportarea mărfurilor pe cale de tranzit din oficiile vamale de la Prut şi Dunăre prin oficiile vamale de la Nistru în guberniile interne
ruse. Termenul pentru transportarea mărfurilor, stabilit de noul Regulament, s-a dovedit a fi mic şi negustorii nu reuşeau să transporte mărfurile. La sfârşitul lui 1825, unii negustori ruşi, care se ocupau cu comerţul în Basarabia, s-au adresat ministrului de Finanţe, scriindu-i că au cumpărat în Moldova în cantităţi mari vin şi sare şi întâlnesc greutăţi în ce priveşte transportarea acestor mărfuri din vama de la Sculeni la cea din Movilău, deoarece termenul de 12 zile stabilit de Regulamentul din 17 februarie 1825 este prea mic. Întru confirmarea celor expuse ei scriau că distanţa dintre aceste două oficii vamale este destul de mare, că mărfurile care au o greutate mare sunt transportate pe drumurile din Basarabia cu carele cu boi, care se mişcă încet, iar în zilele ploioase nici carul cu boi nu poate merge pe drumurile din ţinut. În plus, revărsarea Nistrului şi furtunile frecvente împiedică şi mai mult transportarea mărfurilor în termenul stabilit. La şedinţa Consiliului de Miniştri din 20 februarie cererea negustorilor a fost satisfăcută: termenele de trans­portare a mărfurilor au fost mărite: spre vama din Dubăsari: din Sculeni în loc de 12 zile – 26 de zile, din Reni (19) – 36 şi din Noua Suliţă (23) – 40 de zile; spre vama din Movilău: din Sculeni (12) – 26 zile, din Reni (29) – 40 şi din Noua Suliţă (18) – 30 de zile. La 9 martie 1826, dispoziţia Consiliului de Miniştri este confirmată de Nicolai I[31].

Regulamentul din 17 februarie 1825, fiind în esenţă protecţionist, a provocat nemulţumirea păturilor comercial-industriale din Basarabia. Negustorii basarabeni s-au pronunţat împotriva Regulamentului şi cereau de la autorităţile regionale şi centrale anularea lui, insistând ca în Basarabia comerţul să fie efectuat în baza legislaţiei ce era în vigoare în Rusia[32].

Odată cu suprimarea cordonului vamal de la Nistru a fost abrogat şi Regulamentul cu privire la comerţul cu Basarabia din 17 februarie 1825. Ca rezultat, oficiile şi punctele vamale din Basarabia urmau ca, înainte cu 6 săptămâni până la transferarea cordonului vamal de la Nistru (prin vama Ismail şi postul vamal Reni – cu 2 luni), să anuleze toate dispoziţiile Regulamentului din 17 februarie 1825 privind trans­portarea prin Basarabia în Rusia a mărfurilor şi din acel timp să activeze în baza tarifului şi a legilor vamale comune[33].

---

[1] AISR, F. 560, inv.4, d. 204, f. 21, 26, 28 verso.

[2] Ibidem, f. 30-33.

[3] Ibidem, f. 21 verso.

[4] AISR, F. 560, inv.4, d. 204, f. 22.

[5] Ibidem, f. 22-22 verso.

[6] Ibidem, f. 23.

[7] Ibidem, f. 23-24.

[8] Ibidem, f. 24-24 verso.

[9] AISR, F. 560, inv. 4, d. 204, f. 24 verso-25.

[10] Ibidem, f. 25-25 verso.

[11] Ibidem, f. 26.

[12] ANRM, F. 2, inv.1, d. 984, f. 11 verso.

[13] AISR, F. 560, inv. 4, d. 204, f. 26 verso.

[14] М.П. Мунтян. Экономическое развитие дореформенной Бессарабии, c. 273.

[15] AISR, F. 560, inv. 4, d. 204, f. 26 verso-27.

[16] Ibidem, f. 27-27 verso.

[17] AISR, F. 560, inv. 4, d. 204, f. 27 verso-28.

[18] Ibidem, inv. 22, d. 18^{”b ”}, f. 106.

[19] В.И. Жуков. Торговые правила в Бессарабии и влияние их на развитие вну­тренней торговли в первой половине XIX века. – În: Ученые записки Киши­нев­ского ун-та. – Кишинев, 1962, т. 48, c. 82.

[20] AISR, F. 560, inv. 4, d. 204, f. 28.

[21] Ibidem, f. 28-28 verso.

[22] AISR, F. 560, inv. 4, d. 204, f. 28 verso-29.

[23] ANRM, F. 5, inv. 2, d. 714, f. 1.

[24] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 984, f. 4.

[25] Ibidem, F. 5, inv. 2, d. 714, f. 9-16.

[26] Ibidem, F. 134, inv. 3, d. 10, f. 3; Коммерческая газета, 1825, 31 марта, № 9.

[27] AISR, F. 560, inv. 4, d. 337, f. 2.

[28] Ibidem, f. 2-2 verso.

[29] AISR, F. 560, inv. 4, d. 337, f. 4.

[30] ПСЗРИ. Собр. II, т. I, 1826, №65. – СПб., 1830, с. 95-97.

[31] ПСЗРИ. Собр. II, т. I, 1826, №185. – СПб., 1830, c. 277-278.

[32] ANRM, F. 75, inv.1, d. 426, f. 32-33.

[33] Ibidem, F. 2, inv. 1, d. 1570, f. 26.