SAPĂ - SAMEŞ (samiş) - SĂRDĂRIC - SÂRJOACĂ | Muzeul din inima mea |

SAPĂ - SAMEŞ (samiş) - SĂRDĂRIC - SÂRJOACĂ



SAPĂ (săpoi, săpăligă, prăşitoare) – unealtă agricolă, manuală sau trasă de cai pentru cultivarea pământului între rânduri, folosită în agricultură şi pomicultură[1].


[1] А.А. Скальковский. O хлебопашествe в Новороссийском крае. – În: ЖМВД, 1851, №8, c. 65.



SAMEŞ (samiş) – funcţionar din cadrul administraţiei ţinutale însărcinat cu strângerea dărilor. Potrivit reorganizării Administraţiei ţinutale, în baza dispoziţiei din 22 august 1816 adresate de A.N. Bahmetev Comitetului Provizoriu al Basarabiei, sameşul era a treia persoană în sistemul administrativ ţinutal după ispravnic şi comisarul de ţinut şi avea următoarele competenţe şi obligaţii:
1.   Conducea activitatea isprăvniciei, era subordonat ispravnicului şi, deşi era subordonat lui, era abilitat să urmărească îndeplinirea de către ispravnic, ocolaşi şi ceilalţi funcţionari şi instituţii din teritoriu a instrucţiunilor şi ordonanţelor primite de la instanţele superioare.
2.    Era dator să cunoască situaţia reală din satele ţinutului, precum şi numărul locuitorilor din fiecare sat pentru repartizarea echitabilă a prestaţiilor impuse de autorităţile regionale.
3.    În cazul în care erau depistate anumite nereguli, era dator să ceară corectarea lor şi să informeze departamentul corespunzător al Guvernului Regional în caz de neîndeplinire.
4.    Nu trebuia să admită supunerea locuitorilor la prestaţii, clăci sau alte lucrări în afară de cele prevăzute legal.
5.    În cazul în care sameşul depăşea împuternicirile sale sau nu respecta instrucţiunile primite, era concediat fără ca Guvernul să-i ofere altă funcţie şi era impus să restituie pagubele materiale rezultate din activitate sa[1].
Potrivit altor surse, sameşul era funcţionar care se ocupa cu colectarea impozitelor din ţinut[2].


[1] ANRM, F. 5, inv. 2, d. 289, f. 12-13 verso; Sergiu Cornea. Organizarea administrativă a Basarabiei. – Cahul, 2003, p. 51-52.
[2] ANRM, F. 4, inv. 2, d. 7, f. 4-6.



SĂRDĂRIC (сардарик) – dare încasată de la mărfurile importate în oraş şi exportate din el în alte localităţi, precum şi de la mărfurile aduse în oraş pentru comercializare: tutun, sare, făină etc., de la fiecare car şi căruţă câte 20 de bani (деньжок) în folosul oraşului. După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, în timpul administraţiei ruse, această taxă nu a fost încasată[1].
SÂRJOACĂ (суржик) – amestec de grâu şi secară. În Descrierea succintă a Basarabiei, datată cu 6 martie 1819, generalul rus Koza­cikovski scrie că în Basarabia „grâul peste fiecare trei ani în mod natural se regenerează în secară, producând două grăunţe de secară şi un grăunte de grâu. Acest sort de grâne aici se numeşte sârjoacă”[2].