ŞCOALA DE
POMICULTURĂ DIN CADRUL PLANTAŢIILOR DE STAT DE VII ŞI LIVEZI DIN AKKERMAN (Школа садоводства при казенных Аккерманских садах) – instituită
în baza deciziei Comitetului de Miniştri din 21 iunie 1832, la cererea
guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei F.P. Palen în scopul ca
copiii ţăranilor de stat din Basarabia să înveţe a cultiva viţa-de-vie şi să facă
vin de calitate, în cadrul plantaţiilor de viţă-de-vie de stat din Akkerman[1].
Regulamentul acestei Şcoli a fost
discutat şi aprobat de Consiliului Regional al Basarabiei. La 3 iunie
regulamentul a fost prezentat pentru discuţie în Comitetul de Miniştri şi la 7 iunie
1832 discutat[2]. Proiectul regulamentului
prezentat de F.P. Palen prevedea ca fiecare localitate să trimită câte o
persoană pentru a se învăţa să crească viţa-de-vie şi să facă vin. În calitate de
supraveghetori ai elevilor în cadrul Şcolii să fie puşi doi invalizi şi zece
educatori ce fac parte din educatorii caselor guberniale, care urmau să se
ocupe cu pregătirea specialiştilor[3].
Ministrul de Finanţe a susţinut propunerea lui F.P. Palen, dar a precizat
ca Şcoala trebuie să fie întreţinută din bugetul plantaţiilor de vii şi livezi
din Akkerman, iar elevii să fie înmatriculaţi din propria lor iniţiativă[4].
Şcoala de Pomicultură
a fost instituită în baza următoarelor principii:
1.
În Şcoala de Pomicultură îşi puteau face studiile copiii
ţăranilor de stat din Basarabia, care au dat dovadă de calităţi morale şi de sârguinţă,
ajunşi la vârsta de 20 ani. Înmatricularea se făcea din propria lor iniţiativă.
2.
Elevii erau selectaţi din localităţile mici – câte o
persoană; din localităţile mai mari – câte 2 sau 3, din considerentul ca după
ce se vor întoarce de la studii să se ocupe sârguincios cu plantarea livezilor
şi a viţei-de-vie.
3.
Durata studiilor era de 3 ani. În timpul studiilor elevii
urmau să fie implicați în toate muncile din livezi şi vii, munci pentru care la
început primeau premii şi un salariu de 50 rub. de persoană pe an. Elevii
erau cazaţi în încăperi de stat.
4.
Elevii nu purtau haine speciale, ci se foloseau de
hainele cu care umblau îmbrăcaţi în localitatea lor. În cazul în care în perioada
studiilor aceştia aveau nevoie de îmbrăcăminte şi încălţăminte, ei erau asiguraţi
din contul banilor obţinuţi de Şcoală de la comercializarea roadei pomilor
fructiferi şi a strugurilor. Îmbrăcămintea urma să fie simplă, comodă şi să corespundă
ocupaţiilor elevilor.
5. După finisarea studiilor fiecare elev primea un complet de instrumente şi,
întorşi în satele lor, urmau să planteze viţă-de-vie sau o gradină de pomi
fructiferi şi să-i înveţe pe ceilalţi consăteni aceasta meserie. Comunitatea
sătească avea să numească din rândul sătenilor persoane care să-i ajute în
treburile gospodăreşti. Administraţia urma să trimită în sate funcţionari
pentru a inspecta activitatea absolvenţilor Școlii.
6.
Toţi locuitorii satului trebuiau să aibă posibilitatea de
a obţine din gradina publică a fiecărui sat puieţi, iar grădinarul la început avea
să fie întreţinut de comunitatea sătească. După ce gradina publică va creşte şi
va aduce venit, grădinarul urma să se întreţină din veniturile obținute de la
roada grădinii.
7.
Comportamentul elevilor în timpul studiilor în Şcoală era
supravegheat de rezervişti (Militari în rezervă) care trebuiau să fie cărturari.
Statutul lor era similar cu cel al poliţiştilor[5].
Pentru a ţine lecţii
au fost numiţi 10 elevi din instituţiile de învățământ din alte gubernii, care
urmau să se conducă de regulamentul din 4 martie 1830 cu privire la
serviciul educatorilor din cadrul Departamentului Asistenţă Publică în Şcolile de
Pomicultură. Administrarea Şcolii a fost încredinţată directorului plantaţiilor
de vii din Akkerman, iar întreţinerea Şcolii şi elevilor – înfăptuită din
contul veniturilor plantaţiilor de vii şi livezi din Akkerman[6].
